<< Președintele rus Vladimir Putin nu a invadat Ucraina în 2022 pentru că se temea de NATO. El invadat pentru că credea că NATO este slabă, că eforturile lui de a recâștiga controlul asupra Ucrainei prin alte mijloace eșuaseră și că instalarea unui guvern pro-rus la Kiev va fi sigură și uşoară. Scopul său nu a fost de a apăra Rusia împotriva unei amenințări inexistente, ci mai degrabă de a extinde Puterea Rusiei, de eradica statul Ucraina și a distruge NATO, obiective pe care le urmărește încă >>, se arată într-o amplă analiză a Institute for the Study of War.
<< Putin se convinsese până la sfârșitul anului 2021 că Rusia are ocazia să lanseze în siguranță o invazie pe scară largă a Ucrainei pentru a îndeplini două obiective distincte: stabilirea controlului rusesc asupra Ucrainei, fără să se confrunte cu o rezistență occidentală semnificativă, și să rupă unitatea NATO.
Putin a încercat multă vreme să atingă aceste obiective, dar o serie de evenimente din 2019-2020 au alimentat credința lui Putin că are atât nevoia și oportunitatea istorică de a stabili controlul asupra Ucrainei. Convingerea lui Putin a rezultat din eșecul eforturilor Kremlinului de a forța Ucraina să se supună cerințelor Rusiei, scufundarea lui Putin într-o bulă ideologică și auto-reflexivă, în timpul pandemiei de COVID-19, și din răspunsurile occidentale la evenimentele globale și amenințările rusești, în 2021.
Putin a decis că vrea război pentru a-și atinge obiectivele până la sfârșitul anului 2021 și nicio ofertă diplomatică din partea Occidentului sau Kievului, fără agrearea cerințelor sale maximaliste, nu l-ar fi convins pe Putin să abandoneze istorica oportunitate pe care credea că o are.
Putin încerca de multă vreme să împlinească două obiective distincte: destrămarea NATO și controlul complet asupra Ucrainei. Obiectivele principale ale lui Putin, de la începutul domniei sale, au fost păstrarea regimului său, stabilirea unei mâini de fier asupra Rusiei, pe plan intern, restabilirea Rusiei ca mare putere și formarea unei ordini mondiale multipolare în care Rusia are drept de veto asupra evenimentelor globale cheie. Stabilirea controlului asupra Ucrainei și erodarea influenței SUA fuseseră întotdeauna esențiale pentru aceste obiective de bază.
Putin a căutat să rupă NATO și unitatea occidentală, dar nu pentru că Kremlinul s-a simțit, militar, ameninţat de NATO. Postura militară a Rusiei în timpul domniei lui Putin a demonstrat că Putin nu a fusese niciodată preocupat în primul rând de riscul unui atac NATO asupra Rusiei. Reformele militare rusești din anul 2000 au nu au prioritizat crearea de forțe mecanizate mari la granițele Rusiei cu NATO pentru a se apăra de invazie. Rusia și-a desfășurat în Ucraina principalele unități menite să protejeze Rusia de NATO, care nu reprezentase nicio amenințare militară pentru Rusia, în 2021 și 2022.
În 2023 – la apogeul retoricii anti-NATO a Rusiei – Rusia a continuat să-și retragă forțele și echipamentul militar de la granițele sale terestre reale cu NATO pentru a sprijini războiul
din Ucraina. Frica lui Putin de NATO s-a manifestat sub forma preocupării lui pentru presupusul război hibrid al Occidentului și eforturile de a organiza „revoluții colorate”, pe care Rusia pretindea că Occidentul le făcuse în diferite state foste sovietice,
inclusiv Ucraina.
Putin a fost întotdeauna mai preocupat de pierderea controlului asupra perceputei sfere de influență a Rusiei decât despre o amenințare NATO la adresa Rusiei. Problema reală a lui Putin cu NATO și Occidentul a fost că ofereau o cale alternativă țărilor pe care Putin le considera ca aflându-se în sfera de influență a Rusiei sau chiar sub controlul ei.
„Revoluțiile colorate” care l-au alarmat atât de mult pe Putin au fost, până la urmă, manifestările îndrăznețe ale acelor țări de a alege Occidentul, sau, mai degrabă, modul de viață, guvernanța și valorile pe care le reprezenta Occidentul, în detrimentul Moscovei. NATO și Occidentul amenințau Rusia prin simpla lor existență, promovându-și propriile valori așa cum și Rusia le promova pe ale sale, și prin faptul de a fi partenerul preferat al multor state fost sovietice – ceea ce, în opinia lui Putin, submina influența Rusiei
asupra acestor țări. Putin a văzut în capacitatea de a controla fostele state sovietice o condiție esențială pentru restabilirea Rusiei ca mare putere. Simplu spus, Occidentul și cei din fostele state sovietice care au preferat să se asocieze cu Occidentul chiar și fără a se rupe complet de Rusia stăteau între Putin și ceea ce el credea a fi rolul de drept al Rusiei în lume.
Prin urmare, Putin a inițiat politici care atacă unitatea și extinderea NATO. De-a lungul domniei sale, Putin a făcut o prioritate din a preveni ca mai multe state foste sovietice și chiar altele, cum țările balcanice, să aderare la NATO. De asemenea, Kremlinul a încercat să submineze relațiile dintre membrii alianței. Putin și-a accelerat eforturile de a submina unitatea occidentală și NATO în urma Revoluției Euromaidan din 2014, care a dus la alungarea președintelui Ucrainei, prietenos cu Rusia, Viktor Ianukovici, și a adus un guvern pro-occidental. Rusia a răspuns prin ocuparea ilegală a Crimeei și a unor părți din estul Ucrainei, în 2014.
