După cum era de așteptat încă din ziua anunțării deciziei, motivarea publicată ulterior de Curtea Constituțională nu avea ce surprize luminoase să rezerve. În schimb, textul redactat de judecătorii care au invalidat candidatura Dianei Șoșoacă adâncește încă și mai mult bezna deja lăsată deasupra ogrăzii democrației românești.
Stilistic, motivarea sună ca o compunere de licean netalentat. Juridic, oferă o argumentație ce face abstracție în primul rând de litera și de spiritul legilor și mai ales de litera și de spiritul Constituției. Politic, în schimb, este beton!
Iar acest din urmă aspect reprezintă o problemă la fel de mare ca ignorarea și ca sfidarea fondului legislativ și constituțional. Pe alocuri, această problemă e, poate, chiar mai mare, având în vedere că misiunea Curții Constituționale nu era nicidecum cea de a face politică, dar a făcut și astfel a modificat din temelii cadrul politic.
CCR nu este partid, chiar dacă judecătorii săi sunt propuși de partide și chiar dacă judecătorii săi (cel puțin unii dintre ei) au fost la un moment dat membrii de partid.
Și totuși, motivarea CCR sună ca un comunicat remis de biroul de presă al unui lider politic sau al unui partid politic aflați în competiție cu un alt partid sau cu un alt lider de partid, în speță cu SOS România și cu Diana Șoșoacă.
Cu singura însă fundamentala diferență că, spre deosebire de un partid, CCR este o instanță de judecată deasupra căreia nu mai există nicio altă autoritate. E practic nu doar stat în stat, ci Statul de deasupra statului, întrucât deciziile sale, oricât de debile, au deopotrivă forță de legiferare de facto și forță de incontestabil precedent.
Teoretic, de aici încolo, în România anilor 2020, orice candidat la orice funcție în stat are deasupra capului o secure ascuțită. Iar candidatul și electoratul nu au niciun cuvânt.
Practic, în schimb, cei mai vulnerabili sunt independenții, iar cei mai puțin vulnerabili sau total invulnerabili sunt candidații partidelor care au propus cel mai mare număr sau măcar un număr semnificativ de judecători din componența CCR.
Se înțelege astfel că actuala CCR, prin recenta decizie din cazul Șoșoacă, nu a creat doar un precedent periculos pentru democrație, la modul general, ci a creat și clase și sub-clase în cadrul spectrului politic. Implicit, a creat și inegalități de clasă.
Când CCR judecă, partidele mari au beneficiul șanselor mari la un “arbitraj” “corect”; partidele mai mici au șanse mai mici; independenții pornesc, practic, fără nicio șansă.
Sâmbătă, CCR a decis, așadar, nu doar că Șoșoacă nu este aptă să candideze la prezidențiale, ci mai degrabă că în România există candidați de categoria I, de categoria a II-a, a III-a, etc.
Mai aberant, mai dictatorial, mai toxic decât atât nici că se putea!
Apoi, parcurgând textul aceleiași motivări publicate de CCR, ar fi sănătos să mai înțelegem ceva: că arbitrariul și pofta Curții Constituționale a României se pot foarte bine extinde și dincolo de spectrul candidaturilor la funcții alese în statul român.
Inițiative de reformă – de la administrativă la… constituțională, de pildă – pot fi blocate foarte simplu, din pixul CCR, în baza unui părtinitor “editorial”, în baza unei banale compuneri, ambele redactate de pana unui mic număr de judecători care se cred dumnezei. Nu cei mai străluciți din generația sau din branșa lor, ci indivizi puși în funcție prin grația serviciilor făcute unor partide sau unor vremelnici, dar influenți, lideri politici. Ori grație unui talentat networking personal pe care și l-au făcut de-a lungul timpului în sfera politicii de vârf.
Aparent, decizia CCR în cazul Șoșoacă a ridicat un val de indignare de-a lungul și de-a latul spectrului politic.
Dar, atenție: cu lamentabila excepție a lui Ludovic Orban, pe de o parte; iar pe de alta, cu lipsita de credibilitate a reacțiilor UDMR (unul dintre cei cinci judecători decidenți a fost propus de acest partid), a PSD (patru din cei cinci au luat această decizie, în plus de asta prezidențiabilul Ciolacu este, teoretic, avantajat de concentrarea voturilor către un singur candidat extremist) și a AUR (prezidențiabilul său, George Simion, este, teoretic, beneficiarul grosului voturilor care nu vor mai merge la Șoșoacă).
După cum se poate observa, respectivul val de indignare din zona politică e totuși subțire. Face spume când se izbește de malul CCR, dar nu-i provoacă și eroziune.
Prin urmare, cum pe termen scurt nu mai e nimic de făcut în cazul deciziei CCR pe candidatura lui Șoșoacă, singura variantă de evitare a unor tulburări majore pe termen lung e o acțiune concertată a tuturor forțelor parlamentare, pe termen scurt spre mediu. Adică, o acțiune concertată din partea celor care vor alcătui noua legislatură.
Asta înseamă ca imediat după validarea rezultatelor de la parlamentare și prezidențiale, partidele împreună cu noul președinte al țării, dublați de aportul societății civile, să purceadă la modificarea legislației astfel încât componența Curții Constituționale să fie depolitizată, iar modul de funcționare al acestei instanțe să fie optim “toaletat”.
Dacă nu au nimic de ascuns, liderii politici nu ar avea motive să nu semneze încă de mâine, deci până în alegeri, un pact care să-i angajeze transparent și răspicat în acest sens; în sensul asigurării majorității necesare pentru așa ceva.
Nu mai e cazul de simple declarații de intenție, care dau bine cât mai e campanie, dar pot fi ușor date uitării ulterior. Este necesar un demers riguros și asumat fără rest din partea tuturor, un demers în funcție de care să le poată fi cântărită activitatea și seriozitatea după ce ajung în noul Parlament.
De ce?
Pentru că CCR a mutilat chipul democrației românești, i-a alterat vitalitatea și pentru că există suspiciuni că, sâmbătă, o mână de judecători au aservit această instituție unor interese politice.
