Doi energici frați americani au uitat să fie atenți la consecințele neintenționate
În urmă cu șaptezeci și unu de ani, care se împlinesc săptămâna aceasta, doi energici frați americani au dus la îndeplinire un plan de răsturnare a unui guvern din Orientul Mijlociu, care nu le era pe plac. Procedând astfel, au pus în mișcare un lanț de evenimente care plasează regiunea în pragul unui război total. Complicata povesteal oferă o ilustrare clară a unui truism pe care tindem să-l ignorăm: Atenție mare, cu precădere, la consecințele neintenționate!
În vara lui 1953, ținta secretarului de stat american John Foster Dulles și a fratelui său, directorul CIA Allen Dulles, a fost prim-ministrul iranian Mohammad Mossadegh, care naționalizase industria petrolieră a Iranului. Demersul lui Mossadegh era mișcare populară, care făcea parte dintr-un efort mai amplu de afirmare a suveranității iraniene și de a le face pe plac iranienilor frustrați de controlul străin asupra resurselor lor.
Într-adevăr, în timp ce, după standardele actuale, Mossadegh nu era tocmai un democrat, ascensiunea sa a fost ceva asemănător unor zori democratici. El a fost ales de parlamentul iranian, care fusese el însuși ales (deși doar de bărbați care erau membri ai elitei economice a țării).
S-a apucat să reformeze sistemul pentru a diminua puterea liderului pro-occidental, Mohammad Reza Pahlavi, care se afla la putere de doar un deceniu și era cea mai recentă încarnare a secolelor de guvernare monarhică. Ajuns la majorat în al Doilea Război Mondial, „Șahul Iranului” a avut în vedere preferințele învingătorilor, în special pe ale Statelor Unite și ale Marii Britanii, și știa bine că ele preferau să aibă petrolul la îndemână.
Pe măsură ce guvernul a preluat tot mai mult din autoritatea șahului, acesta a încercat să-l demită pe Mossadegh printr-un decret regal, dar premierul a refuzat să demisioneze, ceea ce a dus la o criză politică. Temându-se pentru siguranța lui, șahul a fugit din Iran, mergând mai întâi la Bagdad și apoi la Roma, pentru scurt timp lăsându-i lui Mossadegh conducerea deplină.
Intră însă în scenă frații Dulles, ajutați de agenția de spionaj a Marii Britanii, MI6. Declasificată doar în ultimii ani, operațiunea lor, Ajax, a inclus toate semnele distinctive: război psihologic, mită, proteste de stradă orchestrate și avertismente de tip propagandă neagră despre o lume în care Uniunea Sovietică ar putea câștiga un punct în Orientul Mijlociu bogat în petrol, dacă va predomina agenda naționalistă a lui Mossadegh.
La modul serios, demersul a început pe 15 august (ziua mea de naștere!) 1953 și a atins punctul culminant patru zile mai târziu, când forțele favorabile șahului au luat cu asalt reședința lui Mossadegh, fapt ce a dus la arestarea acestuia. Șahul a fost reinstalat, cu sprijin american și britanic, iar întoarcerea sa a fost marcată cu o jubilare orchestrată.
În anii următori, pe măsură ce America și-a consolidat conducerea globală, CIA a fost implicată în destul de multe operațiunile fără scrupule. Jacobo Arbenz din Guatemala a fost demis în 1954 întrucât contestase puterea corporativă americană (subiectul celui mai recent roman excelent al peruanului Mario Vargas Llosa), iar intervenții similare i-au răsturnat pe lideri din Congo, Indonezia, Brazilia și Chile – unde lovitura de stat din 1973 împotriva lui Salvador Allende a condus la dictatura brutală a lui Augusto Pinochet (subiectul caprivantului film din 1982, „Dispărut”, al grecului Costa-Gavras).
