La 25 februarie, administrația Trump a anunțat că va începe să selecteze jurnaliștii autorizați să acopere activitățile zilnice ale președintelui SUA, preluând controlul asupra grupului de presă de la Casa Albă de la Asociația corespondenților de la Casa Albă.
<< Reporterii și grupurile pentru libertatea presei au condamnat pe scară largă această măsură, deși nu a fost primul efort al lui Trump de a submina jurnalismul independent. Trump a denigrat reporterii de-a lungul carierei sale politice, dând în judecată instituții media pentru felul în care au reflectat președinția sa și numind în mod repetat presa „dușmani ai poporului”. Cu câteva zile înainte de preluarea grupului de presă, Casa Albă a început să interzică accesul jurnaliștilor Associated Press la evenimente, după ce agenția a refuzat să se refere la Golful Mexic ca la „Golful Americii”.
Pentru Peter Baker, corespondentul-șef al Casei Albe pentru The New York Times, aceste atacuri asupra presei sunt familiare. Din ianuarie 2001 până în noiembrie 2004, Baker și soția sa, jurnalista Susan Glasser, au realizat reportaje de la Moscova, unde au scris despre ascensiunea lui Vladimir Putin și primele sale eforturi de-a reprima presa independentă.
La 26 februarie, Baker a publicat un articol intitulat „Un îngheț de tip moscovit preia controlul în Washingtonul lui Trump”, în care făcea paralele între primele eforturi ale lui Putin de a reduce libertatea presei și presiunea crescândă a lui Trump asupra jurnaliștilor. Publicația Meduza a discutat cu Baker despre limitele acestei comparații, răspândirea dezinformării rusești în politica americană și relația dintre strategia mediatică internă a lui Trump și politica sa externă favorabilă Rusiei.
– Spuneți în articolul dvs. că asemănarea dintre tratamentul mediatic al administrației Trump și cel al lui Putin în anii 2000 riscă să meargă prea departe. Ce v-a determinat totuși să scrieți despre asta?
– Rusia și Statele Unite nu sunt la fel – ar trebui să fie clar acest lucru. Și orice comparație riscă să devină o exagerare.
Dar soția mea, Susan [Glasser], și cu mine am petrecut patru ani la Moscova, la începutul mandatului lui Putin. Iar în ultimele săptămâni, ne-am trezit și am avut adevărate flashback-uri din acea perioadă. Și am considerat că este important să scrie despre asta. Ea a scris un articol în The New Yorker în care spunea ceva similar. Și cred că, fără a merge prea departe, există unele paralele interesante și importante care merită explorate, atât în ceea ce privește acțiunile specifice întreprinse de noul guvern de aici, cât și sentimentul de frică pe care îl vedem în oraș [Washington, D.C.].
Pentru mine, una dintre cele mai evocatoare senzații este încercarea de a convinge oamenii să fie citați în articole despre Trump – [oameni] care obișnuiau să vorbească foarte deschis, candid, adesea în termeni înverșunați despre Trump și care nu mai vor să fie citați. „Vă rog să nu mă citați, nu-mi pot permite să fiu pe lista lor.” „Vă rog nu mă citați, am un copil care lucrează în guvern”. „Vă rog să nu mă citați, mi-e frică”. Și asta a fost exact ceea ce am experimentat în Rusia.
Am sosit în martie 2000 pentru alegerile [prezidențiale] și ne-am întors la sfârșitul anului pentru a locui permanent timp de patru ani. Când am ajuns acolo, toată lumea a fost destul de deschisă cu noi. Am avut foarte mult acces; oamenii au fost foarte deschiși în ceea ce privește politica și opiniile lor, și nu au fost întotdeauna de acord, și cu siguranță nu au fost întotdeauna pro-guvernamentali. În momentul în care am plecat, oamenii care vorbeau cu noi destul de liber, au început să nu mai vorbească cu noi. Le era teamă. Pur și simplu nu credeau că este o idee bună. Și asta era ceva ce nu mă așteptam să văd vreodată în Washington.
– În 2017, în ajunul primei inaugurări a lui Trump, corpul de presă din SUA a publicat o scrisoare deschisă adresată viitorului președinte, spunând practic: „Nu vom îngenunchea”. Nu a existat o astfel de scrisoare înainte de a doua sa inaugurare, iar acum par să existe mult mai puține inițiative de acest gen. De ce se întâmplă asta? Este din cauză că oamenii nu știu care ar putea fi consecințele și le este teamă?