Ocuparea Crimeei și Donbasului, în 2014, a fost ghidată de percepția lui Putin despre o nevoie și o oportunitate de a extinde puterea Rusiei și de a stabili controlul asupra Ucrainei. Kremlinul a căutat să păstreze baza navală din Crimeea, strategică pentru flota Mării Negre, o ancoră a proiecției puterii Rusiei în regiune. Kremlinul era îngrijorat că un guvern pro-occidental ucrainean va pune capăt contractului de închiriere prin care Rusia își păstrase flota Mării Negre cu sediul la Sevastopol. Crimeea continuă să-i ofere Rusiei beneficii militare strategice. Ucraina se concentrează pe bună dreptate pe privarea Rusiei de aceste beneficii, făcând Crimeea din ce în ce mai de nepăstrat de către forțele ruse. Ocuparea Crimeei și invazia rusă din estul Ucrainei, în 2014, au fost, de asemenea, o etapă a unui efort mai amplu de a aduce o parte semnificativă a Ucrainei sub controlul Rusiei, pur și simplu rupând țara. Putin a perceput o oportunitate strategică de a face acest lucru în primăvara lui 2014, după cum
Ucraina s-a confruntat cu un moment de vulnerabilitate în timpul tranziției sale guvernamentale de după revoluția Euromaidan și întrucât Occidentul era concentrat mai degrabă pe atenuarea decât pe rezolvarea oricărui conflict potențial din Ucraina. Acel demers de stabilire a controlului asupra Ucrainei a eșuat deoarece ucrainenii, în 2014 ca și în 2022, s-au dovedit mult mai potrivnici la ideea unei stăpâniri rusești decât se așteptase Putin. Deciziile lui Putin de a invada Ucraina în 2014 și 2022 au avut o asemănare de bază: în ambele cazuri, Putin a profitat de ceea ce credea că este o oportunitate de a atinge un obiectiv pe termen lung întrucât percepea Ucraina și Occidentul ca fiind slabe.
Putin a permis ca intervenția sa militară parțial reușită să fie „înghețată” prin Acordurile Minsk II în februarie 2015, când a devenit evident că, la acel moment, nu își putea atinge toate obiectivele prin forță. A asigurat o victorie diplomatică importantă prin recunoașterea în Minsk II a Rusiei ca mediator, mai degrabă decât ca parte la conflict, în ciuda faptului că forțele militare ruse capturaseră Crimeea, invadaseră estul Ucrainei și rămăseseră în ambele zone, sprijinind activ forțele proxy pe care Kremlinul le ridicase și le controla pe deplin. El a asigurat că Minsk II a impus Kievului o serie de obligații care îi confereau Rusiei o pârghie asupra politicii ucrainene — și nu obligații asupra Rusiei însăși. Minsk II a fost arma diplomatică creată de Putin pentru a forța Ucraina să se întoarcă pe orbita Rusiei atunci când invazia sa inițială nu reușise să facă acest lucru.
Putin s-a orientat, între timp, spre perturbarea coerenței NATO. Kremlinul a cultivat un parteneriat cu Ungaria – membră NATO – ca să blocheze rezoluțiile legate de aderarea Ucrainei la NATO. Kremlinul a lansat o campanie deliberată pentru a-l coopta pe președintele turc, Recep Tayyip Erdogan. Putin a profitat de relațiile NATO-Turcia din ce în ce mai tensionate de abordările conflictuale ale SUA și Turciei față de războiul civil sirian, prin angajarea Turciei în negocieri de câțiva ani pentru a convinge Ankara să cumpere sistemul rusesc S-400 și determinând SUA să sancționeze Turcia în 2020.
Putin a folosit în mod repetat proiectul de construcție a unei conducte de gaz, Nord Stream 2, pentru a introduce o pană între Uniunea Europeană (UE) și SUA și a făcut apel la interesele economice ale Germaniei în Europa. Putin a căutat să beneficieze de pe urma faptului că Germania și Franța – dar nu și SUA ori alte state NATO – erau părți în acordurile Minsk II și apoi în „Formatul Normandia”, pentru a crea pene între SUA, pe de o parte, și Paris și Berlin, pe de alta, în politica Occidentului față de Rusia și Ucraina. Putin a stimulat diviziunile între NATO și statele occidentale pentru a se asigura că aceste state nu vor fi unite în răspunsul lor la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei, precum și pentru a-și urmări scopul mai larg de a rupe NATO. Abordarea sa a avut un oarecare succes în anii care au precedat 2022, dar nu a fost suficient pentru a-și atinge niciunul dintre obiectivele sale principale.
Perspectiva aderării Ucrainei la NATO nu a determinat invadarea Ucrainei de către Rusia în 2022. Răbufnirile Rusiei cu privire la extinderea NATO în 2022 au fost eforturi de a modela spațiul informațional înaintea invaziei, iar nu reacții la acțiunile NATO. Primul angajament al NATO de a admite Ucraina în alianță venise în Declarația de la București din 2008, care promitea Ucrainei și Georgiei căi pentru calitatea de membru, dar nu a luat măsuri concrete pentru deschiderea unor astfel de căi. Summit-urile anuale succesive ale NATO nu au mai generat progrese pentru aderarea niciuneia dintre cele două țări. Putin a intensificat de-a lungul anilor narațiunea potrivit căreia NATO constituia o amenințare pentru Rusia, susținând, până în 2021, că Rusia se temea de iminenta extindere a NATO în estul Europei. Cu toate acestea, NATO nu a întreprins nicio acțiune semnificativă pentru extindere la momentul respectiv. Aderarea de noi membri necesită, în general, finalizarea un plan oficial de acțiune pentru membri (MAP) cu măsuri specifice convenite de alianță și viitorul stat membru. NATO nu a produs niciun MAP pentru Ucraina sau Georgia, ceea ce înseamnă că procesul formal de aderare nici măcar nu începuse.