Înapoi în Iran, șahul a domnit încă un sfert de secol și a fost un modernizator ca tatăl său, Reza Shah. Sub domnia lui, Iranul a fost rezonabil de avansat și bogat și a beneficiat nu numai de legături puternice în Occident, ci și – într-o realitate care poate părea incredibilă astăzi – de legături cu tânărul stat Israel. Nu era ceva nemaivăzut ca cupluri mixte israeliano-iraniene să locuiască în oricare dintre cele două țări și a existat o cooperare puternică în materie de securitate, ca și un comerț dinamic între cele două.
Totuși, îndărătnicul spirit persan tânjea după democrație: șahul a devenit în anii următori un autocrat mult prea dependent de înfricoșătoarea sa poliție secretă, SAVAK, înființată cu ajutorul CIA și al Mossad-ului israelian. De asemenea, a concentrat prea mult efortul său de modernizare asupra elitelor – așa cum ar putea o autocrație – omițând faptul că săracii din mediul urban și religioșii din mediul rural au mult mai mulți copii. Până în 1978, demonstrațiile și grevele împotriva guvernării sale deveniseră atât de neînfricate încât au destabilizat cu adevărat regimul – reprezentând o gamă largă a societății, de la cei mai săraci tradiționali la liberali, socialiști și naționaliști.
Evenimentele s-au desfășurat cu viteză. În ianuarie, șahul a fugit (din nou!) în Egipt, fiindu-i destinat să nu se mai întoarcă niciodată și să moară de cancer în anul următor. În februarie, liderul islamic aflat în exil, ayatollah Ruhollah Khomeini, s-a întors din Franța și a început să-și desfășoare carisma și viclenia pentru a pune bazele unei teocrații islamiste. Până în aprilie, a avut loc un referendum în care noul aparat de stat a declarat că aproape toți iranienii susțin acest plan.
Până în noiembrie, regimul și-a afirmat seriozitatea când a conceput o preluare a Ambasadei SUA de către falși studenți și a luat 53 de ostatici, într-o criză care a ajutat la distrugerea președinției lui Jimmy Carter și care s-a încheiat abia odată cu eliberarea lor, în ianuarie 1981, în ziua în care Carter a părăsit Casa Albă.
În 1980, Saddam Hussein a invadat Iranul, sperând să destabilizeze regimul. Se temea că acesta din urmă va încerca să întoarcă populația Irakului împotriva guvernării sale conduse de sunniți – populație care, spre deosebire de cea din Iran, este arabă, dar la fel ca Iranul este în mare parte șiită. Sadam a calculat greșit, ceea ce a dus la un impas de opt ani (apoi, în 1990, a calculat greșit din nou, învadând Kuweitul).
Războiul Iran-Irak a cimentat dominația islamistă. În anii care au urmat, Republica Islamică a devenit din ce în ce mai nerăbdătoare și nemiloasă, dând ocazional semnale corespunzătoare, cum ar fi „fatwa” lui Khomeini din 1979, care legitima uciderea autorului britanic Salman Rushie (a dus la înjunghierea lui mai mult 30 de ani mai târziu, în 2022) pentru presupusa blasfemie din “Versetele Satanice”.
În ultimele decenii, Iranul și-a dat seama de frica lui Saddam și a început să-și exporte revoluția în Orientul Mijlociu arab. Milițiile șiite se târăsc acum peste tot în regiune, inclusiv în Irak, iar două dintre ele au ocupat, în esență, țări cheie — Hezbollah din Liban, la granița cu Israelul, și Houthii din Yemen, de-a lungul căii navigabile care duce la Canalul Suez.
Oficialii iranieni tânjesc în mod public după distrugerea Israelului și o prezic. Iranul este, de asemenea, principalul finanțator și susținător al grupului Hamas din zonele palestiniene. În 2007, Hamas a preluat controlul Fâșiei Gaza. Pe 7 octombrie,l 2023, Hamas a invadat Israelul, declanșând războiul care chiar în acest moment amenință să scape de sub control. Hezbollah are multe zeci de mii de rachete dăruite de Iran, multe dintre ele fiind rachete ghidate, pe care amenință să le dezlănțuie în orice zi.
