<< În timpul crizei economice globale din 2008, o critică recurentă la adresa cadrului zonei euro a fost că aceasta însemna că Banca Centrală Europeană era „singurul joc din oraș”. Astăzi, oferind sprijin pentru venituri gospodăriilor, guvernele contribuie la prevenirea unei spirale salariu-preț în stilul anilor 1970 – și ușureaă mult treaba BCE >>, scrie Daniel Gros, pentru Project Syndicate.
<< Cu prețurile la energie ridicate și în creștere, iar cu inflația în creștere, începe să arate din nou ca la sfârșitul anilor 1970. Dar aparențele pot fi înșelătoare.
Asemănările sunt evidente. În 2022, precum în anii 1970, un șoc al prețului energiei a dus la o creștere susținută a prețurilor multor altor bunuri. Așa-numita rată a inflației de bază, care elimină prețurile schimbătoare la energie și alimente, se apropie acum de 6% în Statele Unite și de 4% în zona euro. Și teama e că, la fel ca în anii 1970, această tendință se va dovedi persistentă.
Dar cu greu trăim o repetare a anilor 1970. O diferență cheie constă în piețele muncii. Pe atunci, indexarea salarială pe scară largă însemna că prețurile mai mari ale energiei și ale altora duceau automat la o creștere echivalentă a salariilor. Acolo unde indexarea salariilor era mai puțin importantă, sindicatele au obținut același rezultat, deoarece au refuzat să accepte orice deteriorare a nivelului de trai al membrilor lor.
Nu este cazul astăzi, cel puțin în zona euro. Potrivit noului instrument de urmărire a salariilor al Băncii Centrale Europene, salariile din zona euro au crescut până acum cu doar 3% – mult mai puțin decât inflația de 8,6% înregistrată în iunie. Cu alte cuvinte, nu există niciun semn al spiralei salariu-preț din anii 1970.
O altă diferență astăzi este că producătorii europeni au reușit să-și crească prețurile suficient pentru a compensa o parte semnificativă a creșterii costurilor energiei. Pe baza prețurilor din iunie 2022, factura de import de energie a zonei euro urmează să crească cu peste 4% din PIB în acest an. În ultimul an, creșterea prețurilor la energie a alimentat o creștere cu 24% a prețurilor de import ale Uniunii Europene, după mai bine de un deceniu de stabilitate.
Dar și prețurile practicate de exportatorii din UE au crescut, cu peste 12% – iar UE exportă mai mult decât importă. Producătorii europeni au reușit astfel să compenseze puțin mai mult de jumătate din pierderea veniturilor din creșterea prețurilor la energie, menținând-o la puțin sub 2% din PIB. Acesta este un preț mare de plătit, dar este și unul ușor de gestionat.
Provocarea va fi distribuirea pierderilor de venit între sectoarele economice. Cu salariile reale care au scăzut cu aproximativ 5%, muncitorii europeni au suportat până acum toate costurile inflației. Având în vedere că ponderea salariilor se ridică la aproximativ 62% din PIB în zona euro, o scădere cu 5% a salariilor reale ar pune la dispoziția altor sectoare circa 3,1% din PIB, mai mult decât pierderea de venit de 2%, permițând creșterea profiturilor. Acest lucru este mai mult decât suficient pentru a compensa pierderile suferite până acum în raporturile comerciale.
Situația este foarte diferită în SUA. Fiind cel mai mare producător de petrol și gaze naturale din lume, exportă la fel de multă energie cât importă. Astfel, relațiile comerciale ale Americii nu au avut de suferit deloc, prețurile de import și de export crescând cu aceeași sumă. Însă salariile au crescut cu peste 6%, potrivit instrumentului de urmărire a salariilor de la Federal Reserve Bank of Atlanta, ceea ce înseamnă că SUA sunt mult mai aproape de o spirală salariu-preț decât Europa.
Cât de sigură este moderarea salariilor în Europa? În prezent, UE se confruntă cu o inflație mai mare a profiturilor decât a salariilor, în ciuda pierderii globale a veniturilor. Și scăderea salariilor reale este deosebit de dificil de acceptat atunci când profiturile cresc. De fapt, cererile salariale cresc deja în zona euro. Influentul sindicat IG Metall din Germania, de exemplu, cere o majorare a salariilor cu 8% pentru lucrătorii din industria metalurgică, care se bucură în prezent de profituri mari. Pentru a menține pacea socială, mai multe țări, inclusiv Germania, au introdus creșteri de două cifre ale salariului minim.
Cu toate acestea, majorările salariale negociate au rămas până acum modeste, la aproximativ 4%, potrivit BCE. Salariile reale ar putea crește și mai mult, deoarece angajatorii din sectoarele care se confruntă cu deficite decid că merită să le dea muncitorilor o primă. Cu toate acestea, există puține indicii că salariile vor ajunge din urmă inflația în curând.
Motivul principal pentru aceasta este că guvernele din toată Europa oferă transferuri directe către gospodării, pentru a compensa costurile mai mari ale energiei. De exemplu, guvernul Germaniei a dezvăluit un pachet de ajutor care include o plată forfetară pentru angajați și o subvenție pentru costurile de încălzire pentru gospodării, privind beneficiile pentru locuințe.
Guvernul spaniol, la rândul său, subvenționează costul gazelor naturale pentru producătorii de energie. Această abordare a menținerii prețurilor la energie electrică este greșită, deoarece încurajează utilizarea gazului într-un moment în care președintele rus Vladimir Putin amenință că va reduce aprovizionarea. Dar astfel de scheme reflectă un nou contract social care apare în Europa: guvernele protejează muncitorii de cea mai mare parte a costurilor mai mari ale energiei, pentru ca lucrătorii să își modereze cererile salariale.
În urma crizei financiare globale din 2008, o critică recurentă la adresa cadrului zonei euro a fost că absența unei autorități fiscale însemna că BCE era „singurul joc din oraș”. De data asta pare diferit. Intervenind pentru a oferi sprijin pentru venituri, guvernele contribuie la prevenirea unei spirale salariu-preț în stilul anilor 1970 – și ușurează mult treaba BCE. >>
