Faceți cunoștință cu traderii corporativi care nu ratează niciodată ocazia de a profita de o criză energetică, notează The Economist.
<< Marile companii petroliere au două modalități de a câștiga sume uriașe în timpul unui șoc pe piața energiei. Prima este să vândă hidrocarburile pe care le extrag și le rafinează ele însele. A doua este să cumpere barili de petrol produși de alții și să-i revândă celui dispus să plătească cel mai mult. Cel de-al treilea război din Golf a demonstrat cât de importantă a devenit această din urmă activitate ca sursă de profit pentru industrie, în special în Europa.
Activitatea de tranzacționare era odinioară micul secret murdar al marilor companii petroliere, folosit pentru a-și suplimenta profiturile. Astăzi însă nu mai este nici pe departe o activitate de mică amploare. Volumul de hidrocarburi tranzacționat de BP, Shell și TotalEnergies – echivalentul a 40-50 de milioane de barili de petrol pe zi – este de cinci până la zece ori mai mare decât propria lor producție. Iar contribuția acestei activități la profitabilitatea companiilor este departe de a fi neglijabilă. Potrivit calculelor noastre, diviziile de tranzacționare ale celor trei grupuri sunt pe cale să le majoreze rentabilitatea medie a capitalului cu aproape o treime sau chiar mai mult în acest an.
Totuși, aceste activități rămân învăluite în secret. Marile companii petroliere oferă numeroase informații despre activitățile lor de producție și distribuție. În schimb, datele referitoare la diviziile lor de tranzacționare sunt, practic, confidențiale. Această lipsă de transparență le ajută să-și protejeze avantajul competitiv. Numai profiturile obținute din tranzacționare explică de ce marile companii petroliere europene, a căror evaluare bursieră a rămas mult timp în urma rivalelor americane, au depășit performanțele Exxon și Chevron de la sfârșitul lunii februarie încoace. Pentru a înțelege cum reușesc să genereze profituri atât de mari – și dacă această performanță poate fi menținută – The Economist a discutat cu numeroși specialiști din industrie. Concluziile noastre arată că „găinile cu ouă de aur” încă mai au ouă de făcut. Însă concurenți vicleni le dau deja târcoale.
Experiența Europei în tranzacționare este un produs al istoriei și geografiei. Marile companii petroliere americane au avut dintotdeauna resurse abundente și o piață internă vastă. Cele europene, care nu au beneficiat nici de una, nici de alta, și-au pierdut participațiile în petrolul brut din Orientul Mijlociu în timpul naționalizărilor din anii 1970. Acest șoc le-a obligat să cumpere barili de la terți, nu doar să-și vândă propria producție. BP a fost pionier în activitatea de trading în anii 1980, când s-a prăbușit controlul OPEC asupra prețurilor. În contextul unui surplus de petrol ieftin, compania a început să cumpere barili de care nu avea nevoie imediat, mizând că îi poate revinde cu profit. Shell și Total și-au dezvoltat propriile divizii în anii 1990, când prețurile scăzute au comprimat marjele din activitatea de upstream și au împins marile companii să caute randamente în alte zone. Tranzacționarea — care profită de volatilitate și diferențe de preț, nu doar de nivelul acestora — a devenit soluția.
Traderii marilor companii pot valorifica volatilitatea parțial datorită accesului la o informații de piață de neegalat privind oferta, cererea și direcția prețurilor, mulțumită vastelor activități ale angajatorilor lor, care includ câmpuri de petrol și gaze, rafinării, terminale, facilități de stocare și altele. În ultimii 15 ani, oportunitatea s-a extins. Băncile, limitate de reglementări, s-au retras din tranzacționarea de mărfuri. Boom-ul petrolului de șist din America, trecerea Japoniei de la energia nucleară și criza gazului rusesc au transformat, de asemenea, gazul natural lichefiat (LNG) într-o piață globală în plină expansiune. Traderii sunt în continuare așteptați să ajute la plasarea barililor „de capital” ai propriilor companii, dar contribuția lor tot mai mare la profit le-a oferit o autonomie mai mare. Aproximativ nouă zecimi din volumele pe care le tranzacționează provin acum din afara companiei.
Războiul din Iran — și criza energetică pe care a provocat-o — pare să facă din acest an unul excepțional pentru trading, chiar dacă prețurile se normalizează. Marile companii își ascund profiturile din tranzacționare prin agregarea lor cu alte divizii. Totuși, proiecțiile pe care le-am realizat sugerează că BP, Shell și TotalEnergies ar putea obține între 15 și 20 de miliarde de dolari profit înainte de taxe din activitatea de trading în 2026. Luând capătul inferior al acestui interval și presupunând că anul acesta seamănă cu 2023 — când petrolul Brent a avut o medie de 83 de dolari pe baril, aproximativ în linie cu prognozele actuale — tradingul ar putea reprezenta între 15% și 20% din profiturile combinate ale celor trei grupuri.
