Anual, Yan Lianke este listat la casele de pariuri în preajma Nobelului pentru Literatură. Ce îl recomandă pe câștigătorul prestigiosului Premiu „Franz Kafka” pentru râvnita distincție? Felul în care scriitorul a tratat în romanele sale, sub microscopul satirei, monstruozitățile moștenirii maoiste ale Partidului Comunist Chinez, lucru care a dus la interzicerea literaturii sale în țară și la o prigoană din partea autorităților.
În prezent, Yan Lianke trăiește la Beijing. Xi Jinping îl tolerează în țară de ochii lumii libere.
La noi, s-au tradus până acum trei romane și o nuvelă din opera sa. „În slujba poporului” (Ed. Polirom), „Ding visează” (Ed. Allfa), „Bucurați-vă de viață” (Ed. Allfa) și „Zile, luni, ani” (Ed. Polirom).
În „În slujba poporului”, Wu Dawang, ordonanța și bucătarul unui comandant de divizie din Armata Populară de Eliberare, un soldat exemplar a cărui conștiință politică e laudată de comandantul însuși, este sedus de tânăra soție a acestuia, Liu Lian. Semnalul întâlnirilor toride ale îndrăgostiților este schimbarea locului unei placarde pe care stă scrisă lozinca „In slujba poporului”, inspirată din titlul unei celebre alocuțiuni rostite de Mao Zedong în 1944. Aventura lor erotică culminează cu o scenă în care, pentru a‑și întări jurămintele de dragoste, cei doi distrug sistematic întregul inventar de simboluri comuniste aflat în posesia comandantului: statuia, portretul, citatele, fotografiile și „Operele alese” ale lui Mao.
Inspirat de scandalul epidemiei de SIDA care a decimat provincia Henan în anii ’90, în romanul „Ding visează” Yan Lianke spune povestea ignorantului satuc Ding, care își plătește scump patima de înavuțire. Netulburat nici măcar de moartea propriului fiu, Ding Hui face o avere cumpărând sânge de la săteni și transmițându-le necruțătorul virus. Ca să spele păcatele familiei, bunicul Ding înființează un cămin pentru bolnavi, dar idilica societate care se înjgheabă aici cade în curând pradă lacomiei, vanității și rivalităților meschine. Între timp, Ding Hui își continuă cinic afacerile, vânzând sicrie la suprapreț și aranjând căsătorii între morți.
Am prezentat schematic doar două romane care l-au trecut pe Yan Lianke pe lista neagră a puterii de la Beijing.
„Porțile națiunii se închid”
De la izbucnirea pandemiei de Covid-19 (care se încadrează în firescul halucinant al literaturii sale), Yan Lianke a avut diferite ieșiri publice pe acest subiect, începând cu o conferință online.
„Simt că porțile națiunii se închid”, a explicat Lianke recent într-un interviu oferit pentru Financial Times. Scriitorul crede că finalul pandemiei va marca și intrarea Chinei într-o politică izolaționistă draconică, care va spori tendința chinezilor de-a se debarasa de responsabilitate în privința evenimentelor tragice.
Lecțiile învățate din Wuhan vor trece și „vor fi uitate, așa cum s-a întâmplat și cu SARS”, este de părere Yan Lianke. Iar uitarea va fi în sarcina propagandei. „Propaganda este o bombă nucleară.”
„Oamenii care uită sunt, în esență, murdăria de pe câmpuri și de pe șosele”
Câteva extrase din conferința online ținută de Yan Lianke în fața studenților săi de la Universitatea de Știință și Tehnologie din Hong Kong:
De ce sunt plătite întotdeauna catastrofele istoriei cu viețile a zeci de mii de oameni obișnuiți? Pe lângă factorii pe care nu-i știm, asupra cărora nu ne punem întrebări sau ni se spune să nu ne punem întrebări (sfat pe care îl ascultăm cu obdiență), există acest unic factor – oamenii, noi toți ca rasă umană, anonimii din mușuroiul de furnci, suntem ființe care uită.
Amintirile noastre au fost reglementate, înlocuite și șterse. Ne amintim ceea ne spun alții să ne amintim și uităm ceea ce ni s-a spus să uităm. Rămânem tăcuți când ni se cere să tacem și cântăm la comandă. Amintirile au devenit un instrument al epocii, folosit pentru falsificarea amintirilor colective și naționale, alcătuite din ceea ce ni s-a spus să uităm sau ni s-a cerut să ne amintim.
