Universul.net continuă serialul dedicat însemnărilor din exil ale liderului țărănist Ion Rațiu. Adnotările sale zilnice surprind atmosfera în rândul comunității românești din Marea Britanie în zilele Revoluției din 1989.
Afectat de experiența exilului, Ion Rațiu revenea în 1990 într-o Românie postcomunistă prinsă într-un adevărat taifun politic. Ani mai târziu, în 1999, radiografia acelor zile sumbre a fost publicată la Editura Univers în jurnalul „În fine, acasă”, care însumează notele zilnice ale lui Ion Rațiu din perioada decembrie 1989 – decembrie 1990.
În episodul de azi, redăm notele jurnaliere din perioada 18 decembrie 1989 – 24 decembrie 1989:
Luni, 18 Decembrie 1989
Jean Bernard îmi telefonează să mă anunțe că mi se va lua un interviu, aici la mine, pentru Radio Luxembourg (RTL), la orele 13.00. Vroia, de asemenea, să vorbesc cu Regele, ca să acorde un interviu la Antenne 2.
Regele e de acord. Transmit acest lucru lui François Poncelet, prin domnișoara Moll. Îl informez pe Rege că și BBC World Service îmi va lua un interviu azi dimineață, la ora 9.00.
Interviul a fost organizat de Marc Gay și mi-a fost luat de Peter Hobday. Am dat toate informațiile pe care le obținusem de la Stoian, Mititelu (BBC) și Stroescu (Radio Europa Liberă). Am respins ideea că ar fi o demonstrație etnică. E o demonstrație a populației întregi, a românilor în special, împotriva lui Ceaușescu. M-am referit și la demonstrația pentru „hrană, căldură și libertate“, care a avut loc în fața uzinelor „Steagul Roșu“ din Brașov, la 8 Decembrie crt.
Toată ziua interviuri. Antenne 2 (Jérome Bony) în primul rând. Andrew McEwan de la Times, Patrick Worsnip de la Reuters. Andrew Roy de la BBC, Martin MacColl, tot de la BBC, dar alt serviciu, și de la BBC din Scoția, dar nu-mi mai aduc aminte de numele gazetarului.
Mi-a telefonat apoi Viorel Urmă din Viena (de la Associated Press). La fel Peter Michalski care reprezintă mai multe ziare germane la Londra.
Între timp îmi telefonează fiul meu, Nicolae. M-a auzit la Radio 4, azi dimineață. După el am fost excelent. Cum l-am căutat pe Nicklin, de la Lupus Estates, mi-a confirmat că și el m-a auzit. „Omul ăsta știe să vorbească”, ar fi zis colegului cu care era în mașină în drum spre birou. Nicklin mi-a sugerat Harrods, ca să trimit niște trandafiri de acolo. Ceea ce am făcut, căci vroiam să-mi exprim admirația în urma excepționalei seri petrecute Vineri, înainte de a veni la Paris.
Gh. Zamfir a venit și el. Michel, asistentul lui Jean Bernard, a stat aici tot timpul interviului meu la Antenne 2 (organizator François Merlino). Philippe Ingram îmi telefonează. Pot să scriu un articol de 950 de cuvinte pentru ziarul Times? mă întreabă. Dar trebuie să ajungă la Londra nu mai târziu de orele 5.00 ora Londrei. Era deja ora 1.30, ora Parisului. Zic, da, deși aveam o serie de interviuri deja programate. Parrott de la RFE Londra îmi cere să-i dau Declarația UMRL. Nici n-o făcusem încă!
Am stat de vorbă cu Zamfir. El vroia să fie făcut Președinte al unui Comitet Cultural UMRL. Degeaba i-am atras atenția că așa ceva e imposibil de realizat înainte de Congresul viitor. E contra Statutului nostru. Să se înscrie acum în UMRL. Facem un anunț special presei și-l cooptăm în Comitetul Coordonator. Apoi, la Congresul din Mai 1990, propunem o rezoluție pentru înființarea postului de Președinte Cultural etc. Mi-a lăsat impresia că e de acord, deși era foarte reținut. Mai târ-ziu, Michel mi-a spus că Zamfir s-a răzgândit. E mai bine să rămână în afară de UMRL, dar să acționeze în strânsă colaborare cu noi, și cu mine în special.
M-am închis apoi, la mine în birou, dându-i instrucțiuni precise lui Jean Bernard să răspundă tuturor telefoanelor și să nu mă mai întrerupă.
Tocmai sosise Izzambert, de la V.S.D. Magazine, să-mi ia un nou interviu. L-am rugat să aștepte.