Pentru că tradingul este cu active ușoare, contribuția sa la rentabilitatea capitalului este chiar mai mare. Michele Della Vigna, de la banca de investiții Goldman Sachs, estimează că, de la aproximativ un punct procentual în deceniile trecute, tradingul adaugă acum două puncte procentuale la rentabilitatea capitalului marilor companii europene într-un an obișnuit — și poate trei puncte în acest an.
Ceea ce este chiar mai impresionant decât dimensiunea profiturilor este reziliența lor. În orice altă afacere de trading, norocul se termină în cele din urmă, iar jucătorii ajung să înregistreze pierderi. Brațele de trading ale marilor companii, în schimb, „rareori pierd bani”, spune Della Vigna — pur și simplu câștigă mai puțin în anii mai slabi. Trei factori explică acest lucru: o structură agilă, personal calificat și suficientă forță financiară pentru a face pariuri de amploare atunci când contează.
Începeți cu structura. Diviziile de trading nu afișează organigrame. Doar BP numește public cine conduce operațiunile: Carol Howle, directorul său executiv adjunct — un semnal clar că tradingul este central pentru companie. La celelalte, „tradingul ajunge până la directorul financiar”, consideră Alastair Syme de la Citigroup, o altă bancă. Sub acest nivel, șeful global de trading coordonează responsabilii pentru fiecare produs: țiței brut, produse ușoare (benzină), distilate medii (motorină, combustibil pentru avioane), produse grele și gaze. La bază se află specialiștii, care pot lucra exclusiv cu țiței din Africa de Vest sau bitum din America Latină.
Majoritatea echipei este concentrată în câteva huburi globale: Londra pentru BP și Shell, Geneva pentru Total — deși șeful principal poate fi bazat în Houston sau Singapore, în funcție de ciclul pieței. Huburile regionale găzduiesc specialiști cu o rețea locală solidă de contacte. Există întotdeauna cineva în Singapore care îi cunoaște pe nume pe actorii din aviație, rafinare și transport maritim din Asia.
Echipele de trading sunt simultan mari și suple. Fiecare echipă de produse poate avea 60–70 de traderi la nivel global, ceea ce duce la câteva sute de angajați pe divizie. Dacă adaugi personalul din shipping, finanțe și alte funcții de suport, totalul ajunge la una sau două mii pentru fiecare mare companie — o fracțiune din forța lor de muncă totală de aproximativ 100.000 de persoane. Asta implică un profit uriaș per angajat: într-un an bun, poate aproape 10 milioane de dolari.
Acest lucru face esențială atragerea oamenilor potriviți — iată al doilea ingredient. Deciziile de angajare și concediere sunt luate independent de restul firmei. Spre deosebire de inginerii din activitatea de bază, recruții ideali iubesc riscul și au abilități sociale de diplomat. „A putea citi semnalele nerostite care dezvăluie pozițiile celorlalți contează la fel de mult ca datele furnizate de tehnologia zilei”, spune un fost șef de trading, care exersa mult aceste abilități în lungi prânzuri din elegantul cartier Mayfair din Londra.
Marile companii europene obișnuiau să piardă mulți traderi promițători în favoarea unor jucători independenți precum Vitol sau Trafigura, care oferă participații la capital legate direct de profituri. Vitol a distribuit miliarde de dolari angajaților acționari după boomul din trading de la invazia Rusiei în Ucraina în 2022–2023. Companiile mari, fiind listate la bursă, nu pot concura cu acest model. Dar își recompensează totuși generos angajații. În fiecare an, un fond de bonusuri este extras din profituri. Într-un an bun, cei mai seniori traderi pot câștiga zeci de milioane de dolari — mai mult decât salariul directorului general al grupului.
Un al treilea factor al succesului diviziilor de trading este volumul de putere financiară pe care îl au la dispoziție. Cercetarea noastră sugerează că fiecare mare companie poate folosi zeci de miliarde de dolari în capital pentru a susține activitatea de trading. Atunci când o echipă de trading are nevoie de mai mult capital, solicitarea ajunge la comitetul de risc, care fie realocă fonduri de la o altă echipă de trading, fie mărește întregul fond de capital disponibil.
Un capital amplu le permite traderilor să profite rapid de oportunități de arbitraj atunci când războaiele sau pandemiile perturbă piețele — iar echipele de suport dedicate din finanțe, transport maritim și alte domenii înseamnă că pot acționa foarte rapid. În 2020, mulți traderi de țiței au anticipat corect că, pe măsură ce capacitățile de stocare se umpleau în timpul lockdownurilor, prețurile petrolului vor ajunge pentru scurt timp negative. Trezorierii au aprobat rapid fonduri pentru a închiria zeci de petroliere pe care să fie stocat petrolul; traderii au realizat profituri uriașe atunci când prețurile și-au revenit.