De asemenea, Iranul a făcut presiuni zeci de ani ca să obțină arme nucleare, prin diverse subterfugii, epuizând lu-i pe inspectorii și negociatorii globali cu jocuri de-a șoarecele și pisica. În 2015, regimul a fost dispus să suspende acel proiect, efectiv în schimbul garanțiilor că nu va fi izolat sau atacat – dar doi ani mai târziu, președintele de atunci, Donald Trump, a comis o gafă strategică majoră prin anularea acordului, iar Iranul se poate să fi devenit țară de prag nuclear, capabilă să construiască rapid o bombă.
Rapid, dar nu chiar imediat. S-ar putea să mai fie timp. Lumea are nevoie disperată de schimbarea regimului din Iran. Poporul iranian are nevoie disperată de schimbarea regimului în Iran.
Republica Islamistă a devenit extrem de nepopulară prin propriul despotism, care este cu siguranță mai rău decât orice fusese pe vremea SAVAK. Regimul, care impune islamul în diferite moduri, inclusiv prin codurile vestimentare pentru femei, a adus o atmosferă mizerabilă și a declanșat sancțiuni economice care au adus sărăcie; este cu adevărat insultat.
Din păcate, pare să fie și mai nemilos decât regimul șahului. În 1978, oamenii era încă insuficient de îngroziți pentru a nu se ridica, dar odată ce au făcut-o, regimul șahului nu a decis să deschidă focul asupra mulțimii. Sentimentul de astăzi este acela că regimul islamist probabil ar face-o.
Alegerea pe care o are de făcut lumea este între a lăsa Iranul să devină țară nucleară, moment în care comportamentul său necorespunzător va crește probabil și mai mult, sau a lua măsuri. Speranța ar fi că atacurile concentrate asupra siturilor nucleare și a instalațiilor cheie ale regimului l-ar putea paraliza suficient de mult pentru a le da curaj oamenilor. Poate că cel mai bun lucru la care se poate spera în acel moment este o lovitură de stat dată de Garda Revoluționară, zona pretoriană care constituie nucleul regimului și controlează o mare parte a economiei; ar putea arunca islamismul ca pe un cartof fierbinte.
În mod ironic, există o oarecare nostalgie după șah și mulți exilați iranieni vă vor spune că cel mai bun rezultat este instalarea fiului său, Reza Pahlavi, care locuiește în Statele Unite, conduce unul dintre grupurile din exil și a făcut apel ca Iranul să fie o democrație parlamentară laică.
CIA (și MI6) ar adera la un asemenea plan într-o secundă – totuși, aceasta era direcția spre care se îndreptau deja lucrurile sub Mossadegh, atunci când s-au implicat. Ne întrebăm ce s-ar fi putut întâmpla dacă frații Dulles și-ar fi îndreptat atenția în altă parte – spre Cuba, poate – pentru că ascensiunea Republicii Islamice poate fi urmărită direct din consecințele neintenționate ale loviturii de stat din 1953.
În încercarea lor de a asigura câștiguri geopolitice pe termen scurt, frații Dulles (și șeful lor, președintele Dwight Eisenhower) nu numai că au înăbușit dezvoltarea democratică a Iranului, ci i-au și insuflat un resentiment profund înrădăcinat față de interferența străină. Acest resentiment a găsit expresie în politicile radicale de astăzi. Obiectivul imediat de a menține controlul asupra petrolului iranian a fost atins, dar cu prețul, pe termen lung, al nașterii unui monstru.
Povestea Iranului este o poveste de avertizare pentru factorii de decizie. Puțină smerenie poate face mult. Să ai la tine un băț mare, dar să gândești cu un creier și mai mare. Înseamnă asta să lași Iranul în pace acum? Ar putea fi ceva mai rău? E lucru foarte complicat, într-adevăr.