Am scris articolul pentru Times. L-am dictat ziarului pe la 4.30, ora Parisului. Fără ca eu să fi numărat, fata dela TIMES care mânuia ordinatorul, m-a informat că are 975 de cuvinte. Adică, aproape exact ceea ce mi se propusese.
Izzambert intenționează să publice două articole, față în față, pe două pagini. Unul cu Regele Mihai, și celălalt cu mine. Mi-a cerut să-i vorbesc Regelui. Am refuzat, socotind că Regele, sau cei din jurul lui vor trage concluzia că a fost ideea mea, ca să mă înalț și mai tare pe mine însumi.
Vorbisem însă mai înainte Casei Regale, ca să-l întreb pe Rege dacă e de acord ca UMRL să facă o Declarație. Era în baie. Am vorbit cu Prințesa Mărgărita. Foarte prietenoasă mi-a spus că toată familia a ascultat, la orele 9.00 dimineața ca să înregistreze interviul meu la World Service. De fapt, a fost la BBC Radio 4.
Telefoane de la ABC News Londra (Bogdanovic) și Paris (Mrs. Behrstock). Rezultatul: Vin aici la 7.00 p.m. să-mi ia un interviu ca să fie transmis prin Londra (Peter Kent) la New York.
Tocmai terminasem o scurtă Declarație UMRL pentru presă. După ce am dictat-o lui Mollie, la Londra, ca să fie imediat transmisă prin FAX tuturor agențiilor de presă, am făcut interviul. Dau, apoi, un interviu, prin telefon, lui Brezianu la VOA – Washington. De fapt, eu îl cău-tam pe Nicolae Dima ca lui să i se ia un interviu de către NBC, care m-au căutat, dar n-au birou aici. Dima era în concediu și Brezianu mi-a declarat că el poate să vorbească, dar nu în numele UMRL. (De fapt, el nici nu e membru.) Plecăm cu Joseph și cu Jean Bernard la M6 și RTL (Luxembourg). Au studiourile împreună. Primul îmi ia interviul la Radio RTL, și, apoi, la televiziunea M6, care dau știri foarte scurte, oră de oră.
Se făcuse ora 9.10 p.m. Încă tot nu mâncasem absolut nimic de la micul dejun care a constat dintr-un ceai simplu, fără lapte, și o jumătate de grapefruit Am sugerat să luăm masa împreună. Ar fi acceptat ei invitația, dar trebuia în orice caz să ne întoarcem la apartamentul meu, căci Bernard lăsase acolo codul ca să putem intra, la 11.20 p.m., în studiourile BBC. În cazul ăsta, prefer să mă întind puțin și veniți să mă luați pe la 10.45, ca să ne întoarcem în centru, la studiourile BBC, le-am spus. Ceea ce am făcut. Tot acest vârtej mediatic este o extraordinară oportunitate pentru România. Cu cât se vorbește mai mult în Occident, cu atât e mai bine pentru cei de acolo.
Am sosit la timp, adică la 11.15 p.m. Programul la BBC-TV2 a început la 11.30. Dessa Trevisan a relatat, de la Belgrad, că s-a tras la Timișoara și că sunt mulți morți.
Manifestările au început din cauza Pastorului Tökés, dar după aceea au fost generale, mai ales ale românilor. Este ce am subliniat, după aceea, arătând că revolta nu are nici un conținut etnic. Dimpotrivă, toți manifestanții, indiferent de naționalitatea lor, au demonstrat sub lozin-ca „Jos Ceaușescu“.
A vorbit apoi Frank Stern, cu care am comentat asupra eveni-mentelor. Am fost în total dezacord cu el. A debitat teoria că românii sunt ortodocși, obișnuiți să accepte autoritatea, n-au tradiție de luptă și de revoluție și au un trecut „semifascist, de altfel“. Din păcate, nu mi s-a dat nici o șansă să resping, în amănunt, analiza și modelul constru-it de el. Parcă vorbeam de două țări diferite.
Obosit, am ajuns acasă, în pat, târziu după miezul nopții. Era aproape 1.00 dimineața. Dar am fost mulțumit că am dat tot ce mi-a stat în puteri. Zi memorabilă.
Marți, 19 Decembrie 1989
M-am sculat de mai multe ori în timpul nopții, și apoi iar m-am culcat. La 6.15 însă, am început să-mi scriu aceste note de jurnal.
Mi-a făcut mare plăcere ieri, când, în vâltoarea interviurilor, mi-a telefonat un domn Weston, de la Times, să-mi spună că ziarul va pu-blica articolul meu și că voi fi identificat ca „Președintele UMRL“.
La 6.30 ieri seară a avut loc demonstrația în fața Am basadei RSR din Paris. Ion Ghika îmi relatează: Am spus: domnilor Bush și Mitterrand, ați vrut carne de român. Acum o aveți.