NATO nu făcuse noi pași formali către aderarea Ucrainei până la momentul reinvaziei ruse din 2022, dincolo de reafirmarea Declarației de la București din 2008, care promitea Ucrainei o cale către aderarea la NATO, într-un comunicat din iunie 2021 care a urmat concentrării masive a armatei ruse la granițele Ucrainei. Ucraina consacrase în 2019, în Constituția sa, angajamentul de a adera la NATO, iar NATO recunoscuse în 2020 Ucraina ca un Partener cu oportunități sporite, facilitând eforturile ucrainene de a aduce armata Kievului mai aproape de standardele NATO. Niciunul dintre aceste evenimente nu constituia pași formali către aderarea la NATO. Anunțul privind Enhanced Opportunity Partnership spunea de fapt, în mod explicit, că noul statut al Ucrainei „nu asigură dinainte nicio
decizie privind apartenența la NATO”. (…)
Astfel, Rusia a reușit până în 2022 să înghețe orice mișcare de aducere a Ucrainei în NATO, în conformitate cu prevederile declarației din 2008și nu a existat niciun argument plauzibil care să susțină că vreo extindere ulterioară a alianței era iminentă. Poziția relativ pro-rusă a Ungariei, tensiunile cu Turcia și refuzul NATO de a absorbi un nou stat membru cu un conflict militar nerezolvat cu Rusia însemna nu numai că nu existau progrese semnificative către aderarea Ucrainei la NATO până în 2022, dar și că la orizont nu așteapta niciun progres. Putin blocase efectiv aderarea Ucrainei la alianță în momentul în care și-a lansat invazia pe scară largă — dovezi clare că nu temerile Rusiei legat de iminența aderării Ucrainei la NATO determinaseră invazia.
Perspectiva aderării Ucrainei la NATO nu a determinat, cu siguranță, invazia Rusiei
Ucraina în 2014. Din 2010 până în 2014, Ucraina a urmat o politică de nealiniere, în ciuda Declarației NATO de la București. Ucraina a renunțat la statutul de nealiniere în decembrie 2014, ca rezultat direct al faptului că Rusia invadase Ucraina și ocupa ilegal trei dintre regiunile sale în 2014. Acest aspect este esențial de ținut minte de către cei care susțin că scopul lui Putin este neutralitatea Ucrainei.
Principalul scop al retoricii anti-NATO a Kremlinului a fost acela de a justifica agresivitatea politicii externe a lui Putin, care adesea nu a avut prea multe de-a face cu NATO. Propaganda Kremlinului despre NATO și despre Occident a devenit din ce în ce mai absurdă de-a lungul anilor. Narațiunile propagandiștilor ruși despre fictivele biolaboratoare ale SUA, în care se produceau arme la granițele Rusiei, planurile inexistente ale NATO de a stabili o bază militară în Crimeea, presupusa desfășurare iminentă în Ucraina a rachetelor hipersonice, care nici măcar nu existau în arsenalele NATO, sau „amenințarea” „instructorilor NATO LGBT” care fac prozelitism printre tinerii ruși sunt doar câteva exemple. Kremlinul a folosit aceste narațiuni ca un instrument pentru a-i aduna pe ruși împotriva unui adversar extern, astfel încât să justifice agresiunea Kremlinului
în străinătate. De asemenea, Kremlinul a folosit NATO ca scuză pentru a-și justifica propriile eșecuri. Propagandiștii ruși au încercat să explice eșecurile repetate ale Rusiei pe câmpul de luptă, împotriva forțelor ucrainene, în ultimele 19 luni, susținând că Rusia se bate cu „întregul NATO”, în condițiile în care nicio forță NATO nu luptă în Ucraina.
Nici perspectiva unui atac ucrainean asupra rușilor nu a determinat invadarea Ucrainei de către Rusia. Kremlinul nu credea într-o amenințare reală din partea Ucrainei – cu siguranță nu în februarie 2022. Putin a încadrat Ucraina ca amenințare la adresa Rusiei și a susținut că Ucraina plănuia să atace teritoriile ocupate de ruși
și Rusia, în 2022. În realitate, Kremlinul a evaluat capacitățile militare și voința de luptă a Ucrainei de a face acest lucru ca fiind atât de slabe, încât forțele ruse pot cuceri țara în câteva zile. Noțiunea că Ucraina a reprezentat vreo amenințare militară semnificativă pentru Rusia este incompatibilă cu disprețul manifestat față de puterea și voința armatei ucrainene, prin actualul plan de invazie al rușilor. Kremlinul începuse să stabilească condiții pentru a recunoaște independența ilegală a Republicilor Populare Donețk și Lugansk (DNR și LNR) față de Ucraina la mijlocul lunii ianuarie 2022, fapt menit să asigure condiții care să îi justifice războiul pe baza unei presupuse nevoi de a „salva Donbasul”. Serviciile de informații americane au contracarat o serie de atacuri planificate rusești sub steag fals în Donbasul ocupat, dar și campanii de dezinformare care menite să creeze un pretext pentru invazi, în ianuarie și la începutul lunii februarie 2022. Operațiunile false flag
au indicat că Kremlinul nu credea de fapt că un atac ucrainean asupra Rusiei sau asupra Donbasului ocupat era iminent. Dacă ar fi existat un atac ucrainean iminent în pregătire, atunci Kremlinul nu ar fi avut avea nevoie de un atac sub fals flag. În realitate, Kievul nu pregătea niciun atac asupra Rusiei sau asupra Donbasului ocupat. Acestevașa-zise temeri cu privire la „suveranitatea Rusiei” erau un set de operațiuni de informare organizate de la Kremlin, care urmăreau crearea condițiilor pentru invadarea pe scară largă a Ucrainei de către Rusia. Nu au fost niciodată bazate pe realitate și este puțin probabil
că Putin să fi crezut vreodată în ele.
