UE și moartea lui Soleimani. Dorința lui Macron s-a îndeplinit

Anul 2020 a debutat cu scârțâit de roți și primul tur de pistă îl dă în jurul relației tot mai rablagite dintre SUA și UE. Eliminarea lui Qassem Soleimani plantează riduri la Bruxelles.

Anul trecut s-a încheiat sub auspiciile verdictului zburdalnic al lui Macron despre „moartea cerebrală” a NATO. Iar acum a picat din cer racheta peste zelosul boss șiit al comandoului Quds, generalul Qassem Soleimani. Vreo legătură? Da, fiindcă UE este pusă în fața unei situații delicate, în care va trebui să danseze pe sârmă, și ar putea dansa cu cota de țâfnă impusă de micuțul Macron, care vânează poziții iconoclaste ale UE în relația cu SUA, făcându-i seducător cu ochiul lui Vladimir Putin. Este puțin probabil ca președintele francez să rateze ocazia de a-și da „aere” de lider al Uniunii.

Ceea ce a fost ambalat de către diplomații lui Macron în volănașele și paietele unei declarații menite să provoace reacții s-ar putea transforma acum – dacă răsfățatul din Élysée dă mai tare din coate decât frau Merkel – în politică anti-americană fățișă. Franța nu a depășit jelania ei stângistă din anii 60, când se plângea că multinaționalele americane au încăierat națiunea, iar filosoful Raymond Aron, cu calmul său de fier, le explica o lecție aproape primitivă de gândire economică: „Păi, faceți voi corporații mai puternice”.  

Deja Macron a furat startul: în loc să sune la Casa Albă, hiperactivul Emmi s-a consultat rapid cu Putin după uciderea generalului, iar Merkel se va duce și ea sâmbătă la Moscova. Deci, nu poți spune că Putin nu are o audiență școlărească în fața căreia să-și joace rolul de kingmaker în Orientul Mijlociu.

Între timp, șeful diplomației europene, Josep Borrell, l-a invitat la Bruxelles pe ministrul iranian de Externe, Javad Zarif, ca să discute despre situația explozivă. Legat de această invitație, profesorul Valentin Naumescu trasează o tușă necesară: „Dacă Borell îi întinde covorul roșu și îl invită pe Zarif la Bruxelles pentru convorbiri (?!), este ca și cum UE neagă și aruncă în derizoriu întreaga argumentație dramatică a SUA privind eliminarea lui Soleimani («dejucarea unui atac terorist iminent»), legitimând practic Iranul ca interlocutor politico-diplomatic al UE”.

În ce ape te scalzi

Luni, Teheranul a renunțat și la ultimul angajament din acordul nuclear internațional semnat în 2015. Cu alte cuvinte, pârtieee pentru îmbogățirea uraniului și sporirea numărului de centrifuge! La sânul acestui tratat, Germania visa afaceri babane în economia Iranului, numai că în 2018 SUA a decis retragerea din acord și castelul de conserve s-a prăbușit.

De altfel, UE a făcut front separat în această chestiune, însă acum nu mai este vorba de un acord, adică de ceva bazat pe mecanisme consfințite de verificare, ci de o situație belicoasă.  E ușor să faci diplomație ipocrită pe marginea unui tratat – mai greu e când contextul îți restrânge spațiul de teatralitate și trebuie să alegi în ce tabără joci.

NATO și-a trasat poziția, clar și răspicat, fără volute baroce. „Suntem cu toţii de acord că Iranul nu trebuie să dobândească niciodată arma nucleară. Avem preocupări comune privind testele cu rachetă ale Iranului şi suntem uniţi în condamnarea sprijinului Iranului pentru o varietate de grupuri teroriste diferite”, a declarat secretarul general Jens Stoltenberg.

Dorințele se împlinesc

La o întâlnire franco-gemană cu clinchet de cristale din 2019 în Évian-les-Bains, printre bule de șampanie Dom Pérignon, Macron cerea o „agendă de suveranitate strategică” la nivelul UE – firește, în raport cu pretențiile yankeilor pe continent. Iată că dorința i s-a îndeplinit mai devreme decât se gândea, căci UE are de dat în acest moment un examen de foc în problema iraniană, deci i se oferă ocazia să arate ce înțelege prin suveranitate strategică.

Facem un salt spre patria românească, unde burtierele televiziunilor sunt pline de dileme. De pildă, o televiziune cu pretenții (știți voi care) se întreba aristotelic pe burtieră în legătură cu generalul Qassem Soleimani: „Erou sau terorist?”. O întrebare care l-ar putea bulversa dramatic pe șmecherul cu BMW care s-a duelat cu vatmanul mânios. Prin urmare, să-l lămurim pe șmecherul cu BMW.

