Trei lecții dintr-un eșec de două decenii

„Dezastrul din Afganistan din această vară a confirmat ceea ce mulți bănuiseră de mult: că o mare parte a politicii externe a Occidentului, de la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, a fost un eșec. Acum, sarcina este de a reflecta asupra greșelilor din trecut și de a crea o nouă strategie pentru a exercita puterea și influența într-o lume multipolară”, scrie Javier Solana, pentru Project Syndicate.

<< Acum douăzeci de ani, atacurile teroriste din 11 septembrie au șocat lumea. „Toți suntem americani” a devenit un slogan global de solidaritate. Dintr-o dată, invulnerabilitatea occidentală de după Războiul Rece fusese expusă ca o iluzie. Globalizarea, care devenise paradigma dominantă și stabilise dominanța economică occidentală în anii 1990, s-a dovedit a avea o latură întunecată.

La două decenii de la atacuri, este dificil să exagerăm consecințele lor pentru Occident și lumea largă. Un actor violent non-statal a stabilit agenda internațională într-un grad extraordinar. În timp ce hegemonia Occidentului, condusă de Statele Unite, a rămas neîndoielnică, momentul unipolar din anii 1990 părea să se apropie de sfârșit, iar politica externă a SUA urma a fi fundamental remodelată de „războiul global împotriva terorii”.

În contextul vremii, nu a fost o surpriză faptul că invazia Afganistanului condusă de SUA a primit un sprijin internațional copleșitor. Atacurile din 11 septembrie nu puteau rămâne fără răspuns și talibanii fuseseră cei care au oferit un refugiu pentru ca Al-Qaeda să planifice, să organizeze și să lanseze operațiunea.

Dar războiul din Afganistan va fi amintit ca un eșec major. Costurile sale ridicate și randamentele reduse ridică o întrebare evidentă: pentru ce a fost totul? Peste 48.000 de civili afgani, cel puțin 66.000 de soldați afgani și 3.500 de soldați NATO au fost uciși în timpul conflictului de 20 de ani. SUA au cheltuit mai mult de 2 trilioane de dolari încercând să construiască instituții de stat afgane, doar pentru a asista la dispariția lor în decurs de câteva săptămâni, pe măsură ce talibanii avansau pentru a recâștiga țara.

Restabilirea unui guvern taliban, la Kabul, este o dovadă suplimentară că „războiul global împotriva terorii” a fost un demers greșit. Afganii – în special femeile și fetele – au fost din nou lăsați să se confrunte cu realitățile vieții sub un regim fundamentalist. Pentru Occident, sarcina este acum de a reflecta la lecțiile acestei experiențe jalnice.

Prima lecție este că forța militară externă nu este un mod sensibil de a produce o schimbare de regim eficientă și durabilă. Occidentul nu a reușit să creeze un stat afgan modern, democratic și rezilient, capabil să reziste amenințării talibanilor. SUA au căzut în aceeași capcană după invazia ilegală din Irak, în 2003, unde s-au confruntat în curând cu o insurgență care va semăna semințele Statului Islamic. Și apoi a făcut-o din nou în Libia, unde dornța NATO de a-l răsturna pe Muammar el-Gaddafi a lăsat în urmă o țară în frământări și pregătită pentru război civil.

Pe scurt, nation building de sus în jos a fost larg discreditată. Acest model presupune că stabilirea unei prezențe militare și injectarea de resurse într-o țară va asigura inevitabil securitate, dezvoltare și guvernanță democratică. Totuși, pentru că nation building necesită sprijinul poporului, ea poate avea succes numai dacă se desfășoară prin intermediul reprezentanților locali care sunt percepuți ca legitimi.

Acest element a fost absent în Afganistan. Prin sprijinirea lorzilor războiului,i precum Abdul Rashid Dostum, ale cărui forțe au comis numeroase atrocități, Occidentul și-a depășit propriile eforturi de nation building și a înstrăinat o mare parte a populației afgane.

Mai general, ideea că instituțiile existente ale unei țări ar putea fi pur și simplu înlocuite cu altele noi ar fi trebuit să fie recunoscută ca fiind neverosimilă. Majoritatea statelor sunt construite treptat și endogen, prin cooperare și compromis, pe perioade lungi de timp, nu prin diktat străin. Emularea și seducția sunt mult mai puternice decât forța și constrângerea.

Înrăutățind lucrurile, administrația președintelui american George W. Bush a îmbrățișat forța militară după 11 septembrie, în detrimentul diplomației, care sprijinise demult cel mai valoros atu al Americii: atractivitatea sa pentru restul lumii. Zidul Berlinului a căzut nu grație forței militare, ci pentru că cei care trăiesc sub comunism au realizat că modelul economic occidental a produs standarde de viață mai ridicate decât cel la care se putea aspira.

A doua lecție din cei 20 de ani în Afganistan este că nation building intern ar trebui să fie cuplată cu strategiile regionale. Abordările care îi exclud pe principalii jucători regionali nu sunt viabile, în special în lumea multipolară de astăzi. Mergând acolo singur, Occidentul nu a reușit să înțeleagă schimbarea echilibrului internațional de putere.

Vecinătatea Afganistanului a oferit oportunități irosite. China nu a fost în măsură să contribuie substanțial la începutul războiului, dar odată cu ascensiunea sa ca putere globală, ar fi putut fi un partener util. O coordonare mai strânsă între eforturile de stabilizare conduse de SUA și investițiile străine chineze în Afganistan ar fi putut maximiza beneficiile proiectelor de dezvoltare pentru localnici.

În mod similar, un angajament mai mare al Rusiei ar fi putut permite ca mai multe resurse să ajungă în Afganistan prin intermediul Northern Distribution Network, atenuând necesitatea de a trece prin Pakistan, care a câștigat o pârghie semnificativă în acest fel. Mai mult, Arabia Saudită, beneficiară a armelor SUA și investitor major în Pakistan, ar fi putut să-și exercite influența asupra guvernului pakistanez pentru a-l convinge să joace un rol mai constructiv în rezolvarea problemelor regionale.

O lecție finală a dezastrului afgan se referă la Europa, căreia i s-a reamintit necesitatea de a-și dezvolta propriile capacități în conformitate cu propriile interese strategice. Schimbarea politicii externe americane în afara serviciului de supraveghere a lumii ar trebui să facă Europa să se gândească mai mult la dependența sa de capacitățile și politicile SUA.

Evacuarea din Kabul oferă un exemplu grosolan despre ceea ce este în joc. Fără avioane militare americane, aliații Americii nu și-ar fi putut evacua personalul din țară. Și având în vedere perspectiva unei alte crize europene a refugiaților, problema lipsei capacității de a acționa în mod autonom în Afganistan s-ar putea să se pună în curând. Spiritul „învățării din mers” ar trebui să determine Uniunea Europeană să-și îmbunătățească operațiunile civil-militare în regiunile cheie pentru a preveni instabilitatea care se apropie de casă.

Deși lumea s-a schimbat considerabil în ultimii 20 de ani, problema terorismului internațional este încă departe de a fi rezolvată. Situația tulburătoare de securitate din Sahel, de exemplu, ar trebui să ne facă pe toți să reflectăm asupra acțiunilor pe care le avem de întreprins în viitor. Dar un lucru este clar: „Războaiele pentru totdeauna” sunt nesustenabile, mai ales pentru cei care trebuie să le îndure. Am fost cu toții americani după 11 septembrie, dar am uitat să fim și afgani. >

De ce eșuează națiunile în care eșuează femeile și ce poate face diplomația

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here