Narațiunile lui Putin privind NATO și Ucraina, anterioare invaziei, s-au contrazis adesea reciproc – probabil din proiectare. Oficialii de la Kremlin au susținut în mod repetat că extinderea în continuare a NATO este o „chestiune de viață și moarte” pentru Rusia, în timp ce susțineau că escaladarea militară ucraineană în Donbas ar putea pune în discuție statlitatea ucraineană. Aceste narațiuni s-au contrazis adesea una pe cealaltă pe măsură ce mașinăria de propagandă Kremlinului schimba placa de la accentul pus pe afirmații conform cărora NATO ar fi singurul agresor în Ucraina la pretenția că Ucraina planifica un atac iminent asupra Donbasului ocupat sau Rusiei. De asemenea, mașina de propagandă a Kremlinului a susținut în mod repetat că Rusia nu plănuia să invadeze Ucraina – ridiculizând ideea chiar în ajunul invaziei – și a încadrat escaladarea ca răspunsuri la eșecurile occidentale de a oferi Rusiei „garanții de securitate” adecvate, amplificând simultan tezele lui Putin despre dreptul istoric al Rusiei asupra pământurilor ucrainene. Narațiunile probabil s-au contrazis în mod deliberat pentru a induce în eroare înțelegerea publicului occidental și rus asupra cererilor lui Putin, precum și pentru a atrage mai grupuri diferite de audiență în același timp.
Poate că Putin se temea de extinderea NATO pe termen lung și a crezut că o coaliție condusă de SUA lucra pentru a promova o „revoluție colorată” în Rusia, cu scopul de a-l răsturna, dar preocupările nu pot explica decizia sa de a invada Ucraina în 2022. Retorica ficțională rusească – nimic legat de vreo amenințare NATO nu era mai urgent în 2022 decât fusese de ani de zile, iar Putin nu putea oferi niciun motiv plauzibil pentru a crede că va deveni mai urgentă în curând. Trebuie să ne uităm
în altă parte pentru a explica de ce a fost declanșată invazia din 2022 și, prin urmare, pentru găsi scopurile reale de război ale lui Putin.
Obiectivele lui Putin în Ucraina au depășit întotdeauna răspunsul la o presupusă amenințare NATO sau cucerirea unui teritoriu suplimentar limitat. Putin nu era mulțumit cu anexarea ilegală a Crimeei și a unei părți din Donbas deoarece expansiunea teritorială nu a fost niciodată singurul său scop. Putin a căutat să stabilească controlul deplin asupra Ucrainei, inclusiv asupra politicii sale externe și chiar asupra aranjamentelor sale politice interne. Putin a lucrat de ani buni la stabilirea controlului asupra Ucrainei. El a încercat mai întâi să controleze Ucraina prin influență economică și prin tentativa de a stabili oficiali politici pro-Kremlin în guvernul ucrainean, înainte de a recurge la mijloacele militare, orima dată în 2014.
Până în 2021, toate modurile în care Putin încercase să recâștige controlul asupra Ucrainei – mai puțin cel al unei invazii la largă invazie – eșuaseră. Putin nu a reușit să determine Ucraina să adere la Uniunea Economică Eurasiatică a Rusiei, în anii 2000, și nu a reușit să pună lideri pro-Kremlin la conducerea guvernului ucrainean în 2004. Putin nu a reușit să stabilească control deplin asupra Ucrainei nici atunci când la putere s-a aflat Ianukovici. Putin a reușit să-și consolideze unele dintre câștigurile teritoriale din Ucraina prin Acordurile de la Minsk II, care au înghețat linia frontului în Donbas, dar nu a putut să exploateze acele câștiguri pentru a-și atinge toate obiectivele dorite.
Putin a încercat să-i constrângă pe președintele ucrainean Petro Poroșenko (2014-2019) și mai târziu pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski (2019-prezent) pentru a legitima DNR și LNR ilegal create de Rusia, ca și ilegala ocupare a Crimeei de către Rusia în conformitate cu angajamentele Ucrainei din cadrul Minsk II, în ciuda faptului că Rusia și împuterniciții pe care îi crease nu își îndepliniseră angajamentele. Aceste eforturi, dacă ar fi avut succes, ar fi legitimat principiul intervenției militare ruse în Ucraina și i-r fi asigurat Rusiei o pârghie permanentă de influență politică asupra Ucrainei. (ISW a documentat acest efort deliberat de la Kremlin în detaliu în 2019). Putin a eșuat și la asta.
Probabil că convingerile lui Putin despre Ucraina și Occident s-au consolidat și mai mult în urma pandemiei de COVID-19, izbucnită în 2020. Putin a intrat într-o stare de izolare la începutul pandemiei de COVID-19, în mare parte limitându-și interacțiunile la un grup mic de ideologi de încredere. Se pare că a început să devină din ce în ce mai mult preocupat de nevoia Rusiei de a controla Ucraina și de a se răzbuna împotriva Occidentului pentru că „umilise” Rusia în anii 1990. Surse familiare cu conversațiile lui Putin au dezvăluit faptul că Putin a început să fie „obsedat de trecut” și „și-a pierdut complet interesul pentru prezent” în timpul pandemiei.
