17 septembrie 2014 – prezent. De șapte ani, un prizonier ucrainean își petrece izolarea într-o închisoare din regiunea Kirovpe, teritoriul Federației Ruse. Îl cheamă Valentin. În copilărie, a îngroșat coloana refugiaților „nucleari” din Prîpeat. În floarea vârstei, ca într-o competiție morbidă, se poate „lăuda” că a făcut, sub Putin, mai multă pușcărie decât bunicul său, sub Stalin. Apoi, 2017-2019. De la 19 la 21 de ani, Pavlo a avut parte de adrenalina pe care tinerii de vârsta lui, deși ar da orice să-i invadeze, n-o vor atinge nici pe miime. Abia un schimb de prizonieri a reușit să-i întrerupă doza.
„Te rog, scrie-i lui Valentin Vyhivsky!
Chiar și numai câteva cuvinte îi vor spune lui și Rusiei că nu este uitat. Scrisorile trebuie adresate în limba rusă și trebuie evitate orice subiecte politice sau referiri la cazul său. Dacă este posibil, include-i un plic și niște hârtie subțire, căci ar putea încerca să răspundă.
Dacă nu te descurci cu limba rusă, următoarele rânduri ar putea prinde bine, eventual cu o poză și o carte poștală:
Добрый день,
Желаю Вам здоровья, мужества и терпения, надеюсь на скорое освобождение.
Мы о Вас помним.
Adresa: Russia 613040, Utrobino, Kirov oblast, colonia penitenciară No. 11,
Vyhivsky Valentin Petrovici, născut în 1983”
Marți 3 august 2021, Valentin Vyhivsky a împlinit 38 de ani. Și-a petrecut ziua de naștere singur, în celula sa din Rusia, așa cum s-a „obișnuit” deja de șapte ani, când a fost capturat în Crimeea proaspăt anexată și aruncat după gratii. În aceeași zi, dar la 1.800 de kilometri depărtare, în capitala Ucrainei, părinții lui Valentin, Petro și Galina, și-au „sărbătorit” fiul in absentia – dimineața, dând interviuri unui grup de jurnaliști români, într-un „borcan” de sticlă dintr-o modestă clădire de birouri din Kiev; iar seara, li s-au alăturat localnicilor care nu l-au uitat pe tânărul prizonier, la un eveniment public.
Îndemnul de mai sus, o mostră de perfuzare a memoriei publice într-o țară în care viața obișnuită și starea de război alcătuiesc un cotidian schizoid, a apărut tot de ziua lui Valentin Vyhivsky, la finalul unui articol în care portalul Kharkiv Human Rights Protection Group măsura cum și cât de sumbru poate să treacă timpul.
„De cinci ani nu am mai prmit niciun telefon de la el, de doi ani singura cale de comunicare fiind scrisorile”, afirmă mama ucraineanului pe care FSB-ul rusesc l-a săltat în 17 septembrie 2014 din gara orașului Simferopol, situat în Crimeea. Trecuseră la acel moment șase luni de la anexarea peninsulei de către Rusia.
Potrivit mamei sale, Valentin, care participase la revolta din Maida, mersese acolo pentru o fată – o tânără rusoaică cu care se cunoscuse pe internet, cu doi ani mai devreme. Valentin Vyhivsky era inginer și un pasionat de aeronautică. Fata, spune mama lui, era pasionată de cunoștințele lui și îi trimitea tot felul de materiale de profil. Totul a culminat halucinant în acea zi de toamnă, după ce Valentin a ajuns la Simferopol chemat fiind de prietena lui rusoaică. „Îl sunase că bunicul ei este bolnav, că are nevoie de bani pentru tratament, iar el s-a dus la ea. L-au arestat în momentul în care îi dădea niște bani”, povestește Galina Vyhivsky. De fapt, fata colabora cu FSB, fostul KGB.
