Sub președinția lui Donld Trump, asemenea baronilor-tâlhari din Epoca Poleită (Gilded Age), Statele Unite folosesc politica lor comercială pentru a-și promova propriile interese pe seama tuturor celorlalte țări. Însă acum, când reprezentanții administrației recunosc în mod deschis această strategie, toate celelalte mari puteri comerciale vor reacționa în consecință, notează o analiză Project Syndicate.
<< Într-un comentariu remarcabil publicat la sfârșitul lunii iunie, un fost economist de rang înalt din administrația Trump recunoaște (și aprobă) ceea ce mulți bănuiau deja: scopul politicii economice externe a lui Trump este de a acționa asemenea unui baron-tâlhar de secol XXI.
Baronii-tâlhari de odinioară erau industriași lacomi care și-au construit averile prin practici monopoliste în Statele Unite, în timpul Epocii Aurite. La sfârșitul secolului al XIX-lea, oameni precum John D. Rockefeller și Andrew Carnegie au acumulat averi uriașe prin eliminarea concurenței și prin impunerea unor prețuri exorbitante în industrii precum cea petrolieră și siderurgică.
Au fost numiți „baroni-tâlhari” deoarece exploatarea consumatorilor pentru îmbogățirea proprie este, probabil, una dintre cele mai condamnabile practici de afaceri din lume. Or, exact asta au făcut Statele Unite în ultimul an și jumătate, se laudă Stephan Miran, care a fost până în februarie 2026 președintele Consiliului Consilierilor Economici al președintelui Donald Trump, iar în prezent este membru al Consiliului Guvernatorilor Rezervei Federale a SUA. Miran elogiază această abordare, susținând că ea produce rezultate extraordinare pentru Statele Unite (străinii fiind, desigur, lăsați pe dinafară!).
Desigur, Miran nu își formulează argumentul într-un mod atât de direct. Îmbrăcându-și demonstrația într-un limbaj tehnic care estompează implicațiile reale ale acesteia, el invocă teoria economică a „tarifului optim”, potrivit căreia o țară își poate spori bunăstarea prin impunerea unor taxe vamale de protecție asupra importurilor. O asemenea strategie funcționează însă numai dacă țara este suficient de mare pentru a exercita putere de piață în economia mondială, adică dacă se comportă ca un monopolist. O politică bazată pe tariful optim reprezintă, la nivelul unui stat, echivalentul strategiei perfecționate de compania Standard Oil a lui Rockefeller în anii 1880.
Prin reducerea cererii pentru bunurile vândute de partenerii săi comerciali (și, în mod echivalent, prin reducerea ofertei propriilor exporturi pe piețele mondiale), tariful optim modifică prețurile de pe piața mondială în favoarea economiei naționale, făcând, în esență, ca o parte semnificativă a costului taxei vamale să fie suportată de străini. Dacă tariful este stabilit la nivelul optim, pierderea rezultată din diminuarea câștigurilor aduse de comerț este compensată cu prisosință de rentele de monopol. Cei care pierd sunt partenerii comerciali ai țării respective (și economia mondială în ansamblu).
Deși acesta este exemplul clasic al unei politici de tip „beggar-thy-neighbor” („îmbogățește-te pe seama vecinului”), Miran consideră că pentru Statele Unite este o afacere excelentă, deoarece împușcă doi iepuri dintr-un foc. Pe lângă rentele de monopol obținute, această politică permite guvernului federal să reducă ineficiențele asociate sistemului de impozitare intern. Taxele vamale aduc venituri la bugetul statului, care pot fi folosite pentru a compensa pierderile de venituri rezultate din reducerea altor impozite, cum ar fi cele pe venit. În viziunea sa, logica economică este impecabilă.
O dificultate este că, în pofida dimensiunii sale și a aparentei sale puteri de piață, este posibil ca Statele Unite să nu aibă o capacitate atât de mare de a-i face pe străini să suporte costul tarifelor vamale pe cât crede Miran. Dovezile empirice recente sugerează că cea mai mare parte, dacă nu chiar totalitatea, tarifelor vamale americane este transferată asupra consumatorilor din Statele Unite.