De asemenea, Putin tocmai câștig de cauză într-un joc major de putere, pe plan intern. Putin se confruntase cu un moment de vulnerabilitate, deoarece criza prețului petrolului din 2020 și pandemia au avut loc în mijlocul campaniei sale pentru menținerea la putere. Putin a încercat să modifice constituția rusă pentru a putea candida din nou în 2024. Jocul de putere al lui Putin a rămas necontestat și și-a consolidat cu succes puterea prin modificări constituționale care i-au permis efectiv să conducă pe viață. Succesul acestui joc de putere intern subminează, de asemenea, argumentul că „războiul hibrid” occidental punea cumva în pericol propria guvernare a lui Putin. Controlul intern al lui Putin, în 2021, era solid și nu s-a confruntat cu nicio provocare semnificativă.
Putin a fost probabil încurajat de evaluările sale false cu privire la capacitatea și voința Ucrainei de a lupta. Ucraina a respins atacurile rusești asupra suveranității sale de-a lungul anilor și a crescut în hotărârea sa ca națiune – un proces care a trecut în mare parte neobservat de către Putin și de cercul său interior de consilieri. Putin îi spusese unui oficial european, în septembrie 2014, că ar putea „prelua Kievul în două săptămâni” și, evident, a păstrat aceeași perspectivă de la invadarea în 2014 a Ucrainei, în ciuda eșecurilor sale militare în acel an. Putin a atribuit greșit refuzul Kievului de a cedea în fața Rusiei unui mic grup de politicieni ucraineni controlați de Occident (la care Kremlinul se referă de obicei drept „regimul de la Kiev”), în loc să îl atribuie autodeterminarea crescânde a poporului ucrainean de a rămâne o națiune – o determinare, în mod ironic, ghidată parțial de invazia rusă din 2014 și de presiunea continuă. Propaganda lui Putin din perioada premergătoare invaziei dezvăluie că el și ideologii săi au trăit într-o cameră de ecou dominată de o realitate alternativă în care ucrainenii salutau forțele rusești care îi eliberau de presupusa asuprire a „regimului de la Kiev”.
Putin nu a văzut nici în NATO și nici în Occident o putere care să contracareze ambițiile sale în Ucraina. Un fost oficial de informații a dezvăluit, sub anonimat, că „bancherul personal” și prietenul apropiat al lui Putin, Yuri Kovalciuk, cu care Putin a petrecut mult timp în cursul izolării sale, îi argumenta lui Putin că Occidentul este slab și că era timpul ca Rusia să-și demonstreze capacitățile militare și să-și „apere suveranitatea” prin invadarea Ucrainei. Fostul oficial al Consiliului de Securitate Națională al SUA, Fiona Hill, a declarat că decizia lui Putin de a invada Ucraina a fost ghidată de convingerea sa că Occidentul este slab și distras, iar analiștii occidentali au susținut că unele dintre elitele lui Putin i-au susținut viziunea după ce au ajuns la concluzia că Occidentul era divizat și în declin. Putin a concluzionat probabil că Occidentul nu va avea voința sau puterea de a descuraja o operațiune militară rapidă care ar duce la prăbușirea în câteva zile a presupus nepopularului guvern Zelenski. Această credință în slăbiciunea Occidentului subminează din nou ficțiunea creată de ruși, conform căreia Rusia a trebuit să acționeze pentru a preveni o agresiune occidentală – un Occident prea slab și divizat pentru a apăra Ucraina nu avea de gând să atace din senin Rusia.
Putin, așadar, probabil a luat decizia de a începe să stabilească condițiile pentru invazie cândva spre finalul lui 2020 sau începutul anului 2021. În martie și aprilie 2021, Putin a început să adune peste 100.000 de militari ruși la frontiera ruso-ucraineană și în Crimeea ocupată. Rusia a menținut unele dintre aceste forțe și echipamente în vestul Rusiei pentru a participa ulterior la invadarea pe scară largă a Ucrainei. De asemenea, Rusia a început transferul mai multor nave de desant și nave de luptă din Marea Caspică în Marea Neagră, la începutul până la mijlocul lunii aprilie 2021. Kremlinul a explicat această acumulare de trupe ca fiind un răspuns la exercițiul NATO, Defender Europe 21, în timp ce oficialii militari ucraineni au dezvăluit, în martie 2021, că Rusia aduna forțe ca parte a
pregătirilor sale pentru exercițiile strategice comune Zapad-2021 (Vest-2021) din vestul Rusiei și Belarus, care urma să aibă loc în septembrie 2021. Unitățile rusești și-au început desfășurarea în Belarus, pentru faza activă a Zapad-2021, la sfârșitul lunii iulie 2021.[53] Exercițiile Zapad-2021 au permis forțelor ruse să pregătească și să asigure logistica pentru
200.000 de soldați, iar această logistică era crucială în ofensiva Rusiei asupra Kievului și nord-estului Ucrainei dinspre Belarus și vestul Rusiei.
Răspunsuri occidentale la escaladarea Rusiei la granița cu Ucraina și retragerea SUA
din Afganistan au întărit probabil anticiparea lui Putin privind un răspuns occidental slab. Vestul, inclusiv SUA, și-a semnalat intenția de a descuraja Rusia prin mijloace în primul rând diplomatice în timpul campaniei Rusiei de concentrare militară la granița internațională ruso-ucraineană din martie și aprilie 2021, excluzând intervenția militară. Președintele american, Joseph Biden, a vorbit cu Putin pe 13 aprilie 2021 și s-a oferit să-l întâlnească la un summit SUA-Rusia organizat la Geneva, pe 16 iunie 2021. De notat că acea convorbire a avut loc în aceeași zi în care, la Casa Albă, Biden a anunțat că a decis să atragă trupele americane rămase din Afganistan și cu o zi înainte de anunțul lui Biden că SUA vor finaliza retragerea până la 1 septembrie 2021. Summitul Biden-Putin de la Geneva nu a produs nicio reușită diplomatică. Abordarea pur diplomatică a Washingtonului de a descuraja o amenințare rusă împotriva Ucrainei și retragerea din Afganistan au consolidat probabil
convingerea lui Putin că Occidentul nu va opune rezistență cu forța invaziei sale.
