Sondaje efectuate la nivel global, care măsoară percepția cetățenilor de pe mai multe continente cu privire la politica lui Donald Trump, perspectivele SUA și evoluția Chinei, zugrăvesc un tablou tot mai sumbru pentru puterea americană.
Lucrurile au luat-o la vale pe tobogan inclusiv în Ucraina, o țară pe care America (lui Biden) o informase din vreme că va fi invadată de Rusia și căreia America (lui Biden) i-a oferit un sprijin crucial odată războiul declanșat.
America lui Biden nu a permis prăbușirea Ucrainei în primele zile, săptămâni și luni de conflict, America lui Biden a alimentat puternic (deși imperfect) un orizont de rezistență ucraineană și occidentală care a a devenit rapid suficient de eficientă pentru ține Rusia aproape în loc și în următorii ani, pe frontul din Ucraina.
Și tot America lui Biden a fost forța motrice din spatele coagulării sprijinului european pentru Kiev.
Impulsul Washingtonului a fost deosebit de prețios, având în vedere inițialele ezitări și temeri din capitalele UE și NATO de pe continent, înrădăcinate în prostul obicei de a fi uitat că pacea nu e eternă, ca și în prostul obicei de a se fi complăcut decenii la rând în dependența energetică față de Kremlin.
Acea Americă nu mai există deja de un an, căci la Casa Albă s-a instalat în fotoliul de președinte un bișnițar geopolitic care în următoarele 12 luni nu doar că a confirmat, dar a și întrecut cele mai negre așteptări legate de președinția lui.
Iar ucrainenii, la fel ca zeci de alte popoare, au simțit imediat și au înțeles în profunzime schimbarea dramatică survenită, astfel că azi sondajele sunt previzibile: prea puțini ucraineni mai cred în pragmatismul și în cuvântul SUA pentru că atât de mulți ucraineni au înțeles ce hram poartă actualul președinte al SUA.
America Măreață, promisă de Trump, e percepută tot mai mult concomitent ca o glumă proastă și ca un pericol existențial, lucru valabil în toate colțurile lumii. Iar pe plan intern, America Măreață face un număr în creștere de victime inocente, iar asta mai ales în rândul păturilor cele mai defavorizate, deși nici celelalte pături nu se simt mai bine.
Bineînțeles că, în sine, erodarea în sondaje a percepției globale cu privire la Trump și America închipuită de el nu este suficientă pentru a-i descuraja instantaneu planurile și a-i contracara instantaneu acțiunile. Dar este necesară și, de fapt, era primul lucru care se impunea a se petrece și care în mod natural putea să se petreacă.
Acest prim pas va fi, neîndoielnic, urmat de altele, pe numeroase alte planuri. E vorba, până la urmă, de o evoluție organică și organizată: întâi conștientizare, apoi mobilizare și în cele din urmă acțiune concertată.
În doar un an, conștientizarea a atins o masă critică, iar în ultima lună Trump însuși a creat condițiile pentru accelerarea mobilizării. Venezuela și mai ales Groenlanda au pus cărămizi prețioase la zidul anti-Trump, un zid aflat deja în construcție de peste jumătate de an, odată ce devenise evident, în numeroase capitale, ce tip de pace negociază liderul american cu dictatorul rus, pentru Ucraina, deci cu implicații vitale și pentru continent.
Deși nu și-au dorit-o, deși au făcut aproape orice pentru a evita ciocnirea frontală, țările europene se află acum la o aruncătură de băț distanță de a-și asuma întâlnirea cu inevitabilul.
Noua stare de spirit a populațiilor, la care am făcut referire la începutul textului și pe care o reflectă sondaje extinse, e cheia pentru tot ceea ce este pe cale să urmeze.
De ce? Întrucât tocmai această stare de spirit și nimic altceva constituie combustibilul care poate alimenta o schimbare dramatică de poziție și de postură la nivelul liderilor politici, a șefilor de state și de guverne din Europa.
Sentimentele opiniei publice internaționale față de Trump și America lui le va conferi legitimitate și le va asigura o relativă stabilitate pe drumul nou al relaționării prin confrutare deschisă cu Washingtonul. Mai mult, starea de spirit pe care Trump a creat-o peste tot în lume le va dicta chiar liderilor europeni îmbrățișarea acestei căi odinioară de neimaginat.