Potrivit portalului ucrainean specialiat în drepturile omului, Kharkiv Human Rights Protection Group, dinamica întosăturii pe care a luat-o viața lui Valentin, în acea zi, în acea gară, pe acel nou răpit teritoriu al Federației Ruse, a fost următoarea:
- În 17 septembrie 2014 a fost săltat din gara Simferopol și dus imediat la Moscova.
- Inițial, a fost acuzat în temeiul art. 183 din Codul penal al Rusiei pentru primirea și divulgarea ilegală de secrete comerciale, fiscale sau bancare.
- Ulterior, acuzația a fost schimbată în ceva mult mai serios și mai misterios: tentativa de a aduna secrete de stat rusești pentru a le transmite Serviciului ucrainean de securitate (SBU).
- Public, FSB-ul rusesc s-a referit prima dată la situația lui Valentin în 15 decembrie 2015, în decizia de condamnare la 11 ani, după ce Vyhivsky fusese privat de un avocat adecvat și supus presiunilor de a pleda „vinovat”.
- Potrivit sursei citate, FSB a susținut că Vyhivsky intrase în atenția serviciului cu doi ani înainte, în 2012, fiind suspectat că aduna secrete comerciale și secrete de stat dând mită; secrete menite să fie transmise ulterior reprezentantului unui stat străin.
- Serviciul rus de securitate l-a acuzat că ar fi „recrutat angajați din industria aeriană și spațială a industriei militare rusești pentru a aduna documentație tehnică secretă cu privire la design-urile promițătoare și pentru a le transmite pentru remunerație financiară”. El presupune că înțelege că documentația conținea secrete de stat rusești și „intenționa ulterior” să le transmită „reprezentanților unei țări străine” nenumite, de asemenea, pentru câștig financiar.
Scrisorile
Aceasta este înlănțuirea de evenimente care a făcut ping-pong cu soarta lui Valentin Vyhivsky între celulele de la Lefortovo, Lubianka, iar acum colonia penitenciară 11. A cunoscut, spun părinții lui, și organizații civice, izolarea extremă, tortura, umilirea și presiuni succesive pentru a-și recunoaște actele de spionaj și pentru a colabora apoi cu Rusia, prin falanga FSB, care-l și arestase.
A mărturisit, sub presiune, dar nu a acceptat niciodată să colaboreze cu rușii, spune mama lui Valentin, cu o mândrie sugrumată de gândul neîntrerupt la nenorocirile prin care trece fiul de atâția ani.
A venit la întâlnirea cu jurnaliștii români ținând în poșetă ultima scrisoare trimisă de băiat, din iunie anul acesta. A citit din ea cu o răbdare oțelită, de suferință cumințită de trecerea timpului și de pseudo-liniștea sădită de semnele intermitente că trăiește (vezi VIDEO).
Galina Vyhivsky ar mai fi avut ce să citească la o asemenea întâlnire. În aceeași poșetă cu plicul trimis de fiul încarcerat în Rusia, femeia ține și scrisoarea așternută de nepotul de 12 ani. Băiatul care acum scrie nu și-a mai văzut tatăl din vremea în care nu știa încă să citească.
De familia Vyhivsky șocurile au prins drag să se lipească. În 1951, bunicul lui Valentin a fost condamnat la 25 de ani pentru activități contra-revoluționare și trădare, apoi dus în Gulag, în regiunea Kirov, aceeași în care, 60 și ceva de ani mai târziu, urma să-i fie încarcerat nepotul. Pe Stepan Vyhivsky doar moartea lui Stalin l-a ajutat să nu știe cum e să ispășești o condamnare cap-coadă. Nepotul, însă, a contabilizat deja dublul numărului de ani răpiți bunicului. Apoi a venit momentul Cernobîl, când Valentin era doar un copilandru și locuia cu familia în Prîpeat, oraș ajuns la o celebritate toxic de incontestabilă.
Liniștea stridentă a lui Pavlo
În aceeași încăpere din sediul Platformei civice pentru eliberarea prizonierilor politici, alături de mama și tatăl lui Valentin se află Pavlo Grib și tatăl său, Igor, președintele organizației.
