Taurul se ia de coarne. Ce-i de făcut cu Austria

Sursa: Pixabay

Adevărul e adevăr, indiferent câte jonglerii formale au făcut Viena și Haga la Consiliul JAI din 8 decembrie! Austria și Olanda și-au dat mâna și au făcut diviziunea muncii, asigurându-se că pot bloca accesul în Schengen pentru două țări cu aderarea cărora semnalizaseră intens că nu sunt de acord: România și Bulgaria.

E drept, olandezii, după o întreagă zvârcolire contondentă de toamnă, au fost, joi, polițistul bun cu România și polițistul rău cu Bulgaria, în timp ce Austria a luat asupra sa sarcina ingrată de a scurtcircuita drumul Bucureștiului.

Abordarea austriacă ridică firești semne de întrebare nu doar pe linia propriei politici interne, ci și din perspectivă geopolitică, pe linia sensibilității tradiționale dovedite a Vienei față de Moscova, mai ales că semnalele de la vârful statului austriac au fost bizar de contradictorii în ultimele săptămâni. Dar prin atitudinea de joi față de aderarea Bulgariei, Olanda însăși a complicat masiv și dosarul cooptării României în prețiosul club, dat fiind faptul că Bucureștiul și Sofia merseseră ani buni la pachet. Totuși, într-un top ad-hoc al responsabilității pentru cioburile sparte joi, culpa austriacă rămâne totuși semnificativ mai mare decât cea olandeză.

Contează, bineînțeles, ce a fost, dar și mai important este acum ceea ce ne rămâne de făcut.

Din punctul acesta de vedere, așa cum scriam acum o lună și jumătate, „nimic din ceea ce corespunde interesului strategic al României nu e de tranzacționat pentru Schengen. Nu e de tranzacționat nici locul nostru în UE, nici angajamentul față de acest club, nici față de spectrul euro-atlantic, nici față de contribuția la inhibarea invaziei ruse din Ucraina”. Și, mai subliniam atunci, „nu ar fi deloc hazardat ca Bucureștiul să își joace cartea onest și rece. Adică să prezinte convingător și peste tot ceea ce îl califică să intre în clubul Schengen, să pună în lumină infinit mai bine decât am încercat eu aici vulnerabilitățile și contradicțiile interne ale argumentului olandez, să se abțină de la decizii și politici naționale, în materie de stat de drept și justiție, care nu doar că pot mânji demersul și pretenția legitime de a adera la Schengen ci și vicia bunul mers și perspectivele societății românești”.

Astea sunt lucrurile care ne-ar fi revenit oricum, indiferent dacă ziua de joi ar fi fost un succes, chiar dacă, iată, s-a dovedit a fi un eșec. În orice caz, astea sunt lucrurile care ne revin principial de făcut, dacă suntem într-adevăr sinceri cu noi atunci când spunem lumii largi și nouă înșine că vrem consolidarea, iar nu fragilizarea propriei țări.

Miza României trebuie să fie o ancorare cât mai profundă în Europa, iar nu slăbirea șuruburilor care ne leagă în prezent de parteneriatul cu UE.

Evident, prin votul stupid geopolitic, meschin politic și îngust istoric, atmosfera creată la București de gesturile Vienei (mai ales ale ei) și ale autorităților de la Haga au darul de a complica urmărirea de către București a acestei mize. Înclin să cred însă că pe axa Schengen lucrurile nu s-au terminat joi, când a fost pierdută o bătălie importantă, dar când totuși nu a fost decisă soarta „războiului”. Și statul român, și societatea românească, dar și partenerii strategici au încă pârghii și resurse la care pot apela pentru a îndrepta ceea ce s-a strâmbat.

E drept, în același timp, că România se află în fața unei provocări/ocazii cu care nu a mai avut de-a face: aceea de a injecta o doză de testosteron în relația cu partenerii care se comportă inamical. Din această perspectivă, Bucureștiul nu ar fi nicidecum un deschizător de drum, din contră cărarea e bine bătătorită. Au recurs la testosteron pragmatic, pe varii dosare – de la migrație, la comerț, alimentație, politici economice – țări mai mari decât noi și mai partenere unele cu altele decât e cazul între România și Austria sau între România și Olanda – exemplul ciocnirilor pragmatice dintre Franța și Italia, de pildă, sunt deja clasice, la fel și cele dintre Franța și Germania sau UE și SUA. Iar totul a decurs fără ca parteneriatele, în ansamblul lor, să fie vital periclitate.

Când iau decizii, țările trebuie să-și asume – indiferent că sunt sau nu pregătite – și posibilele costuri, nu doar dividendele potențiale. Austria (iar de aici încolo mă voi referi doar la ea, nu și la Olanda, căci nu e înțelept să deschizi două fronturi delicate concomitent) va trebui făcută să priceapă că nimic nu e gratis dinspre ceilalți, așa cum nimic nu e gratis nici dinspre ea.