– Nu există nicio îndoială că oamenilor le este frică. Și, intenționat sau nu, pare să fie o strategie în acest moment – să-i facă pe oameni să se gândească de două ori înainte să vorbească.
Am acoperit fiecare președinte american din 1996. Am început la Casa Albă și, cu excepția celor patru ani petrecuți la Moscova, de atunci am fost aproape tot timpul la Casa Albă. Fiecare președinte se supără pe corpul de presă. Fiecărui președinte nu-i place cum este redat. Fiecare președinte simte adesea că presa este nedreaptă, părtinitoare, toate aceste lucruri. Nu am avut niciodată un președinte care să atace însăși ideea de presă liberă – până la Trump.
Trump nu spune doar: „Sunt supărat pe New York Times și cred că poveștile lor sunt groaznice”. Ceea ce spune Trump este: „Tote știrile sunt false” – cu alte cuvinte, sunt „dușmani ai poporului”. Și, desigur, ca cineva care se concentrează pe Rusia, cunoaștem istoria acestei fraze. S-ar putea să nu fi știut când a folosit-o prima dată, dar i s-a atras atenția din nou și din nou.
Am fost o dată în Biroul Oval cu el și i-am subliniat natura fragilă a acestui tip de limbaj, iar el l-a folosit oricum. Deci nu este un accident. Nu este neintenționat. „Dușmani ai poporului” înseamnă că discreditați însăși ideea unei prese independente.
El a fost întrebat despre acest lucru odată de Leslie Stahl [jurnalist CBS]. Leslie Stahl l-a întrebat – din păcate, în afara camerei – de ce atacați mereu presa? Iar el i-a răspuns, destul de deschis: „Uite, o fac pentru a vă discredita, astfel încât atunci când scrieți ceva ce nu-mi place, oamenii să nu vă creadă”. Și cred că asta rezumă totul. Deci este un lucru foarte diferit față de președintele american tradițional, cel puțin în timpul vieții noastre.
– Articolul dvs. se concentrează pe decizia administrației Trump de a alege manual jurnaliștii care fac parte din grupul de presă de la Casa Albă. Dar există o altă paralelă cu abordarea lui Putin: miliardarii care achiziționează proprietăți media precum The Washington Post și Twitter, precum și pivotarea aparentă a Facebook către Trump, amintesc de modul în care Gazprom și oligarhii pro-Kremlin au preluat controlul asupra publicațiilor independente din Rusia [la începutul anilor 2000]. Este aceasta o comparație corectă?
– Da, cred că există o comparație aici. Din nou, nimic nu este exact, nimic nu este precis. Dar când Putin a venit, unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost să stea de vorbă cu oligarhii și să le spună – parafrazez, evident – „Bine, băieți, vom avea o înțelegere aici. Și înțelegerea este că veți putea să vă păstrați banii, companiile, câștigurile ilicite, în multe cazuri, dacă îmi rămâneți loiali, nu mă sfidați și nu vă folosiți de această putere pentru a încerca să influențați guvernul și deciziile sale”.
De fapt, acesta a fost un târg – sau un dictat – cu care cei mai mulți dintre ei au trăit și s-au adaptat în consecință. Iar cei care nu au făcut-o au trăit consecințele. Prima știre importantă când am ajuns acolo, la începutul lui 2001, a fost preluarea NTV. Era foarte clar ce se întâmplă. Statul își folosea puterea prin intermediul instanțelor și al aranjamentelor financiare încheiate cu Gazprom pentru a prelua ceea ce era, la acel moment, singura rețea majoră independentă. Iar [fondatorul NTV, Vladimir] Gusinskîi a fost alungat din țară, de fapt, la fel cum a fost alungat [fostul proprietar al televiziunii publice ruse, Boris] Berezovski. Și toți ceilalți oligarhi, toți ceilalți proprietari de media, toți ceilalți redactori și editori și producători au înțeles mesajul. Iar cei care nu au făcut-o, au suportat de nenumărate ori consecințele.
Deci, în acest caz, [în SUA], avem un președinte care a dat în judecată ABC, CBS, care a amenințat cu procese New York Times chiar înainte de alegeri. Iar FCC examinează acum CBS și PBS. Cred că chiar și înainte de preluarea grupului de presă toate acestea erau destul de clare. Și există o paralelă aici. El nu preia rețelele în același mod în care a făcut-o Putin. Dar achiziționarea Twitter de către Elon Musk – există o oarecare paralelă în sensul că este un aliat al președintelui care controlează un o platformă destul de importată în discursul public.
