The Times: Ia aminte la puterea identității tale online. Sindromul „Dr. Jekyll și Dl. Hyde” de pe rețelele sociale

Foto: Unsplash

„Există un tip de consultație de care chirurgii plasticieni spun că se tem, în care o persoană (de obicei o femeie tânără, dar nu întotdeauna) vine cu o fotografie, iar fotografia este cu ea însăși — ochii mari, nasul rafinat și pomeții modificați cu ajutorul filtrelor”, scrie Sarah Ditum într-un editorial din The Times.

<< Pentru chirurg, imposibilitatea de a concilia carnea cu imaginea este evidentă. Pentru pacientă, este la fel de evident că versiunea Snapchat a ei este felul în care ar trebui să arate.

Internetul nu este „viața reală”, ne place să spunem, și este adevărat, dar și departe de adevăr. Când postezi pe Instagram o fotografie a sufrageriei tale, evident că o decupezi pentru a lăsa deoparte teancul de mizerie din colț. Când postezi un tweet, storci din tine cele mai pline de spirit afirmații. Chiar dacă nu faci tuning compulsiv, tot te editezi un pic pentru a se potrivi cu formatul.

Nu toată lumea face asta în mod conștient, desigur. Deciziile pe care le iei pe rețelele de socializare se pot simți naturale, obișnuite, dictate de mediu – și separate de sinele tău esențial, oricare ar fi acela. Dar acele decizii se acumulează, surprinzător de repede, într-o persona. Hashtag-urile din biografia ta nu sunt doar scurte descrieri a ceea ce ești. În cele din urmă, ele vor deveni părți integrante din tine.

Acest lucru este adevărat chiar dacă nu dorești să ai o persona online. Este adevărat chiar și dacă respingi în mod activ și vehement ideea că ai o persona online.

Este la fel de adevărat ca faptul că toată lumea are o ținută vestimentară, chiar și oamenii care spun că nu se gândesc deloc la haine. Tricou cu tricou și șosetă cu șosetă, garderoba ta spune povestea celui/celei care ai decis să fii. Dacă nu te gândești la asta, se întâmplă poate pentru te-ai fixat pe ceva destul de neplăcut.

Daunele vieții online sunt cel mai ușor de văzut când se întâmplă altor persoane. Dacă ai fost vreodată la capătul greșit al unui scandal Twitter, vei fi văzut modul în care oamenii pot roi, renunțând extatic la individualitatea lor pentru a deveni parte din țipătul colectiv.

Este mai greu să observi corupția propriei tale umanități de-a lungul timpului pe măsură ce elimini fragmentele de care rețelele sociale nu au nevoie.

Se sugerează adesea că rețelele sociale ar fi un loc mai frumos dacă oamenii n-ar fi anonimi și este corect să spunem că a te elibera de orice responsabilitate față de propriul tău nume poate fi o dezinhibare alarmantă.

Am folosit un pseudonim pentru primele mele aventuri pe forumuri. Excitarea mea inițială față de posibilitățile nesfârșite ale acestei noi identități a devenit amară când mi-am dat seama că o foloseam mai ales pentru a căuta certuri. Odată eliberată de presiunea socială, în mod dezamăgitor, nu mai păream să fiu deloc drăguță.

Totuși, să apari cu propriul tău nume nu te va proteja neapărat. S-ar putea doar să scurteze distanța dintre personajul pe care-l interpretezi și persoana care ești, făcând mai ușor ca masca să-ți devoreze chipul.

Există o mulțime de oameni pe Twitter, de exemplu – oameni responsabili cu locuri de muncă adecvate, avocați, doctori și cadre universitare – care s-au redus la niște cioturi mizerabile de umanitate repetând de-a lungul timpului micul set de gesturi pe care le doresc adepții lor să le vadă.

Nu există un alter ego. Persoana care alegi să fii este persoana care ești. Un caz foarte straniu: Doctorul Jekyll si Domnul Hyde” este narațiunea clasică despre personalitatea dublă și a fost adesea repovestită ca o poveste a binelui împotriva răului într-un singur corp, blândul Jekyll pierzând în cele din urmă lupta împotriva răufăcătorului Hyde. Dar în prelegerea sa despre acest roman, Vladimir Nabokov a subliniat că este o interpretare greșită.

Jekyll și Hyde nu sunt două personalități întregi și distincte. Nabokov spune că Jekyll este o persoană întreagă: în general decent, dar – la fel ca toată lumea – cu „rudimente împrăștiate ale răului”. Când Jekyll își ia poțiunea specială, „o concentrație întunecată a acestui rău începe să se formeze”, iar acesta este Hyde. Ca un fel de Bovril uman, Hyde este restul gros și lipicios după ce ai fiert tot excedentul de bunătate.

Important este că Jekyll se pregătește și-și ia poțiunea-Hyde din proprie voință. El alege să devină versiunea diminuată, mai crudă a lui însuși.

Și de fiecare dată când pășești fără să gândești pe rețelele de socializare pentru a declanșa câteva dezamăgiri în slujba oricărei cauze mai mari de care ești atașat, iei o doză din aceeași otravă. Odată ce l-ai lăsat să preia frâiele, Hyde va ieși probabil mereu câștigător.

Aceasta este o situație deprimantă, deoarece par să existe puține căi de ocolire. Internetul este o parte nenegociabilă a societății moderne: a te rupe complet de rețelele sociale înseamnă a te rupe de oamenii din jurul tău și a lua calea unei asceze. Acesta este motivul pentru care nu are sens să spunem că internetul nu este „viața reală”. În mod transparent, este cât se poate de real.

Lucrurile pe care le facem online exercită forță asupra restului existenței noastre. Ele pot modela felul în care ne simțim față de nasurile noastre reale; pot schimba modul în care acționăm față de alți oameni care sunt la fel de reali ca noi.

Oricine te prefaci că ești online este cineva cu care va trebui să trăiești pentru tot restul vieții. Ai putea la fel de bine să alegi să fii cineva de care să-ți placă. >>

Întâlnirea mea ciudată cu fetișiștii picioarelor

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here