“România are nevoie urgent de o resetare”, consideră Sorin Grindeanu, într-un moment în care liderul PSD se află în plină campanie de demolare a Guvernului Bolojan, iar astfel și de destabilizare politică, economică și socială a țării.
Pe piromanul Grindeanu nu îl sensibilizează nimic din ceea ce s-a întâmplat pe plan intern între toamna lui 2024 și primăvara lui 2025 (ascensiunea artificială a unei săgeți rusești, la prezidențiale, anularea alegerilor, criza sistemică a finanțelor țării) și nimic din ceea ce se petrece la nivel internațional de peste patru ani, cu accelerare în ultimele aproape două luni (două războaie majore, unul la granițele noastre, iar celălalt în Orientul Mijlociu, presiunea pe care ele o exercită asupra economiei mondiale, precum și slăbirea NATO de către Donald Trump).
Este cu atât mai curioasă această nevoie de restare pe care o resimte, subit, Sorin Grindeanu, având în vedere următoarele două aspecte:
- Că nevoia lui Grindeanu de resetare se manifestă tocmai într-un moment în care la București există în sfârșit un premier dispus să își asume reforme ce pot zdruncina măcar unele dintre cele mai tenebroase unghere ale funcționării statului. Iar faptul că Ilie Bolojan strecoară bățul în cuiburi de viespi este exemplar evidențiat nu doar de opoziția feroce a PSD, ci și de faptul că se simte deranjată, de către Bolojan, chiar și o facțiune consistentă din propriul său partid (un fel de aripă pesedistă a PNL).
- Că nevoia lui Grindeanu de resetare nu s-a manifestat totuși în atâtea alte situații cu adevărat critice din ultimul deceniu, deși motive ar fi fost fără doar și poate. De pildă, atunci când, în 2014, deci înaintea apariției fenomenului AUR, PSD a început să ne facă primul duș serios cu otrava naționalistă, după cel pe care ni-l administrase cu ceva ani înainte ceaușistul Corneliu Vadim Tudor (să ne amintim de fenomenul “Mândri că suntem români” – detalii AICI). De pildă, atunci când PSD-Dragnea (dar cu Grindeanu nelipsit din prim-plan) a luat cu asalt statul de drept, prin tentativa sa de orbanizare și chiar de putinizare a aparatului de justiție, a legislației specifice și chiar a orientării strategice a României. De pildă, atunci când amicul și noul său șef de partid, Marcel Ciolacu, a condus ca un șofer beat Guvernul României, îndatorând țara și urcându-i deficitul bugetar până aproape de pragul halucinant de 10% – o performanță care a uluit Europa, iar pe români i-a aruncat din nou în logica austerității fără drept de apel, odată instalată o nouă guvernare. De pildă, atunci când, sub conducerea amicului Ciolacu, candidat la prezidențialele din 2024, PSD a ajuns să-și taie, fără să vrea craca de sub fund, direcționând voturi către contracandidatul considerat optimul iepure, George Simion. Problema nu a fost că PSD și-a dat astfel autogol, cu Ciolacu pe post de Bulă-ratangiul, ci că a alterat în spirit un proces democratic și totodată că a decredibilizat o dată în plus România tocmai când Moscova înregistra un masiv succes de penetrare a alegerilor românești, prin săgeata sa ușor halucinogenă, Călin Georgescu. În fine, de pildă, între ultimele patru-cinci luni ale lui 2025 și primele două luni ale lui 2026, când camarila de la vârful justiției a recurs la cele mai nesimțite și mai periculoase metode pentru a bloca reforma pensiilor speciale ale magistraților. Da, la acea vreme, pe Sorin Grindeanu l-a durut în coccis de resetarea României, cântând în corul camarilei, deși camarila respectivă pe de o parte jignea inteligența românilor, iar pe de alta își băga ambele mâini în ambele buzunare ale românilor – cel cu bugetul național și cel cu sutele de milioane din PNRR.
Visul pe care îl are acum Sorin Grindeanu, de a “reseta România”, este în realitate o aceeași Mărie cu altă pălărie, din garderoba binecunoscută și tot mai uzată a PSD: atunci când PSD traversează o criză internă, reflexul PSD este acela de a crea o criză națională, dar prefăcându-se că varsă lacrimi de milă pentru năpăstuitul popor român.
Toți șefii PSD au făcut asta, nu doar Grindeanu (cel mai celebru dintre ei, Ion Iliescu, a generat chiar lupte de stradă, aducând minerii în Capitală – cu români dându-le cu răngile în cap și peste coaste altor români).
Așa e și acum, în primăvara lui 2026: pe măsură ce Bolojan avansează reforme inadmisibile pentru viziunea PSD asupra lumii, PSD aplică metoda veche și premium din manualul propriu – șantajarea partenerilor, alungarea premierului, revenirea asupra reformelor deja inițiate, chiuretarea celor încă nenăscute.
Totul, desigur, ambalat public sub funda soioasă a “resetării României”.
În realitate, demolare sună mai cinstit și mai precis decât resetare.
Căci, în realitate, precum predecesorii săi celebri, Sorin Grindeanu pare prins în menghina unei coabitări cumva “instituționalizate” cu o faună netransparentă de mici și mari grupuri de interse ce gravitează de decenii în jurul partidului pe care formal îl conduce (într-un raport de forțe, în care grupurile de interese par să fie arcașii, iar liderii PSD par să fie săgețile).
Din perspectiva ponderii sale electorale în corpul coaliției guvernamentale, PSD are avantajul evident de a conta decisiv în întreținerea unei majorități parlamentare pentru actualul guvern. De aceea îi și șantajează în ultimul hal deopotrivă pe premier și pe președintele țării. Refrenul e simplu: ori cu noi, ori cu extremiștii, ori guvern minoritar.
Însă dintr-o perspectivă mai nuanțată, cei șantajați au, la rândul lor, o pârghie de presiune (niciodată testată la potențialul ei autentic), dacă expun public perversitatea jocului făcut de PSD-Grindeanu și dacă își iau ca partener informal de coaliție opinia publică, forțându-l pe liderul PSD să meargă până la capăt pe drumul înfundat pe care s-a angajat.
În realitate, Grindeanu și fauna din jurul PSD nu încearcă să scape doar de Bolojan, ci de spiritul pe care Bolojan l-a imprimat la vârful Palatului Victoria. Iar președintele Nicușor Dan trebuie să țină cont de acest detaliu și să acționeze în consecință.
Căci România, dat fiind deopotrivă contextul intern și cel extern, pur și simplu nu își mai permite abdicarea de la genul acesta de spirit.
Iar Bucureștiul pur și simplu nu mai are argumente, deopotrivă în fața propriilor cetățeni și în fața partenerilor strategici din UE, de a permite înlăturarea acestui premier și abdicarea de la spiritul pe care l-a imprimat actului delicat de guvernare.
Papa Leon XIV ar putea fi pentru trumpism ceea ce Papa Ioan Paul II a fost pentru comunism