Însă adevărata problemă a argumentului lui Miran se află în altă parte. Este greu de crezut că, în zilele noastre, ar avea sens ca o mare putere să pretindă atât de fățiș un fel de tribut din partea altor țări. În analiza sa rece și strict contabilă, Miran pare să nu fi luat în considerare pierderea de reputație și de credibilitate pe care au suferit-o Statele Unite comportându-se ca un baron tâlhar. Degradarea statutului lor, de la lider respectat la paria al comunității internaționale, poate că nu este ușor de exprimat în dolari și cenți, dar este, cu toate acestea, considerabilă.
Poate că lui Miran nu-i pasă de prestigiul Americii în lume, însă argumentul său economic este, în ultimă instanță, autocontradictoriu. Atunci când economiștii discută despre tariful optim, ei se grăbesc, de regulă, să adauge că această strategie nu funcționează pe termen lung. La urma urmei, nu o singură țară poate juca acest joc. Uniunea Europeană și China dețin fiecare ponderi în comerțul mondial comparabile cu cea a Statelor Unite. Dacă Statele Unite își majorează tarifele vamale pentru a-și îmbunătăți termenii schimbului, celelalte mari puteri comerciale ale lumii pot proceda la fel. Iar întrucât măsurile de retorsiune anulează avantajele obținute prin îmbunătățirea termenilor schimbului, dar amplifică pierderea câștigurilor rezultate din comerț (lăsând toate țările – inclusiv Statele Unite – într-o situație mai proastă), perspectiva unor asemenea represalii poate constitui un factor eficient de descurajare.
Miran susține că, atunci când Trump a impus pentru prima dată tarifele vamale, nu a existat nicio reacție de retorsiune, considerând acest lucru o dovadă împotriva economiștilor care susțineau că teoria tarifului optim nu va funcționa. Totuși, deși este adevărat că reacția Uniunii Europene a fost moderată, China a răspuns într-adevăr prin măsuri de retorsiune la tarifele impuse de „Ziua Eliberării”. Promițând că va egala fiecare nouă majorare a tarifelor americane, Ministerul Comerțului al Chinei a declarat: „China va lupta până la capăt dacă partea americană insistă să meargă pe această cale greșită”. În cele din urmă, Statele Unite și China și-au redus reciproc tarifele vamale.
În mod ironic, faptul că Miran spune cu voce tare ceea ce până acum era doar sugerat face aproape inevitabil ca și alții, inclusiv Uniunea Europeană, să aleagă calea represaliilor dacă Statele Unite continuă să urmeze logica tarifului optim. Una este să susții că majorezi tarifele vamale din motive de securitate națională sau pentru a revigora industria prelucrătoare internă. Acestea sunt obiective plauzibile de politică internă, chiar dacă se poate discuta cât de eficiente sunt tarifele vamale ca instrument pentru atingerea lor. Cu totul altceva este însă să afirmi, așa cum face Miran, că scopul este să extragi rente de monopol din alte țări prin manipularea termenilor schimbului în favoarea ta. Odată ce acesta este prezentat atât de limpede drept obiectivul urmărit, celelalte state vor reacționa în consecință.
Eu m-am numărat printre cei care, în urmă cu un an, s-au pronunțat împotriva represaliilor comerciale, deoarece consideram că Trump era impermeabil la argumentele privind prejudiciile pe care tarifele vamale ridicate (atât cele interne, cât și cele impuse de alte țări) le-ar provoca economiei americane. Logica represaliilor funcționează doar dacă liderii politici înțeleg consecințele economice ale unor tarife vamale ridicate și apreciază beneficiile comerțului internațional. Paradoxul este că, înlocuind lipsa de logică a lui Trump cu o logică economică ce justifică pe deplin represaliile altor țări, argumentația lui Miran se autoinfirmă.
O politică comercială întemeiată pe teoria tarifului optim echivalează cu o afirmare fățișă a puterii economice, menită să prejudicieze alte state, inclusiv aliați de lungă durată din Europa și Asia de Est. O asemenea abordare poate aduce, în cel mai bun caz, câștiguri pe termen scurt, însă cu prețul erodării puterii soft și al poziției de lider global. În plus, ea este contraproductivă din punct de vedere economic și, în cele din urmă, se va întoarce inevitabil împotriva celor care o promovează. >>