Din nou, nu-i același lucru, pentru că există încă o mulțime de critici la adresa președintelui pe X. Nu este ca și cum ar fi devenit un forum complet unilateral orientat către stat. Dar este clar că ceva s-a schimbat. Există decizia lui Zuckerberg de a se supune dorințelor lui Trump privind verificarea faptelor, aceste exemple diferite pe care le-ați citat, iar acum, desigur, presa tolerată. Deci, din nou, nu vreau să merg prea departe. Și, evident, situația din Rusia a devenit mult mai rea după ce am plecat. Washingtonul nu este în acel punct, dar există unele similitudini.
– Săptămână după săptămână, vedem cum echipa Trump pare să îmbrățișeze Rusia lui Putin și să se distanțeze de Ucraina, culminând cu întâlnirea de vineri din Biroul Oval. Care este relația dintre acest lucru și mutările lui Trump împotriva presei? Această abordare este doar ceva care le vine în mod natural liderilor cu mentalitate autocratică sau cineva din administrația Trump studiază Rusia lui Putin?
– Nu aș spune că probabil știe prea multe despre cum era Moscova la începutul erei Putin, dar există instincte, după cum bine spuneți, în cazul oamenilor care au tendințe autocratice. Și am relatat de multe ori că instinctele autocratice ale lui Trump guvernează modul în care el abordează funcția de președinte. Nu cred că este intenționat, că este la fel sau similar cu Putin, dar momentul în care s-a întâmplat acest lucru atrage cu siguranță mai multă atenție asupra sa și asupra consecințelor sale.
[Trump] a spus chiar aseară pe social media: „Nu vă mai faceți atât de multe griji legat Rusia, ar trebui să ne facem griji legat frontierele noastre”, sau orice altceva. Iar comentariile și acțiunile din ultimele două săptămâni au fost atât de izbitor de diferite față de orice președinte [anterior] în privința Rusiei – cu excepția sfârșitului anilor optzeci și nouăzeci, când Gorbaciov și Elțîn au simulat reforma, iar America a susținut a acestor eforturi. Dar, în general vorbind, nu am văzut niciodată un președinte american – doar pentru a da un exemplu – votând la ONU cu Rusia, Coreea de Nord și Belarus împotriva Angliei, Franței, Germaniei și a restului Europei. Nu-mi vine în minte niciun precedent.
– În ultimii aproximativ cinci ani, am observat atât de multe narațiuni propagandistice rusești care au început să se strecoare în conversația politică americană. De exemplu, la începutul invaziei pe scară largă a Ucrainei, am fost șocat când o persoană apropiată mie, care nu are nicio legătură cu Rusia, mi-a spus că a auzit că Zelenski era dependent de droguri. Nu vreau să supraestimez impactul dezinformării rusești asupra politicii americane, dar ați fost la fel de impresionat de acest lucru ca mine?
– Cred că aveți dreptate că acest tip de dezinformare rusească s-a injectat în fluxul sanguin. Mai întâi este orchestrată, apoi devine organică.
Cu siguranță începe cu ideea unui efort al Moscovei de a semăna îndoieli, de a crea dezbinare, de a crea o prăpastie între Statele Unite și Ucraina. Dar ceea ce este izbitor este că președintele Statelor Unite și Casa Albă spun lucruri despre care știi că au vorbit rușii. [De exemplu,] ideea că Zelenski este cumva un „dictator fără alegeri”, sau ideea că toate aceste orașe ucrainene au fost distruse. Chiar și Zelenski a spus în fața [lui Trump]: „Nu, domnule președinte, orașele noastre sunt încă în viață. Au fost rănite. Dar poate că îl ascultați prea mult pe Putin”. A fost un schimb de replici extraordinar.
Însă puteți vedea cum punctele de vedere rusești sunt repetate în Statele Unite, conștient sau nu. Poate că oamenii nu știu de unde provin inițial, dar rușii au reușit să modeleze o parte a discursului, cel puțin într-o anumită măsură. Și, în continuare, majoritatea americanilor nu îl plac pe Putin, cred că este un dictator și sunt de partea Ucrainei și nu de partea Rusiei, dacă trebuie să aleagă. Dar există o parte a publicului american în acest moment, în spațiul politic, care are o oarecare simpatie pentru Putin. Există o parte pro-Putin – una mică, dar importantă. Și cred că acest lucru este din pricina faptului că-l văd ca pe acest „campion anti-woke”, o persoană care se poziționează ca un apărător al „valorilor creștine tradiționale” și care critică drepturile transsexualilor, toate aceste lucruri.