Slab-uscățiv, cu ochelari mari cu rame și lentile de un negru greu de coneput că ar putea fi tolerat de vedere, Pavlo pare un maestru al calmului și nerăbdării. Nu acceptă să vorbească în ucraineană pentru presa străină. „Cunosc engleza la nivel intermediar, dar nu am experiența vorbitului pentru că doi ani am vorbit numai rusă”, se justifică Pavlo, cu trimitere la perioada petrecută după gratii, în Federația Rusă.
Îl irită strașnic cel mai mic zgomot produs de telefoane mobile netrase pe dreapta apăsând anticipat pe „silent” și lasă impresia că zâmbetul e ultimul artificiu uman cu care ar fi dispus să aibă ceva în comun.
Suferă de diabet, vederea i-a afost afectată, iar declarațiile părinților și medicilor, consemnate încă din vremea în care Pavlo a stat în pușcărie, fac trimitere la probleme de sănătate cu care tânărul a crescut așa cum alții de vârsta lui creșteau cu jucării. Problemele lui de coagulare a sângelui și complicațiile digestive au făcut „casă bună”, cât a stat închis, cu refuzul conducerii penitenciarului din Rusia de a-i pune la dispoziție asistența medicală necesară și a le permite părinților să-i trimită alimente corespunzătoare. Mărturia lui Pavlo Grib, consemnată la Kiev de Universul.net, mai jos în VIDEO.
Ca și în cazul lui Valentin, portalul Kharkiv Human Rights Protection Group a scris permanent despre detențialui Pavlo, i-a îndemnat pe oameni să-i scrie pentru a-i ține sus moralul și a documentat dinamica încarcerării tânărului ucrainean. https://khpg.org/en/1523479715
- A dispărut pe 24 august 2017, după ce s-a dus la Gomel, în Belarus, pentru a întâlni o tânără rusoaică de 17 ani, din Krasnodar, pe care o cunocuse pe internet. FSB a recunoscut abia după 13 zile Pavlo se afla în arst preventiv, la Krasnodar. Rusia a susținut însă că arstarea se produsese pe 25 august, la Smolensk, în Rusia.
- Dacă Grib s-ar fi aflat într-adevăr pe lista celor căutați internațional, ar fi trebuit reținut la granița ucraineană-bielorusă, potrivit procedurii, notează sursa citată. În schimb, a trecut în Belarus fără dificultăți și a fost săltat de necunoscuți, care l-au vârât într-o mașină. De acolo, a ajuns în Rusia.
- Când a corespondat cu Pavlo, tânăra rusoaică era minoră, a spus presei, după ce a devenit clar că Pavlo fusese răpit, că ea însăși a fost amenințată cu urmărirea penală de către FSB, dacă nu coopera, păcălindu-l pe Grib.
- FSB susține că, prin Skype, Grib a încurajat-o pe eleva de 17 ani să amplaseze un dispozitiv exploziv artizanal la o școală, pe 30 iunie 2017.
- Până în 28 iulie, FSB l-a pus pe Grib sub acuzare, apoi a început să o intimideze pe tânără pentru a o determina să îl convingă pe Pavlo să se întâlnească cu ea în Belarus.
Pentru Pavlo Grib, coșmarul penitenciar s-a încheiat în 2019, în urma unui schimb de prizonieri dintre Ucraina și Federația Rusă. Dar restul coșmarului continuă. Pe 3 august, când l-am întâlnit, la Kiev una dintre știrile care au șocat era cea legată de moartea lui Vitali Șișov. Cunoscut ca preşedinte al asociaţiei Casa Belarusă din Ucraina (BDU), o organizaţie care îi ajută pe disidenţii belaruşi să se stabilească în străinătate, tânărul fusese găsit cu o zi înainte, spânzurat, într-un parc din capitala Ucrainei. Există suspiciuni de crimă, iar miercuri după-amiază și seara, în fața ambasadei Belarusului din Kiev oamenii au adus lumânări și fotografii cu Vitali Șișov.