Imaginați-vă acest lucru: să nu vorbim despre coperțile de cărți vechi și prăfuite; să ne amintim doar cele mai recente întâmplări, cele din ultimii 20 de ani. Evenimentele pe care cei ca voi, copiii născuți în anii ’80 și ’90, le-ați experimentat cu toții și vi le amintiți – catastrofe naționale precum SIDA, SARS și Covid-19 – sunt dezastre provocate de om sau dezastre naturale în fața cărora oamenii sunt neputincioși, cum a fost cazul cutremurelor de la Tangshan și Wenchuan? De ce factorii umani din fostele tipologii de dezastre naționale sunt practic similari? Epidemia SARS de acum 17 ani și escaladarea actualei epidemii Covid-19 parcă ar fi opera aceluiași director de teatru. Aceeași tragedie este readaptată în fața ochilor noștri. Ca oameni care nu suntem decât praf în vânt, suntem incapabili să aflăm cine este acest regizor și nici nu avem expertiza pentru a recupera și a pune în ordine gândurile, ideile și creațiile scenaristului. Dar când stăm în fața readaptării acestei „piese a morții”, n-ar trebui să ne întrebăm cel puțin care sunt amintirile noastre de la ultima tragedia la care am luat parte?
Cine ne-a șters amintirile?!
Oamenii care uită sunt, în esență, murdăria de pe câmpuri și de pe șosele. Șanțurile de pe talpa pantofilor îi pot strivi după bunul plac.
Oamenii care uită sunt, în esență, blocuri de lemn și scânduri care au întrerupt orice legătură cu copacul care le-a dat viață. Fierăstraiele și topoarele controlează în totalitate ceea ce vor deveni în viitor.
În ciuda marilor torente ale unei ere, amintirile proprii sunt adesea tratate ca spume superficiale, valuri și zgomote de prisos pe care epoca le șterge sau le aruncă nepăsătoare deoparte, condamnându-le la tăcere, ca și când nu ar fi existat niciodată. Din păcate, odată cu trecerea unei ere, totul se estompează în uitare. Carnea și sângele, trupul și sufletul dispar. Totul este bine, iar micul fulger al adevărului care ar putea ridica lumea este pierdut. Ca atare, istoria devine o colecție de legende, de povești pierdute și imaginate, care sunt lipsite de fundament și nefondate.
(…)
Amintirile nu pot schimba lumea, dar ne oferă o inimă autentică.
„Moștenirea lăsată de Lenin este încă semnificativă”
În privința compoziției ideologice a puterii de la Beijing, Yan Lianke explica în 2014, într-un interviu oferit publicației Dilema Veche, că filonul leninist este încă puternic în Partidul Comunist Chinez.
„În China de astăzi, moştenirea lăsată de Lenin este încă semnificativă. El este nu doar emblema socialismului, ci şi esenţa unei orînduiri socialiste. Este starea de distorsiune a omului rupt între o economie de piaţă capitalistă şi un regim socialist autocratic. Asta este situaţia Chinei de azi: economia se bazează extrem de tare pe principii capitaliste, în vreme ce autoritatea politică este un socialism cît se poate de feudal şi de arbitrar. Or, oamenii care trăiesc în condiţii atît de stranii pot ajunge să aibă idei şi acţiuni bizare sau absurde. Însă indiferent cît de avansată este China din punct de vedere economic sau cît de bine o ducem, ca sistem de organizare şi exercitare a puterii, ea rămîne un regim socialist totalitar. Economia însăşi are la bază un sistem autoritar. Aşadar, în conştiinţa chinezilor, în modul lor de gîndire, încă mai domină şi azi marxismul, leninismul sau maoismul. În viaţa actuală, moştenirea lui Marx sau a lui Lenin nu se găseşte doar la nivel spiritual, ci şi la nivel material, pecuniar. Altfel spus, Lenin se găseşte în spiritualitate sau în materialitate, la fel cum apa se găseşte în noroi, fără să se poată separa. Marxismul, leninismul sau maoismul subzistă în conştiinţa comună a unui miliard trei sute de mii de oameni, atît la nivel spiritual, cît şi material”, explica Lianke.
Cazul lui Yan Lianke nu este cel al unui scriitor „născut” anti-PCC (Partidul Comunist Chinez), ci al unui scriitor care vine din interiorul propagandei chineze.
„Pe atunci eram cadru de propagandă în armată, viaţa mea era ruptă în două. Ziua lucram la birou, atunci eram „altcineva“, iar seara, cînd scriam romane, redeveneam „eu însumi“. Trăind cu o asemenea sciziune de sine, pînă în 1979, în vremea conflictului dintre China şi Vietnam, mulţi tineri au ajuns să se piardă, aşa am ajuns eu să pricep care e legătura dintre om şi putere, dintre om şi eroism, dintre om şi război, dintre societate şi sine. Şi aşa am ajuns să mă întorc la sinele real al omului real”, mai preciza scriitorul în interviul din 2014.
