The Spectator: Afganistanul și amnezia noastră privind ororile războiului

„Dintre numeroasele imagini îngrozitoare care ne parvin din Afganistan, una a atras atenția publicului mai mult decât majoritatea. Un copil mic înmânat unui soldat american peste zidul aeroportului din Kabul. Poza a demonstrat, așa li s-a spus spectatorilor șocați, disperarea părinților de a-și salva copiii, chiar dacă a însemnat încredințarea lor unor străini”, scrie publicista Mary Dejevsky într-un articol din The Spectator.

🔹 Acum, se pot face două observații pe marginea acestui lucru. Prima este că n-a fost așa cum părea. Ulterior, s-a raportat că copilul era bolnav și că era trecut pe-o listă pentru tratament la o unitate medicală norvegiană aflată de cealaltă parte a zidului. Familia s-a reunit ulterior.

Cealaltă este că, deși concluziile noastre inițiale ar fi fost corecte, un părinte care ia decizia angoasantă de-a se despărți de un copil mic, ca ultimă și cea mai bună speranță de supraviețuire a acelui copil și poate șansa unei vieți mai bune, nu este unică în Kabulul de astăzi. Este, din păcate, una dintre imaginile veșnice ale războiului. De exemplu, părinții evrei care și-au încredințat copiii către Kindertransport, știind că probabil își vor lua rămas bun de la ei definitiv. Într-adevăr, aranjamentul le cerea să accepte că nu li se va permite niciodată să li se alăture.

Nici copilul care a fost oferit unui soldat străin n-a fost singura imagine clasică a războiului din Kabulul ultimelor zile. Noi, cei care privim la televizor de la distanță, din țările noastre sigure, am văzut scene haotice cu oameni înghesuiți în spații strâmte, îndurând nopți fără somn, fără mâncare sau apă; oameni vânturând documente, cerând atenție, într-o speranță eternă.

Am văzut oameni afundați până la talie în canalizări, încercând să ajungă la ofițerii care le pot decide soarta; am auzit de trupuri zdrobite, aproape ignorate. Am văzut părinți plângându-și copii; copii pierduți în căutarea familiei lor și nesfârșitele procesiuni ale refugiaților târând de-o singură valiză.

Oricât de groaznice, aceste imagini sunt, totuși, imagini ale războiului de-a lungul veacurilor. Și ceea ce m-a frapat este cât de mulți – inclusiv unii reporteri – tratează acest mic colț al Kabulului ca fiind cumva unic și înfricoșător, într-o urgență extremă. Din păcate, în general, nu așa funcționează războaiele. Într-adevăr, în toată frenezia din și în jurul aeroportului din Kabul, trupele SUA, ale Marii Britanii și din alte părți au reușit – până acum – să impună mai multă ordine decât ne-am fi putut aștepta într-o evacuare de urgență în masă.

Într-un fel, acest răspuns reflectă cu siguranță cât de norocoase au fost generațiile de după cel de-al Doilea Război Mondial – mai ales în Marea Britanie, unde s-a renunțat devreme la recrutare, de-atunci încolo fiind trimiși pe front doar voluntari. Dar expune și golul care s-a căscat între cei care cunosc direct realitatea războiului și marea majoritate care n-are habar. Oamenii care au slujit în armată sau au fugit ei înșiși din conflictele armate, sunt acum o minoritate. Iar Marea Britanie, ca una dintre puținele țări europene care n-au mai trăit un război pe propriul teritoriu de secole, are o memorie națională uitucă în această privință.

Sigur, avem numeroasele noastre memoriale dedicate celor căzuți în războaie purtate în străinătate și ritualurile noastre de pomenire. Avem veterani – care nu sunt în mare parte bine tratați – din războaiele noastre externe recente. Dar s-a susținut, de asemenea, în mod convingător, că lipsa de experiență în privința războiului, în rândul politicienilor de astăzi, a determinat această ușurință în a angaja în lupte trupele britanice. Jacques Chirac a vorbit despre experiența sa din Algeria drept un motiv pentru care s-a opus participării Franței la războiul din Irak. Fiul lui Joe Biden, care a murit de cancer la patruzeci de ani, luptase în Irak; când președintele SUA îi întreabă pe americani dacă își vor trimite propriul fiu sau fiică să slujească în Afganistan, el știe ce vorbește.

Vizitând recent arboretumul Memorialului Național, mi s-a părut emoționant și impresionant cât de multe familii aflate acolo aveau în mod clar legături cu armata. Cu toate acestea, experiența pe care o împărtășesc nu este una împărtășită pe scară largă în rândul populației, în general, iar diferența de înțelegere, aș spune, se adâncește și mai mult. Unii poate că nu văd acest lucru ca pe-o problemă, dar este, din două motive.

Forțele armate ale unei țări au nevoie nu doar de sprijin public, ci și de înțelegere publică, iar acest lucru devine tot mai puțin probabil. Suedia a reintrodus recrutarea în urmă cu patru ani, invocând amenințări tot mai mari la adresa securității naționale, dar și dorința de-a spori coeziunea socială. A urma exemplul Suediei ar fi o mișcare extrem de controversată pentru orice guvern britanic, dar serviciul național, cu opțiuni de servicii civile, medicale sau militare într-o anumită formă, ar putea fi un mod de-a elimina acest decalaj.

Doi la mână, vreau să revin la răspunsul comun față de scenele din Afganistan ca fiind niște atrocități unice. Din păcate, așa cum am spus, nu sunt; sunt inerente războiului. Înainte de pandemie, un film ceh numit „Pasărea pictată”, bazat pe romanul cu același nume al lui Jerzy Kosinski, a atras un val de critici – solicitându-se chiar interzicerea – pentru violența sa extremă și, zic unii, gratuită (violul în grup, pedofilia, execuții, profanarea morților și multe altele). Amplasat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial într-o regiune nenumită a Europei de Est și Centrale, filmul surprinde destinul unui băiețel lăsat să se descurce singur în fața pericolelor și-a violențelor care devin tot mai sinistre de la o zi la alta.

Văzând fragmente minuscule ale acelor timpuri în familia răposatului meu soț, atacurile criticilor mi s-au părut să reflecte mai puțin calitatea filmului, cât viețile noastre protejate în ultimii 70 și ceva ani de pace în America de Nord și cea mai mare parte a Europei. Violența, disperarea de-a supraviețui; perversitatea sorții, cine trăiește și cine moare; licărul rar al bunătății… asta înseamnă războiul. Haosul de pe aeroportul din Kabul nu este unul unic; nu este unic în ororile sale. Este ceea ce se întâmplă în război – și cu cât mai mulți oameni înțeleg asta, cu atât mai bine. 🟦

Cine este Ahmad Massoud, omul în care își pune speranța ultimul bastion anti-taliban din Afganistan

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here