Putin a emis două ultimatumuri Ucrainei, Occidentului și NATO, în 2021, în sprijinul acestor obiective.
Putin a transmis pentru prima dată un ultimatum Kievului la jumătatea lunii iulie 2021. Ultimatumul făcea explicit faptul că nu există loc pentru o Ucraină independentă în viziunea lui Putin asupra lumii. Putin a publicat un eseu despre „Unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, în 12 iulie 2021, în care a menționat că ucrainenii, alături de belaruși, au aparținut întotdeauna națiunii ruse. Eseul, care se pare că a devenit lectură obligatorie în armata rusă, a pus la îndoială în mod deschis integritatea teritorială ucraineană și a susținut că Ucraina modernă a fost un „produs al erei sovietice” modelat „pe pământurile Rusiei istorice”. Putin a reiterat tezele care au devenit ulterior punctele centrale ale declarației sale de război împotriva Ucrainei din februarie 2022 – și anume că Rusia fusese „jefuită” de pământurile sale „istorice”, că Ucraina „nu are nevoie de Donbas” și că „milioane de ucraineni” refuză „proiectul anti-Rusia” impus de Kiev. Putin și-a încheiat eseul declarând: „Sunt încrezător că adevărata suveranitate a Ucrainei este posibilă numai în parteneriat cu Rusia… Căci suntem un singur popor”. Desigur, eseul nu declara oficial război Ucrainei, dar o instituție afiliată Kremlinului l-a descris ca fiind „Ultimatumul final al lui Putin către Ucraina”.
Ultimatumul lui Putin implica faptul că existența și integritatea teritorială a Ucrainei depind de decizia sa de a se alinia cu Rusia – un curs politic pe care poporul ucrainean îl respinsese în mod repetat și explicit. Nu a fost un apel pentru neutralitatea ucraineană, ci mai degrabă pentru absorbția Ucrainei în orbita rusă, dacă nu în Rusia însăși. De asemenea, Putin a lansat acest ultimatum după ce SUA au accelerat retragerea forțelor sale din Afganistan, la
8 iulie, deși, evident, îl formulase cu mult înainte de asta.
Putin a emis apoi un ultimatum către SUA și NATO, în decembrie 2021, care urmărea să forțeze Occidentul să predea suveranitatea Ucrainei în numele acesteia și să-și abandoneze parteneriatele pe Flancul estic al NATO. Discursul lui Putin din 30 noiembrie privind „liniile roșii” și documentele de utlimatum din 17 decembrie ale Ministerului rus al Afacerilor Externe cerând „garanții de securitate” din partea SUA și a NATO echivalau cu distrugerea actualei alianțe NATO. Ultimatumul cerea ca NATO să-și inverseze politica „ușilor deschise”, să excludă extinderea spre est și să oprească desfășurarea de forțe sau sisteme de arme pentru state membre care au aderat la NATO după 1997 – printre altele. Putin a cerut în mod explicit un drept de veto efectiv al Rusiei asupra capacității statelor suverane de a căuta liber aderarea la NATO și asupra modului în care alianța funcționa militar și politic. Aceste pretenții ar fi presupus ca NATO să rescrie
Tratatul Atlanticului de Nord, care este documentul său fondator, și forța pe fiecare stat NATO să ratifice din nou un nou acord, un proces care aproape sigur ar fi rupt alianța. Ultimatumul lui Putin către Occident a încercat, de asemenea, să constrângă
Occidentul să sacrifice suveranitatea Ucrainei.
Ultimatumul lui Putin din 2021 adresat NATO și Occidentului a fost un ultimatum real, nu o bază de negociere. Putin și diplomații săi au semnalat că nu sunt interesați să accepte nicio concesie de la a forța NATO să-și abandoneze principiile și de a schimba cadrul ordinii mondiale. Ultimatumul privind „garanțiile de securitate” a fost semnalul Kremlinului că nu va mai lua în considerare niciun compromis. Obiectivul ultimatumului a fost de a slăbi alianța prin frecare internă, de a o prezenta atât ca fiind slabă, cât și ca agresor și de a legitima ideea că Ucraina face parte din sfera de control legitimă a Rusiei. Ultimatumul s-a concentrat și pe preocuparea Occidentului de a găsi o soluție diplomatică – soluție care nu mai era pe masă și nici nu mai fusese de ceva vreme.
Comportamentul Ministerului rus de Externe, din octombrie 2021 până în ianuarie 2022,
a demonstrat intenția din ce în ce mai inflexibilă a lui Putin, pe măsură ce Kremlinul a început să îi restricționeze pe diplomații ruși să mai continue negocieri semnificative în perioada premergătoare invaziei. Desigur, MAE rus nu fusese niciodată independent de Kremlin – niciun minister de externe nu este independent de suveranul său. Dar
o investigație a BBC din august 2023 a dezvăluit că diplomații de vârf ruși și-au pierdut flexibilitatea pe care o lasă posibilă o diplomație semnificativă și au început să se comporte ca niște „roboți”, citindu-le declarații scrise oficialilor occidentali încă de la mijlocul lunii octombrie 2021, în contrast cu angajamentul lor anterior, mai normal, cu omologii vestici.