Viena, în virtutea chestiunilor de politică internă și a sensibilităților rusești din politica sa externă, a luat o decizie proastă și indecent de inamicală în ceea ce privește România. Întâmplător, Austria s-a hazardat la un astfel de joc tocmai în raport cu una dintre sursele sale de creștere economică, România, având în vedere business-urile mari pe care această țară destul de mică le are aici.

În contextul abuzului de putere comis joi, prin modul în care a exploatat veto-ul de care dispune, ceea ce a fost atâta vreme profitabil poate deveni de aici încolo o vulnerabiliate. România, utilizând filosofia retalierii la care, cum ziceam mai sus, au mai recurs și alte state membre atunci când s-au simțit nedreptățite, are toată legitimitatea să acorde mai multă atenție acestei dimensiuni. Contează, evident, ce poți face, dar și cum o faci. Iar România poate să facă Austria să simtă cât de costisitor e acest lucru fără ca aceeași Românie să plonjeze într-un narativ anti-european odios și contrar propriilor interese.

În excelenta scrisoare transmisă de ambasadorul Emil Hurezeanu președintelui austriac, Alexander van der Bellen, Bucureștiul a făcut cunoscut Vienei, încă din 25 noiembrie, „îngrijorările (…) privind pericolele cărora îi este expus, în momentul de faţă, parteneriatul nostru excepţional”, respectiv „riscul unei rupturi a apreciatei tradiţii austriece în diplomaţie şi comunicare, care periclitează coexistenţa noastră constructivă de până acum„. (sublinierea mea).

Altfel spus, avertismentul odată transmis, Bucureștiul nu are decât să găsească formulele istețe prin care să îi dea curs. De ce? Pentru că poate, având din belșug cu ce; apoi pentru a nu se decredibiliza, lăsând impresia că vorbele nu sunt urmate de fapte; nu în ultimul rând, pentru a contracara din fașă previzibilele răbufniri naționaliste și populiste ale partidei anti-europene și pro-ruse din politica românească; în fine, pentru a transmite mesajele care se impun, pentru orice eventualitate, și unei Olande care, pe viitor, poate va fi tentată să revină la jocul de-a „polițistul rău”, pe dosarul Schengen care privește România.

Totodată, partenerii strategici – marile cancelarii europene, Comisia Europeană și SUA – ar trebui să aibă tot interesul de a descuraja acest mod primitiv și provincial de a face politică mare și geopolitică în vremuri sensibile, precum cel practicat de Austria (mai ales că s-a văzut cât de toxice au fost asemenea episoade când ele au fost puse în operă de Budapesta și Varșovia).

De ce? Am subliniat acum două săptămâni:

  • Din perspectiva priorităților, războiul declanșat de Putin în Ucraina a mutat centrul de greutate pe coeziunea din NATO și UE, pe capacitatea țărilor membre de a reacționa-fulger și decisiv la stimuli paranormal de dificili și numeroși (atenție: în vreme de război!). Iar asta a impus, printre altele, și stimularea statelor în a se simți mai mult ca niciodată parte la întregul de care e stringentă nevoie, inclusiv prin recunoașterea unor merite din prezentul imediat și atenuarea unor frustrări care s-au tot acumulat, din trecut”.

România are nevoie de Schengen pentru a-și aprofunda integrarea europeană și a-și spori bunăstarea și securitatea. Iar Europa și SUA au nevoie, la rândul lor, tocmai de o asemenea Românie.

Există o „dată viitoare” pentru aderarea României la Schengen și există resurse și interes – intern și extern – ca „data viitoare” să devină realitate într-un orizont rezonabil de timp. E important! Dar trebuie ca taurul să fie luat de coarne (de București și de capitalele prietene).

Garanții de securitate pentru Rusia? Să luăm cazul în care Macron ar trebui să i le ofere lui Putin pe cheltuiala Franței, nu a altora

1 COMENTARIU

  1. Ce-i de facut cu Austria?Dar,ce-i de facut cu UE?Un stat poate ,Austria,poate nega sfidator concluziile tuturor institutiilor UE,toate datele UE privind migratia,poate prezenta date false pentru a justifica un vot impotriva ?Poate acuza cum ca granitele Schengen nu sunt securizate si in acelasi timp ,sa admita largirea Schengen cu Croatia,pentru ca asa vrea?Adica poate santaja UE cu consecinta de-a provoca atitudini puternice anti UE in Romania si Bulgaria acum cand e cea mai mare nevoie de unitate in fata Rusiei?
    Sunt capabile Romania si Bulgaria(eventual sincronizate)sa deschida aceasta problema grava la nivelul cel mai inalt al UE?
    Oricum pozitia Austriei este absolut intolerabila ,fara a avea consecinte din punctul de vedere romanesc,dar si al UE.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here