Minoritatea arabă din Israel — „israeliano-palestinienii”, cum le spun unii — este prost înțeleasă în străinătate și subestimată acasă. Iar acum are revendicări
Cu câteva zile în urmă, într-un podcast olandez, am fost întrebat dacă cred că palestinienii vor dobândi vreodată drepturi egale. Începusem să răspund despre necesitatea separării dintre israelieni și palestinieni și despre faptul că Israelul nu ar trebui să se amestece cu Cisiordania, când mi-am dat seama că interlocutorul se referea, de fapt, la cetățenii arabi ai Israelului. I-am spus că, pe hârtie, ei au drepturi egale, dar el a insistat că „nu li se permite să meargă pe anumite străzi”. Am încercat să corectez această afirmație, dar mi s-a spus, cu politețe europeană și o certitudine inflexibilă, că nu este nevoie să fim de acord asupra tuturor lucrurilor.
Aceasta ilustrează, încă o dată, cât de adânc înrădăcinată este imaginea Israelului ca societate neegalitară. Ideea nu este chiar greșită — nici SUA nu sunt atât de egalitare, privite dintr-o anumită perspectivă. Însă, în Israel, lucrurile evoluează pe teren în moduri care i-ar putea surprinde pe mulți, iar alegerile care urmează sunt esențiale. Interlocutorul meu ar fi avut dificultăți, de pildă, să înțeleagă scena din Tel Aviv de săptămâna trecută: zeci de mii de cetățeni arabi, alături de mulți evrei, demonstrând nu pentru frații lor palestinieni din Gaza, ci pentru propria lor securitate.
Contextul este acela că în rândul arabilor numărul crimelor s-a dublat imediat după ce a preluat puterea guvernul lui Benjamin Netanyahu, ajungând anul trecut la un record de 250 de morți — 80% din totalul omuciderilor la nivel național (în timp ce cei aproximativ 2 milioane de arabi reprezintă 20% din populație). În esență, arabii cer ca statul evreu să desfășoare poliția mai ferm și mai eficient pentru a-i proteja de criminalii arabi. Nu există simpatie în acest sector pentru bandele criminale scăpate de sub control (așa cum, din păcate, mulți palestinieni îi apără pe teroriști). Acest lucru este, într-un fel, impresionant și reprezintă începuturile a ceva promițător.
Particip ocazional la evenimente ale societății civile arabe, în principal prin organizația „Bokra” (care administrează și un site de știri cu același nume). Ambele sunt conduse de Ghada Zoabi, o femeie hotărâtă, axată pe egalitate, înțelegere și cooperare evreo-arabă. Pentru evreii israelieni a existat dintotdeauna suspiciunea că arabii israelieni nu vor, de fapt, să facă parte din țară — nu cu adevărat. Dar pot spune următorul lucru: dacă privești atent, vei vedea că încep să se destrame unele asumpții fundamentale.
Cheia constă în înțelegerea faptului că Israelul a fost conceput ca un stat-națiune pentru poporul evreu, nu pentru religia iudaică — pentru mulți, acesta fiind izvorul inițial al confuziei. Acest lucru nu este, în sine, rasist sau bigot ori ceva de genul acesta — Portugalia, România, Japonia și Egiptul sunt toate astfel de state și toate au minorități. Întrebarea este cum se percep aceste minorități pe ele însele și dacă sunt dezavantajate în politica țării, presupunând că statul este democratic.
Aici lucrurile se complică pentru Israel, întrucât cetățenii arabi împărtășesc o identitate etnică cu populațiile majoritare din țările din jur, care au fost ostile (în cel mai bun caz) față de stat. O problemă majoră a fost faptul că unii au început să se identifice drept „palestinieni” — ceea ce are un anumit sens, dar mai puțin dacă știi cu adevărat (așa cum, evident, protestatarii din campusurile occidentale nu știu) că termenul nu le era aplicat pe scară largă arabilor din Țara Sfântă înainte de anii 1960.
Așadar, iată cum începe să se schimbe peisajul.
Din 1977, politica israeliană a funcționat într-un sistem cu două blocuri relativ rigide. De o parte se aflau centrul, stânga și partidele arabe; de cealaltă, Likud, extrema dreaptă și partidele religioase și haredi. Oricare bloc ajungea la 61 de mandate stabilea cine va fi prim-ministru — fie liderul Likud, fie liderul celuilalt bloc (odată din Partidul Muncitoresc, iar acum… ei bine, lucrurile sunt complicate). Câștigătorul nu forma întotdeauna o coaliție exclusiv cu membri ai propriului bloc. Dar blocul determina cine devenea prim-ministru.
Așa cum niciun lider de dreapta nu a guvernat vreodată fără ca blocul său să câștige cu sprijinul ultra-ortodocșilor, de cealaltă parte victoriile aveau loc, de regulă, cu ajutorul arabilor. Centru-stânga a presupus mai mult sau mai puțin că arabii din Israel se află „în buzunarul” său: chiar dacă nu erau parteneri formali de coaliție, ofereau sprijin pasiv, asemenea unei concubine loiale, nepotrivită pentru căsătorie, dar care nu caută alternative. Este un fapt: fără arabi, Yitzhak Rabin nu ar fi ajuns, în 1992, într-o poziție care să-i permită să atragă partidul Shas în guvern; ei i-au oferit cele 61 de mandate — și au rămas în afara coaliției.
Această aranjare le convenea tuturor, pentru că nici arabii nu erau dornici să-și asume responsabilitatea pentru ocupația din Cisiordania și pentru operațiunile derulate împotriva palestinienilor și a altor arabi. Însă acum acest aranjament începe să se clatine.