Fostul consilier al misiunii ruse la sediul ONU din Geneva, Boris Bondarev, a amintit că ultimatumul lui Putin i-a șocat pe mulți diplomați ruși și a susținut că a știut imediat că cererile Kremlinului privind „garanțiile de securitate” erau ridicole. Bondarev a susținut că Kremlinul a emis acest ultimatum într-un fel care nu le-a dat diplomaților ruși de ales decât să adopte un nou protocol inflexibil. Bondarev și-a amintit că, în timpul unei cine, în toiul discuțiilor bilaterale de stabilitate strategică dintre SUA și Rusia, la Geneva, pe 10 ianuarie 2022, ministrul adjunct de externe al Rusiei, Serghei Riabkov, a țipat la oficialii americani, inclusiv la prim adjunctul de secretar de stat, Wendy Sherman, afirmând că „[Rusia] are nevoie de Ucraina” și că Rusia nu „va merge nicăieri fără Ucraina”. Bondarev a adăugat că Ribakov a cerut în mod vulgar delegației SUA „să-și scoată lucrurile [la granițele din 1997]”, atunci când oficialii americani au cerut negocieri.
Totuși, SUA și NATO au rămas ancorate în speranța că, în acea etapă, diplomația va schimba determinarea lui Putin. SUA, de exemplu, au răspuns la ultimatumul rusesc reafirmându-și angajamentul față de Ucraina și față de politica NATO a ușilor deschise și s-a oferit să discute posibilitatea de negocieri pentru a aborda problemele Rusiei cu predictibilitatea și transparența NATO în Europa. SUA
chiar s-au oferit să discute despre un mecanism de transparență care să confirme absența rachetelor de croazieră Tomahawk la sit-urile Aegis Ashore din România și Polonia – dacă Rusia oferea măsuri de transparență reciprocă pe două baze de rachete cu lansare de la sol, alese de America în Rusia. Director al Carnegie Berlin Center, Alexandr
Gabuev, a amintit că diplomații ruși cu care a avut contacte, au fost „plăcut” surprinși de propunerile SUA și s-au gândit că se putea ajunge la acorduri care ar „întări cu adevărat securitatea [rusă]”. În orice caz, Kremlinul nu a fost interesat. De fapt, Putin nu încerca să contracareze o pretinsă amenințare NATO, ci mai degrabă era vorba de aranjarea condițiilor pentru invadarea pe scară largă a Ucrainei.
Din perspectiva lui Putin, ultimatumurile erau probabil o acoperire perfectă. NATO ar fi trebuit să se transforme – inclusiv prin rescrierea statutului și a regulilor de bază – pentru a răspunde cererilor Rusiei și Ucrainei ar fi trebuit să-și modifice constituția și să renunțe la principiile de bază ale suveranității sale. Fără îndoială, Putin ar fi acceptat cu încântare o predare atât de completă, însă așa ceva nu a fost niciodată în cărți, după cum cu siguranță știa. Când, în mod previzibil, Vestul i-a respins cererile, Putin stabilise justificarea superficială pentru lansarea unei invazii la scară largă cu două obiective în minte: cucerirea Ucrainei și ruperea NATO. Forțând Occidentul să respingă ultimatumurile Kremlinul și-a oferit, de asemenea, o justificare suplimentară pentru a învinovăți Occidentul pentru război, lucru pe care Kremlinul continuă să îl practice.
Până în 2022, nicio ofertă diplomatică din partea Occidentului, cu excepția predării suveranității Ucrainei și a abandonării principiilor NATO, nu l-ar fi împiedicat probabil pe Putin să invadeze Ucraina. Doar amenințarea că SUA sau NATO ar fi intervenit militar ar fi putut să-l descurajeze pe Putin, dar SUA scoseseră în mod explicit de pe masă o asemenea amenințare.
Obiectivele lui Putin au rămas neschimbate, în ciuda eșecului invaziei sale inițiale pe scară largă, în 2022, și în ciuda pierderilor și eșecurilor rusești de atunci. Chiar și declarațiile recente ale ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, prezentate de unii ca bază potențială pentru o reglementare a războiului, sunt de fapt doar reafirmări ale cererilor în curs ale Rusiei. Aceste cereri includ înlăturarea guvernului Zelenski și înlocuirea sa cu un regim maleabil din perspectivă rusă, „neutralizarea” Ucrainei – care înseamnă atât
renunțarea permanentă la posibila aderare la NATO, cât și slăbirea armatei Ucrainei – abandonarea identității ucrainene de către ucraineni și recunoașterea controlului de facto al Rusiei asupra politicii internaționale și interne ucrainene, ca și asupra modului de viață al Ucrainei – tipul de control pe care Kremlinul l-a stabilit asupra tuturor
teritoriilor ucrainene ocupate de Rusia. Oficialii și mass-media din Rusia au repetat în mod constant aceste cereri și Putin nu a oferit niciun indiciu legat de vreo dorință de a face compromisuri în privința lor.
