Cosmin Perța – „Arșița”, Ed. Paralela 45, 2019
„Arșița” lui Cosmin Perța a apărut în 2019 însoțit de o coincidență – chiar în anul în care SUA și Rusia au îngropat Tratatul INF, care reglementa forțele nucleare intermediare, lungă vreme un document de căpătâi ce a ținut în frâu fascinația Războiului Rece pentru Armaghedonul nuclear și o cursă contemporană a înarmării.
Care-i legătura dintre călugărul Teofil și Tratatul INF? Teofil va trăi, cu apăsarea martiriului, un punct culminant ce proclamă coșmarul pe care Tratatul INF a vrut să-l elimine. Veți vedea despre ce este vorba la finalul „Arșiței”.
În acest roman scurt și intens ca fierul încins, Cosmin Perța trasează finalul unei trilogii începute cu „Teofil și câinele de lemn” (2012) și „În urmă nu mai e nimic” (2015).
Teofil și fata dracului, pitită în văzduhul inimii, rătăcesc de data asta printr-o Românie distopică și strivită sub șenilele tancurilor. Călugărul încearcă să salveze de cruzimea Colonelului (portret-robot al criminalului de război) doi copii, Viorica și Marcu, ducându-i în munți, în casa doctorului Wolkonski, un fel de Rolan Bykov din capodopera post-apocaliptică a regizorului Konstantin Lopușansky „Scrisorile unui om mort” (1987). Lovit de stres post-traumatic și refugiat în alcool ca într-o transă șamanică, Wolkonski trăiește alături de soția sa însărcinată Izabella, fiecare împachetat în propria-i singurătate ca într-o cămașă de forță. Iar universul lor montan aproape carceral pare a ilustra paroxistic un sentiment inuit imposibil de tradus printr-un cuvânt: iktsuarpok, nevoia psihotică de-a privi continuu pe fereastră, ferm convins că cineva se apropie de tine.
Romanul se deschide atroce, cu scena panoramică a unui infanticid ce amintește de uciderea pruncilor din împrejurimile Betleemului ordonată de Irod cel Mare, consemnată în Evanghelia după Matei.
Războiul marcat de prezența aproape veterotestamentară a unei ceți mov, infestată biologic, este redat într-un minimalism auster, metalizat, noir, în care vizualul se cristalizează într-o narațiune liniară a cărei tensiune crește prin mecanica fisiunii.
Cosmin Perța are un atu pe care nu mulți prozatori îl dețin în momentul în care instinctul îi îndeamnă să lucreze cu recuzita sordidului: manevrează foarte inteligent în satiră tehnica detaliului rece, ținând la distanță tentațiile frazei „îngrășate” gotic, și îl manevrează cu o dibăcie total ne-românească la nivelul ritmului narativ, ducându-mă pe alocuri cu gândul la anumite particularități stilistice din romanele portughezului Goncalo M. Tavares („Un om: Klaus Klump” sau „Să înveți să te rogi în era tehnologiei”) ori la folk horror-ul estonianului Andrus Kivirähk, „Bătrânul Barny, alias Noiembrie” sau „Sinistra” lui Adam Bodor. Un lucru rămâne bătut în cuie: economisirea spațio-temporală îndelung exersată în poezie face minuni când o muți cu arme și bagaje în proză, îți permite să imprimi scenelor o tracțiune aparte de „geolocație” halucinată.
Și pentru că am pomenit de Tavares, dinamica frazelor din „Arșița” se încadrează între liniile versatile trasate de portughez în însemnările sale despre literatură din „Enciclopedia” (Ed. Școala Ardeleană, 2018): „Frazele se înalță prin stranietatea cu care amenință. Frazele coboară prin stranietatea pe care o expun”.
În centrul umanității descompuse se află un ax clasic ce ține de compoziția distopicului: un loc al salvării. Aici, locul se numește „subpământa”, un ținut mitic subteran înzestrat cu promisiunea mântuirii, un soi de Zonă tarkovskiană a cărei descoperire Cosmin Perța o inserează documentar într-un jurnal din 1793 al astronomului Johann Euler, tătucul metodei de calcul a sarcinii pe care o poate transporta o navă.
Dar mai este o cheie livrescă ce poate fi atribuită „subpământei”, în modul în care personajele discută despre această misterioasă terra nova: poate fi citită și ca un fel de reconstituire vagă, prin țesătura zvonurilor, a planetei subterane Nazar din „Călătoria subpământeană a lui Niels Klim”, fantasy-ul necruțător de la 1741 al lui Ludvig Holberg, care a stârnit vâlvă în Europa.
Ce-ar mai fi de spus? Trăim vremuri balistice de anii ’80, iar romanul lui Cosmin Perța, impecabil scris, redă în tușe dense și crunte o zodie crepusculară a ceea ce strategii NATO numesc „flancul estic”.