Apar totuși și surprize neplăcute. Multe echipe de trading, care mizaseră că supraproducția va duce la scăderea prețului petrolului până în 2026, au fost luate prin surprindere când America și Israel au bombardat Iranul pe 28 februarie. „Dar apoi au făcut ceea ce fac toți traderii buni”, spune Colin Bryce, fost co-șef al diviziei de mărfuri la Morgan Stanley, o altă bancă. „Și-au lichidat pozițiile, s-au repoziționat corect și au speculat volatilitatea la maximum”. Pe măsură ce s-au deschis diferențe mari de preț între petrolul din diferite origini și LNG livrat pe piețe îndepărtate, câștigurile din trading au șters rapid pierderile inițiale. Unii traderi au făcut mișcări îndrăznețe. Total a câștigat peste 1 miliard de dolari după ce a reușit să controleze practic fiecare baril de țiței din Emiratele Arabe Unite și Oman disponibil pentru achiziție în luna mai, care fusese cumpărat în martie.
Luptele din trading
Dar ce se întâmplă cu concurența? Încercările anterioare ale marilor companii petroliere americane au eșuat din cauza lipsei de capital și a autonomiei insuficiente. Unele state producătoare de petrol au încercat și ele, cu rezultate mixte: o poziție proastă care consumă rapid resursele naționale atrage imediat presiune politică pentru oprirea pierderilor. Totuși, marile companii americane, invidioase pe rivalele lor europene, sunt mai hotărâte ca oricând să recupereze terenul, iar companiile petroliere naționale, obosite să plătească intermediari și dornice să-și diversifice veniturile, au manifestat un interes reînnoit. ADNOC, gigantul petrolier din Emiratele Arabe Unite, precum și ExxonMobil și Phillips 66, o altă companie petrolieră americană, s-au numărat recent printre cei mai mari recrutori de traderi la nivel global, spune Anoush Kefayati de la HC Group, firmă de recrutare pentru executivi. ADNOC, care are un joint venture cu Eni și OMV, are echipe de trading în Singapore și Geneva și plănuiește unul și în Houston. Saudi Aramco a achiziționat Motiva Enterprises, un trader cu sediul în Texas, în 2023.
Apropierea de europeni ar putea totuși să mai dureze ani. „Este ca o echipă de Formula 1”, spune Kefayati. „Faci o cursă, te întorci, analizezi datele, iei decizii dificile, apoi intri în altă cursă. Ai nevoie de foarte multe cicluri ca să ajungi la performanță.”
Amenințarea mai imediată vine din partea marilor firme independente de trading. După ce au acumulat sume uriașe de bani în 2022–2023, acestea au cumpărat ulterior active de miliarde de dolari, de la terminale LNG până la rețele de retail de carburanți. Între timp, marile companii europene din petrol și-au vândut active în valoare de 77 de miliarde de dolari din 2019 încoace, sub presiunea de a-și reduce portofoliile și emisiile, notează Rystad, o firmă de consultanță. Ca urmare, avantajul lor informațional se erodează. Traderii privați pot urmări și oportunități care, deși legale, pot fi considerate prea riscante de companiile listate, cum ar fi cele legate de țări parțial sau anterior supuse sancțiunilor. Când Donald Trump a dorit să relocheze barilii venezueleni în ianuarie, pe Trafigura și Vitol le-a contactat. „Era un petrol extrem de vâscos, care stătuse acolo ani întregi, pe nave care se degradau”, spune un finanțist bine conectat. „Doar ei îl puteau pune în mișcare.”
O apărare pentru echipele de trading interne este utilizarea mai eficientă a informațiilor pe care le primesc. Au investit sume uriașe în software care sugerează tranzacții pe baza datelor disponibile. O altă strategie este extinderea activității de „origination” — finanțarea producătorilor în schimbul unor contracte pe termen lung de aprovizionare, ceea ce aduce atât barili captivi, cât și informații de piață. În ianuarie, TotalEnergies a încheiat un acord cu Bahrain pentru a tranzacționa împreună producția singurei rafinării a țării, fără a deține activul.
În anii următori, frământările geopolitice și fenomenele meteo extreme vor lăsa suficient spațiu pentru traderii de la BP, Shell și TotalEnergies să obțină profituri consistente. Pe termen scurt, acest lucru va ajuta marile companii europene să rămână competitive. Pe termen lung însă, intensificarea rivalității în trading ar putea reduce aceste profituri. Inginerii, nu nu cei care fac tranzacții, ar putea redeveni dominanți. >>