Discuții occidentale cu privire la necesitatea de a găsi o soluție diplomatică a conflictului pe ipoteza că este în impas sunt astfel profund greșite. ISW apreciază că, de exemplu, conflictul nu este în impas. Mai important pentru această discuție este însă faptul că Putin a început acest război cu obiective maximale față de Ucraina și NATO. El nu a schimbat aceste scopuri și nici nu și-a exprimat dorința de a accepta un rezultat mai mic din cauza oricărui presupus impas. Chiar dacă a arătat dorința de a negocia o oarecare
încetare a focului de-a lungul liniilor actuale, totuși, Ucraina și Occidentul ar fi nebuni să o accepte. Putin a invadat Ucraina în 2014 cu obiective mult peste ceea ce puteau oferi mijloacele sale. S-a hotărât să înghețe conflictul în termeni avantajoși pentru el nu pentru că își moderat obiectivele, ci pentru a le putea urmări în alte moduri. Când a devenit clar că nu își putea atinge scopurile prin manipularea Minsk II sau Formatul Normandia și cum a ajuns să creadă că atât guvernul ucrainean, cât și Occidentul sunt slabi, el și-a reluat invazia, la scară masivă. Precum invazia din 2014, nici invazia aceasta nu a reușit să-i asigure lui Putin obiectivele. De ce ar trebui Occidentul și Ucraina să se aștepte la vreun nou acord sau negociere de încetare a focului pentru a „rezolva” un conflict pe care Putin l-a creat și l-a alimentat de un deceniu?
Trecutul este prolog. Un format de încetare a focului sau de negociere care îngheață conflictul pe liniile actuale, care sunt mult mai avantajoase pentru Rusia decât au fost liniile de dinainte de 2022, vor fi în ochii lui Putin nimic mai mult decât un fel de Minsk III — un nou mecanism prin care să continue să urmărească aceleasi scopuri. O astfel de „pace” nu va fi deloc pace. Va fi pur și simplu o oportunitate pentru Rusia de a-și reconstrui puterea militară și economică, va permite ca atenția Occidentului să fie distrasă și (Rusia) va caută să se regenereze și să beneficieze de fisuri în societatea ucraineană până când își poate relua atacurile.
Ideea de a-i oferi lui Putin o oportunitate de „rampă de ieșire” și o oportunitate de „salvare a feței” eșuează complet în a învăța lecțiile din ultimii nouă ani. Putin și-a creat pentru el însuși o „rampă de ieșire” diplomatică în 2015, nu pentru că diplomația îl convinsese pe Putin să renunțe la urmărirea Ucrainei, ci mai degrabă pentru că își dăduse seama că înghețarea frontului era cea mai bună opțiune pentru a continua să urmărească obținerea controlului asupra Ucrainei. În 2014, Kremlinul a supraestimat sprijinul pentru Rusia existent în Ucraina, a subestimat rezistența ucraineană și a supraestimat cpacitatea Rusiei de a crea o forță proxy capabilă să atingă obiective militare fără o desfășurare rusă pe scară largă. Drept urmare, Rusia a putut să-și asigure numai porțiuni din regiunile Donețk și Lugansk, în loc de cele șase regiuni, în afara Crimeei, planificate inițial. Probabil că Rusia și-ar fi asigurat și mai puțin dacă nu ar fi desfășurat armata rusă pentru a împiedica forțele ucrainene să elibereze și mai mult teritoriu.
Putin s-a oprit în 2015 pentru că a recunoscut că eforturile sale militare nu au reușit să restabilească controlul deplin asupra Ucrainei, că a atins limitele puterii ruse și a propriei toleranțe la riscuri și că a continua conflictul activ ar fi necesitat pariul de a lansa la acea vreme o invazie pe scară largă, însă una nepregătită și cu resurse insuficiente. Putin a ales în schimb să accepte un regres temporar pentru a-și merge după un obiectiv mai mare. Ultima „rapă de ieșire” a Occidentului pentru Putin nu a asigurat pacea. A condus la campania de opt ani a Kremlinului de a încerca să transforme prezența militară limitată a Rusiei în Ucraina într-un control politic asupra țării, iar când acea campanie a eșuat, Putin a recurs la o invazie pe scară largă.
Un sfârșit de durată al actualului război rusesc împotriva Ucrainei necesită forțarea lui Putin să accepte înfrângerea. El — și succesorii săi — trebuie să-și dea seama că nu își pot impune militar voința în fața Ucrainei și a Occidentul, nu pot supune Ucraina politic și nu pot predomina diplomatic. Atâta timp cât Kremlinul prețuiește speranța de succes – pe care o va alimenta orice înțelegere de compromis pentru salvarea feței – va continua să o caute pentru a-și depăși eșecurile în moduri care fac foarte probabilă reizbucnirea războiului.
Ucraina și Occidentul ar trebui să caute un capăt definitiv al acestui conflict, nu un răgaz temporar. Un război reizbucnit va fi probabil mai mare și chiar mai periculos pentru Ucraina și Occident. Va fi extrem de costisitor, deoarece un război reînnoit odată ce Moscova s-a reînarmat și s-a pregătit, va fi probabil mult mai costisitor si mai periculos. Cererile de a reduce povara financiară a sprijinirii Ucrainei acum pur și simplu duc la acumularea a mai multe riscuri și cheltuieli pentru viitor.
Nu există nicio cale către pace reală în afară de a ajuta Ucraina să-i provoace Rusiei o înfrângere militară fără echivoc și apoi contribuind la reconstrucția Ucrainei într-o armată și o societate atât de puternică și rezilientă încât niciun viitor lider rus să nu vadă o oportunitate precum pe care Putin le-a perceput greșit în 2014 și 2022. Această cale este realizabilă dacă Occidentul se angajează să sprijine Ucraina în efortul prelungit de care cel mai probabil este nevoie. Dacă Occidentul este în schimb ademenit de iluzia unui compromis, poate pune capăt durerii deocamdată, dar numai cu prețul unei dureri mult mai mari, mai târziu. Putin a arătat că vede compromisul ca predare, iar capitularea îl încurajează să atace din nou. Războiul acesta se poate termina nu atunci când Putin simte că își poate salva fața, ci mai degrabă atunci când va ști că nu poate câștiga. >>