Parțial, acest lucru se datorează faptului că Netanyahu i-a delegitimat cu ferocitate pe politicienii arabi (înțelegând faptul că fără ei viața devine dificilă pentru opoziția la adresa lui) — iar opoziția, temându-se să piardă votanți de dreapta moderată, a mers pe aceeași linie. Acum se vorbește constant despre obținerea unei majorități fără arabi. Ziarele și institutele de sondare accelerează procesul, nemaiprezentând grafice cu două blocuri, ci cu trei: Dreapta, Opoziția și Arabii.
Au loc schimbări și în rândul arabilor, care i-ar putea desprinde de blocul lor tradițional. Motivele sunt diverse. Sunt cu adevărat furioși pe liderii opoziției, care le transmit în principal dispreț, aroganță și chiar alienare. În plus, societatea arabă tinde spre religie și conservatorism, care își găsesc adesea locul în dreapta (dintr-un motiv similar, mai mulți hispanici decât înainte — deși încă o minoritate — au votat recent cu republicanii în SUA).
Poate cea mai interesantă evoluție este legată de problema palestiniană — dar nu în modul în care tind să creadă evreii. Vechea paradigmă presupunea că Israelul liberal este mai prietenos față de palestinieni — mai puțin rasist și mai preocupat de nedreptățile ocupației. Acest lucru era adevărat, dar acea tabără, în ansamblu, a devenit oarecum deznădăjduită în privința păcii, mai ales după 7 octombrie. La fel ca populația în general.
Dacă mai există o piață pentru opoziția față de coloniile evreiești și pentru găsirea unei căi către un acord cu palestinienii, aceasta se bazează pe argumentul demografic și pe necesitatea separării — nu pe pace. Mesajul către potențialii alegători de dreapta este: dacă votați porstește Dreapta, veți împovăra statul evreu cu prea mulți arabi, perpetuând prezența noastră în Cisiordania. (Mai precis, Israelul împreună cu Cisiordania ar avea aproape 40% populație arabă; iar laolaltă și cu Gaza, ar fi majoritar arabă.) Acest mesaj profund naționalist — avertismentul privind un stat binațional — este corect. Dar nu sună tocmai plăcut pentru urechile arabe.
I-am spus odată unui interlocutor de la „Bokra” că, dacă aș fi un cetățean arab al Israelului, anti-sionist, aș vota fără ezitare Dreapta — asta, pentru a submina fundamentele statului evreu. Interlocutorul a zâmbit, pentru că a înțeles ceea ce le scapă multor votanți de dreapta. O situație tragicomică, trebuie să spun.
Așa că nu fiți prea surprinși dacă, în cele din urmă, un partid arab va merge cu Dreapta (sau cu un lider de dreapta), în schimbul unui anumit pachet de promisiuni. Șansele pentru asta ar fi deja deloc proaste — dacă nu ar fi faptul că, în 2022, Netanyahu a construit o coaliție atât de îngrozitoare, care a abandonat sectorul în mod flagrant, cu un ministru dezastruos la conducerea „securității interne”, care este un steguleț atât de roșu, încât acest lucru este pur și simplu imposibil.
Vicleanul Netanyahu ar putea totuși încerca să neutralizeze situația prin manevre creative. Mai probabil, va face tot posibilul să încerce să descalifice candidați arabi și să suprime prezența la vot în sector, prin trucurile perfide la care excelează. Oricum ar fi, pe asta vă puteți baza: într-un scenariu viitor, dacă va avea nevoie de sprijin arab și îl va putea obține, nu va ezita și nu va avea nicio rușine. În rândul arabilor, acest lucru ar fi întâmpinat cu scepticism, dar nu cu o respingere fatală și, pe alocuri, chiar cu simpatie. Atât de mult i-a înfuriat și dezamăgit centru-stânga.
În plus, cetățenii arabi ai Israelului nu mai sunt, pur și simplu, un monolit. Da, există cu siguranță încă mulți ostili statului și mulți alții pur și simplu dezamăgiți și disperați. Mai bine să te apropii de ei. Cunosc și arabi care se identifică sincer cu Dreapta din motive de „securitate” — își doresc un lider puternic și un stat puternic. A apărut un sub-sector în creștere, mai ales în orașele mixte, care este, cultural, unul destul de „israelian”.
În politica arabă, tendința este ca toate cele patru partide existente să candideze din nou ca o „Listă Comună”. Asumpția este că acest lucru va maximiza participarea la vot și va preveni risipirea voturilor (din cauza Balad, aproape 3% din buletine au fost irosite data trecută, iar împreună cu o situație similară la Meretz, acest lucru i-a oferit victoria lui Netanyahu). Lista este de așteptat să obțină 15 mandate sau mai mult și, chiar dacă se va diviza după alegeri, unele dintre componentele sale vor dori să participe la guvernare. Dacă guvernul va fi format de opoziție, sprijinul în rândul arabilor ar fi enorm.
Aceasta este semnificația mai profundă a demonstrației de sâmbătă. În pofida războiului îngrozitor din Gaza, o parte semnificativă a sectorului vrea pur și simplu să fie israeliană. Ceea ce lipsește, deocamdată, este o mână întinsă dinspre cealaltă parte. Pentru interlocutorul olandez, această neînțelegere nu a fost surprinzătoare — nu a făcut decât să-i confirme opiniile. Toate acestea sunt o mare rușine — pentru că poporul evreu știe ce înseamnă să trăiești ca minoritate, pentru că Israelul a promis egalitate în Declarația de Independență și pentru că o „lumină pentru națiuni” începe acasă.
Dezastrul de la Washington Post, un rechizitoriu atât la adresa editorilor, cât și a societății