Așadar, există o oarecare legătură între extrema dreaptă din America în acest moment și Rusia lui Putin. Seamănă un pic cu ceea ce făcea extrema stângă, care obișnuia să simpatizeze un pic, în era sovietică, cu comuniștii și cu Stalin, fiind dispusă să se amăgească în privința lor, deoarece credeau că există o convergență ideologică acolo. Și acest lucru este determinat în parte de politica noastră mai degrabă decât de cea a Rusiei, dar cred că are o influență. Și cred că Trump nu numai că se joacă cu ea, dar o și stimulează puțin.
– S-a speculat că Trump a planificat vineri această dispută publică cu Zelensky în Biroul Oval. La urma urmei, acordul privind mineralele ar fi putut fi semnat în spatele ușilor închise, dar întâlnirea a fost televizată în schimb. Credeți că este plauzibil ca aceasta să fi fost un fel de înscenare?
– Este posibil? Da. Cred că asta s-a întâmplat? Nu am niciun raport care să spună asta. Cred că este mai probabil ca ei nu au intenționat, dar că, știi – Vance, cel puțin, părea venit cu capsa pusă.
Să o spunem așa: nici Trump, nici Vance nu par să-l placă pe Zelenski. Amândoi par să nu-l placă personal. Dar dacă a fost planificat sau nu, nu știu. Cred că primele 40 de minute ale întâlnirii au fost mai mult sau mai puțin normale, mai mult sau mai puțin bune, iar apoi totul a cam luat-o razna. Și Trump a vrut această afacere rară cu minerale, care apoi a ajuns să nu fie semnată. Așa că asta mă face să mă întreb dacă el chiar a plănuit asta. Dar cred că erau pe muchie de cuțit și pregătiți pentru asta, în sensul că erau mai dispuși să se implice decât ar fi fost cu altcineva. Dacă Putin ar fi fost acolo și ar fi spus unele lucruri similare, nu ar fi reacționat la fel ca față de Zelenski.
Cred că merită să observăm că liderii străini, atunci când vin la Trump, au învățat sau au decis că lingușirea și mângâierea ego-ului său sunt calea de urmat. Ați văzut asta de două ori în cele câteva zile înainte ca Zelenski să ajungă acolo, cu Macron și Starmer. „Oh, dragă Donald”, spune Macron. „Oh, Regele Charles vrea să vii într-o vizită de stat”, spune Starmer. Chiar se joacă cu orgoliul lui și îl flatează. Și cred că Trump s-a obișnuit ca acesta să fie singurul mod în care vrea ca un lider străin relaționează cu el.
Zelenski nu face asta. El nu are această genă. El nu are gena deferenței și a lingușirii. Când are ceva de spus, o spune. Iar ceea ce a spus a fost în apărarea intereselor țării sale, așa cum a crezut el de cuviință. „Avem nevoie de garanții de securitate”, a spus el. „Nu aveți încredere în Putin”, spune el. Și asta nu este lipsă de respect, din câte îmi dau seama, dar pentru Trump și Vance este. Ceea ce îi spune Vance este: „Este lipsit de respect să faci așa ceva în fața presei”. Bine, deci ceea ce spune el este că este lipsit de respect să susții cauza țării tale.
De ce a în fața camerelor de luat vederi? Asta a fost decizia lui Trump. Trump este cel căruia îi place să aibă camerele acolo. Majoritatea președinților, când au un lider străin, primesc presa pentru două minute, dau mâna, poate răspund la o întrebare sau două, apoi îi dau afară pe reporteri și are loc adevărata întâlnire. Lui Trump îi place să țină camerele acolo. Astfel, camerele sunt prezente timp de o oră întreagă, ceea ce niciun alt președinte nu ar fi făcut cu un lider străin. Nu a fost decizia lui Zelenski de a spune acele lucruri în fața camerelor de filmat. Pentru Trump, teatrul face parte din întregul joc.>>
Elon Musk, cealaltă bombă care-l aruncă în aer pe Călin Georgescu