S-avem puțintică răbdare, chiar dacă lucrurile accelerează, căci de asistat la abordări radicale, dar adecvate contextului, cu siguranță vom asista.
Europa are cu ce și are cu cine să constrângă o Americă trumpistă umflată în pene, dar în rapidă pierdere a contactului cu realitatea și în profundă neînțelegere a vulnerabilității sale în raport cu China, vulnerabilitate pe care ruperea podurilor cu Europa nu va face decât să o agraveze și mai mult.
Și mai ales, Europa are de ce să riște asumarea unui demers de constrângere a Americii trumpiste, căci ceea ce se joacă pentru bătrânul continent e tocmai viabilitatea și relevanța sa pe harta politică, economică și militară a lumii.
Europenii au, e drept, dezavantajul de a nu fi un bloc omogen precum China, Rusia ori America. Europa înseamnă numeroase națiuni, numeroase istorii, un teritoriu fragmentat fizic (dar, din fericire, în prezent și unul relativ unificat politic și economic). Ca atare, Europa înseamnă o sumă de diferențe și totodată o construcție mereu în stare de șantier.
Dar în același timp, la fel de adevărat este și faptul că tocmai crizele au ajutat Europa să-și depășească condiția, să își confrunte în mod constructiv propriii demoni.
Donald Trump a produs o criză masivă, livrează un dușman comun, iar prin asta ajută la apropierea a ceea ce părea de neapropiat.
Europenii au fost adesea primii din lume la capitolul incapacitate de a recunoaște atuurile pe care le au. Prin asta, i-au prins în capcană și pe alții – pe Trump de pildă, pe Putin, de exemplu – făcându-i să creadă ei înșiși că Europa este numai o masă de compuși slabi și reprezintă doar un amalgam de slăbiciuni.
Putin s-a fript strașnic în ultimii patru ani, iar Trump e pe cale să se frigă în lunile și anii ce urmează.
Nu în ultimul rând, ca fin necunoscător al istoriei (căci n-o cunoaște nici din avion și cu atât mai puțin o cunoaște la nivel de detaliu), președintele de azi al Americii scapă din vedere un lucru esențial: europenii erbivori de azi nu au fost erbivori dintotdeauna.
Cu mult înainte să se nască America, europenii fuseseră, vreme de secole, carnivorii mapamondului. Au cucerit, au colonizat, au exploatat, au desenat după cum au poftit harta lumii.
Însăși America modernă își are originile în sprijinul vital al unor europeni (francezii) aflați, desigur, în competiție cu alți europeni (britanicii), căci pe atunci competiția esențială se dădea doar între europeni.
Europenii au clădit imperii, apoi au pierdut imperii și în ultimii 60 de ani nu au mai urmărit clădirea unor imperii. S-au cumințit frumos și asta a fost bine pentru toată lumea, deopotrivă pentru foștii colonizatori (integral) și pentru foștii colonizați (din nefericire, încă nu pentru toți).
Ideea din spatele acestei remarci, la care Trump ar trebui să mediteze, dar e greu de crezut că lacunele sale în materie de istorie îi și permit să o facă, este aceea că niște zeci de ani de existență europeană erbivoră nu au putut șterge șterge cu totul memoria a secole de existență carnivoră.
Problema lui Trump este aceea că prin reducția pe care o operează în filosofia sa de politică externă și prin ignoranța lui în materie de istorie (nemaiîntâlnită la un asemenea nivel), stârnește și trezește demoni (europeni) aflați până acum în moarte clinică.
E un proces de resuscitare de care Trump ne e conștient și tocmai de aceea nu îl va putea controla.
Pentru Europa modernă, mai ales pentru vestul ei, anul 2022 a reprezentat anul rupturii implacabile de Rusia imperială. Nu i-a fost simplu, nu și-o dorise vreme îndelungată, dar a putut s-o facă atunci când ceasul a sosit.
Pentru Europa modernă, anii 2025-2026 impun un proces similar, deși mult nuanțat, în raport cu America imperialistă (ce fel de Americă va fi peste trei-patru ani, asta rămâne de văzut, iar dat fiind fundalul relației sale cu Europa, din ultimul secol, probabil că, în funcție de evoluția Americii, se va regla și pasul europenilor).
Dar un lucru e cert: cine-și mizează azi toate cărțile din mână doar pe scenariul scufundării Europei ar putea avea masiv de pierdut.