Șmecherule cu BMW, ia să ne uităm un pic în CV-ul teocratic al „eroului” Soleimani:

• În calitate de comandant al Forței Quds, unitatea de operațiuni externe a Gardienilor Revoluției, inima proiectului hegemonic șiit pe care Iranul vrea să îl impună în Orientul Mijlociu, Soleimani a pus bazele unei rețele de control în regiune pe bază de miliții șiite dopate cu fundamentalism islamic;
• Forța Quds, apărută în războiul iraniano-irakian din anii 1980, a căsăpit în cei treizeci și ceva de ani de activitate sute de mii de irakieni sunniți și numeroși creștini occidentali;
• Soleimani a organizat tentativa de asasinare a ambasadorului saudit în SUA la Washington în 2011, o tentativă de atac terorist pe pământ american;
• Soleimani a furnizat bombe sofisticate, arme avansate, antrenament și consiliere insurgenților irakieni, care au fost folosiți la comiterea de atacuri asupra forțelor SUA și ale Coaliției. Este direct responsabil pentru moartea a 603 soldați americani și pentru rănirea a altor mii;
• Soleimani a direcționat atacul din 20 ianuarie 2008 asupra Provincial Joint Coordination Center din Karbala, Irak, soldat cu executarea a cinci soldați americani luați ostatici; 
• În Afganistan, Soleimani a coordonat sprijinul financiar, logistic și militar oferit de Gărzile Revoluționare talibanilor și a sponsorizat atacuri asupra forțelor Coaliției; 
• Soleimani a oferit rachete și alte arme teroriștilor pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu, inclusiv către Hezbollah din Liban, Kataib Hezbollah, Jihadul Islamic palestinian, Hamas și talibanilor. Aceștia au folosit armele să ucidă oameni nevinovați; 
• Soleimani a coordonat planurile Forței Quds de atacuri cu bombă din 2011 împotriva civililor din Turcia și Kenya; 
• Soleimani a sprijinit regimul criminal din Siria, fiind complice la represiunile regimului Assad împotriva poporului sirian; 
• Soleimani a jucat un rol direct în finanțarea, echiparea și antrenarea forțelor Hezbollah din Liban, care au comis atacuri teroriste asupra civililor israelieni în timpul campaniei Hezbollah din 2006;
• În Yemen, Forța Quds a orchestrat și a făcut posibile atacuri cu rachete soldate cu uciderea a zeci de oameni. Printre țintele atacate s-au numărat aeroporturi civile din Arabia Saudită. 
• Soleimani a facilitat călătoria clandestină către Afganistan a 10 dintre cei 12 teroriști care au comis atacurile teroriste din SUA de la 11 septembrie 2001. 

Un alt tic somnoros-pavlovian al televiziunilor din RO (în logica burtierei dilematice), care papă pe nemestecate propaganda servită cu lingurița de Teheran: concentrarea în buclă pe droaia de suporteri ai lui Soleimani plimbându-i coșciugul, ca și cum asta ar fi partea reprezentativă a poporului iranian.

Greul abia acum vine

Retragerea trupelor americane din nord-estul Siriei pe fondul incursiunii militare a Turciei în misiunea „Izvorul Păcii” a fost lovitură strategică pentru SUA, iar Rusia a cules roadele, erijându-se în principalul negociator de securitate și destin politic în dosarul sirian. Filmările cu bazele americane ocupate de mercenarii ruși care desenau penisuri pe pereți și jubilau ca și când ar fi câștigat Războiul Rece au făcut parte din sărbătoarea propagandistică a Kremlinului și cu siguranță au fost greu de digerat la Washington. Americanii aveau nevoie ca de aer de o probă de forță în Orientul Mijlociu, probă pe care Trump a dat-o pe 3 ianuarie prin eliminarea lui Soleimani, numărul doi din schema puterii iraniene.

Dar asta este, să zicem, partea ușoară a problemei. Greul se anunță de acum încolo. Atât pentru SUA, cât și pentru Iran. Conflictul amânat decenii de-a rândul în Orientul Mijlociu și-ar putea atinge acum punctul maxim de fierbere.

Când Iranul se vede pe sine Patronul Orientului Mijlociu, Iranul se închipuie stăpân peste următorul paradis geopolitic: cu un Irak irelevant ținut la stadiul de colonie iraniană și poate cu orice urmă de sunnit masacrată; cu un Israel ras de pe fața pământului; și cu o Arabie Saudită pusă cu botul pe labe și transformată într-o măreață bancă de investiții a regimului de la Teheran; și cu o Uniune Europeană prinsă într-un acord comercial atât de rodnic, încât toleranța dusă la absurd și compromisul dus la absurd să devină o două stări de fapt banale și principiale.  