Pe Pavlo, înainte de despărțire, l-am întrebat ce face mai departe. Mi-a răspuns întrebându-mă dacă auzisem ce a pățit Șișov și a adăugat sec: „Știu și adresa mea.”
Repere trasate de Mark Galeotti: de la la Stalin la Putin
Rusia, mereu aceeași, indiferent de epocă, indiferent de cât de rafinată poate ajunge tehnologia politică angrenată în renovarea ei. O renovare care, cu atât de multe contradicții intrinseci, rămâne una a fațadei, așa cum explică și Mark Galeotti, în cartea sa, „O scurtă istorie a Rusiei”, tradusă în limba română (pg. 141-142 & 180-181).
- „Ce semnificație are faptul că un regim secular revoluționar își mumifică totuși conducătorul – împotriva propriei voințe – și îl tratează pe Lenin după moarte ca pe un sfânt? Faptul că brualul dictator care i-a ucis pe cei mai mulți dintre tovarășii și aliații lui i s-a alăturat apoi pentru scurtă vreme în acest loc respectat, un loc de pelerinaj pentru oamenii din cele ma îndepărtate locuri ale țării? Faptul că Partidul Comunist, care predica internaționalismul, a construit peste imperiul țarului și a extins hotarele acestuia cu un zel egal? Faptul că sovietele, cu tot pretinsul lor angajament față de egalitarismul marxist-leninist, au sfârșit prin a crea o clas aproape ereditară de aristocrați cu carnete de partid la fel de rapace și interesați ca boierii? Și faptul că aceleași dileme – a modernizării versus stabilitate, sau dacă să se considere europeni ori poate diferiți – au continuat să influențeze Rusia în secolul XX? Poate că un steag nou, roșu (adoptat în 1922), și asasinarea ultimului țar și a familiei sale (de un pluton de execuție în 1918) nu pot crea o țară cu totul nouă”.
- „Este ironic că definind Rusia lui în multe feluri în opoziție cu Europa și occidentul – punând sub semnul întrebării totul, de la ordinea internațională la valorile ei sociale – Putin, la fel ca atât de mulți conducători ruși înaintea lui, a permis lumii din exterior să îl definească pe el și să definească țara. Este o caracteristică banală, totuși, adevărată în cazul aproape tuturor conducătorilor ruși de când Ivan Groznîi a adus Rusia în politica nordică și i-a oferit mâna lui pătată de sânge Elisabetei I Regina Fecioară a Angliei, cerând-o în căsătorie.
- Cea mai mare ironie se află în eforturile energice ale lui Putin de a mobliza mituri de orice fel în sprijinul faptului că Rusia este excepțională, noțiunea că istoria ei îi recunoaște un rol special și eroic în lume. În legătură cu aceasta, el exploatează totul, e la statutul Moscovei de A Treia Romă la Kulikovo. Însă chiar efortul pe care specialiștii în tehnologie politică și istoricii supuși de la Kremlin trebuie să-l facă pentru a încerca să îi convingă pe ruși că sunt un popor spcial, separat de Europa și asediat de forțele maligne culturale și geopolitice, demonstrează că ei înoată împoriva curentului.
- La urma urmei, până și rușii care încă îl venerează pe Putin și literalmente poartă tricoul învață cu înflăcărare limba engleză, devorează filme și programe TV occidentale și caută chiar în propriile creații culturale să se integreze în acest curent dominant. Trebuie să amintim că aceasta este o țară în care pe o parte a unei străzi se poate vedea o frescă uriașă dominând o întreagă fațadă a unui bloc turn, glorificând un mare general rus, și pe cealaltă parte – o experiență suprarealistă pe care am trăit-o eu însumi – un la fel de uriaș afiș făcând reclamă lansării unei superproducții hollywoodiene; și nu orice fel de superproducție, ci filmul Captain America”.