Într-o analiză publicată în Geopolitical Futures, George Friedman realizează tectonica relației americano-iraniene:

• Când SUA au hotărât să invadeze Irakul pentru a pune capăt dictaturii lui Saddam Hussein, Iranul nu a avut nimic împotrivă – din contră, a dat o mână de ajutor prin diverse misiuni sub acoperire;
• Un Irak slab, strivit, descompus este pentru Iran un imperativ existențial, căci o teocrație șiită nu poate concepe nici în ruptul capului să împartă granița cu un establishment sunnit înzdrăvenit prin asistență internațională;
• După invazia din Irak și prăbușirea regimului Hussein, împrejurările i-au adus de nenumărate ori pe americani și iranieni să lucreze cot la cot, însă totul aureolat de cele mai pătimașe suspiciuni;
• Iranul spera că odată cu sfârșitul lui Saddam Hussein de ambițiile sunnite se va alege praful, numai că nu a fost așa: americanii i-au blocat pe șiiți, au luptat împotriva sunniților, iar apoi au picat la mijloc în conflictul dintre sunniți și șiiți;
• Obama a vrut să oprească acest carusel al războiului, planificând retragerea trupelor americane, dar înainte de asta trebuia mai întâi să pună la punct o armată irakiană alcătuită din sunniți și șiiți favorabili Statelor Unite, spre isteria Iranului;
• Numai că a apărut în scenă Statul Islamic și a oprit retragerea militară americană din Irak, iar Iranul, profitând de acest context, și-a luat avânt și a intervenit prin miliții șiite pentru a placa orice tentativă de stabilirea a unei puteri sunnite la Bagdad;
• Timp în care Teheranul trăgea tare de sfori ca să-și creeze un program nuclear de speriat atât aliații, cât și inamicii, un alt pas în planul de dominație hegemonică. Totodată, pentru a ține în șah Libanul, Yemenul și Irakul, a „injectat” în aceste state miliții loiale Iranului, asigurându-și de asemenea și dependența regimului Assad în Siria – sfera de influența se umfla precum coca;
• Puțin câte puțin, Iranul a devenit dintr-un stat împotmolit într-un conflict cronic cu Irakul o forță majoră în Orientul Mijlociu;
• Odată cu slăbirea Statului Islamic, Washingtonul și-a mutat atenția pe regimul de la Teheran, luând în calcul două strategii: 1) sponsorizarea unei coaliții care să submineze sfera de influență iraniană, avându-i ca parteneri-cheie pe Israel, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite; 2) creșterea presiunii economice asupra regimului de la Teheran prin sancțiuni drastice, nu neapărat pentru a stopa ambițiile nucleare iraniene, ci pentru a-i reaminti ayatolahului de riscurile la care se expune în volta sa hegemonică;
• În replică, Iranul, care nu-și dorește o confruntare armată directă cu SUA, a început să facă „dezordine” în regiune – capturând petroliere în Golful Persic în speranța că vor lovi SUA prin daunele provocate prețului petrolului; atacând rafinăriile petroliere saudite prin intermediul rebelilor Houthi din Yemen. Ambele găselnițe s-au dovedit a fi ineficiente;
• SUA nu-și doresc angajarea în operațiuni extinse în regiune, la fel cum Iranul nu-și dorește ca Irakul să devină un bastion de forțe anti-iraniene.

Mai mult, Iranul nu ar putea face față unui război convențional cu SUA, Israel, Arabia Saudită și Emiratele, ar fi făcut țăndări. De aceea, cel mai probabil va rămâne chitit pe ceea i-a ieșit cel mai bine în ultimii 40 de ani – războiul asimetric, prin interpuși, operațiuni sub acoperire, sabotaj și, mai nou, lovituri cibernetice. Însă acum este nevoit să vină cu un răspuns în cazul Soleimani, timpul ticăie și tâmplele palpită. Iar primul răspuns a venit: tirurile de rachete îndreptate spre două baze cu militari americani din Irak și asumate sub semnătură, nu prin proxy. De cealaltă parte, o invazie americană ar putea încremeni tot într-o zarvă tip Irak, iar forțarea prin metode asimetrice a unei schimbări de regim implică prea multe necunoscute și elemente de haos sângeros gen Primăvara Arabă.

„Până la urmă, moartea lui Soleimani se poate dovedi doar o victorie rapidă și de scurtă durată. Însă partea cea mai importantă a eliminării lui Soleimani, nu este asasinatul în sine (oricât de important ar fi acest gest), ci capacitatea americanilor de a penetra sistemul de securitate și de informații din jurul celui mai important lider militar iranian. Acest aspect ar trebui să fie pentru iranieni chiar mai îngrijorător decât asasinatul per se”, subliniază foarte bine Ioana Constantin Bercean într-o analiză LARICS.

Rămâne de văzut dacă Beijingul, însetat narcotic de petrolul din Golf, își va asuma un rol de pacificator în această situație care percutează negativ asupra intereselor chinezești în regiune. Cât privește Rusia, mă îndoiesc că Putin, în plină campanie de sporire a „umbrei” sale în Orientul Mijlociu, își dorește un Iran cu o sferă de influență întărită. E ca și cum ți-ai dori o bombă sub pernă.