Abia aștept să vină să-mi dea amănuntele.
Îmi telefonează Ana-Maria Tuduri. Să știi că Regele vă apreciază foarte mult. Am vorbit cu el chiar acum. Apreciază, de asemenea Uniunea. Acum se mai termină cu „Președinția“ asta. Românii recunosc că Uniunea e o organizație reprezentativă.
Aproape imediat după aceea, mi-a telefonat Principesa Mărgărita. Regele vrea să-mi vorbească azi la prânz. El a avut foarte multe interviuri, toată ziua. De aceea nu mi-a telefonat. De fapt, eu trebuia să-I telefonez, dar, pur și simplu, n-am avut răgazul, i-am spus. Majestatea Sa n-are o răspundere pentru poziția pe care UMRL o ia. Aș fi vrut însă, să-L informez despre Declarația ce am făcut-o. E foarte important să fie o coordonare, a fost reacția ei. Eu sunt foarte mulțumit că am stabilit ieri, în toate interviurile, că nu e vorba de o acțiune etnică. Românii au manifestat. Românii s-au sacrificat.
Nicolae mi-a telefonat și el. A auzit și văzut discuția mea de aseară cu Frank Stern. Și-a dat seama cât m-a înfuriat. Mihai Leu și el a văzut și înregistrat interviul. Toți l-am văzut și suntem încântați. Acum ne simțim și noi mai mândri.
Nicky Stoian mi-a luat un interviu pentru BBC, în legătură cu propunerea UMRL, ca Occidentul și Orientul (adică lumea liberă și Uniunea Sovietică) să se unească, ca să-l înlăture pe Ceaușescu. Îmi confirmă, de asemenea, că Times a publicat articolul meu în loc de frunte, pe pagina articolelor de fond.
Michel, asistentul lui Jean Bernard, vine la 9 dimineața, dar Ghika nu sosește înainte de 10.30. Intrăm în subiect imediat. Au nevoie de 500.000 de franci francezi pentru promovarea vânzării discului Sept Coeurs pour la Roumanie. Cu alte cuvinte, n-au făcut nimic. Doarvorbe și promisiuni. N-au găsit susținători și n-au obținut aprobarea firmei Phillips ca imprimarea să se facă în numele lor. Se vor face, deci, pe cont propriu, 2000 de exemplare. Atât. Am rămas consternat. Înțelegerea mea a fost cu totul alta. Ei să facă totul. Imprimarea, Phillips, obținerea de susținători pentru operația de promovare, distribuirea și vânzarea. Am fost de acord să se plătească o sumă importantă lui Jean Bernard și organizației lui și ca o bună parte din profitul net să fie alocată Filialei UMRL Franța.
Peter Johnson (Redactor The Free Romanian) îmi telefonează să-mi confirme că s-a scris mult în Times de astăzi despre România și despre mine. Într-un articol de fond și într-un mare reportaj semnat, printre alții, de Andrew McEwan. Pe pagina 14, a aceluiași ziar, a apărut și un interviu al Regelui.
Telefonez Regelui, așa cum mi-a sugerat Prințesa Mărgărita, la 12.15. Foarte prietenos, s-a scuzat că nu mi-a telefonat ieri. I s-au luat și lui nenumărate interviuri. I-am spus că vroisem, doar, să-i citesc Declarația ce UMRL dorea să facă și pe urmă a și făcut-o. I-am citit-o. Să rămânem în legătură, mi-a zis.
O tânără de la NBC a venit să mă ia cu mașina la Studio, la 12.45. La 1.30 a început To-day show, cu Brian Gumble. După știri, cu amănunte despre tragedia din Timișoara, mi-a zis: Timișoara e un oraș unguresc … L-am întrerupt: Iartă-mă domnule, dar nu e un oraș unguresc. E românesc. Dar e un oraș cu o puternică minoritate maghiară. Nicidecum. Minoritatea maghiarilor e mică… cea germană e ceva mai mare. Dar vasta majoritate sunt români. Ungurii sunt importanți numeric în sud-estul Transilvaniei și în Cluj, pe ungurește Kolozsvár. Manifestanții au fost la început unguri, care l-au apărat pe Pastorul Tökés. Românii au ieșit să-i susțină, iar a doua zi, Duminică, ei, românii, au demonstrat. Toate lozincile au fost românești, victimele au fost români.
A trecut la alt subiect.
După interviu, cei care m-au ascultat s-au minunat: Nu se întâmplă ca cineva să-l contrazică așa de ferm pe Brian Gumble, mi-au zis.
Am rămas în studiou pe același scaun. Aceeași echipă mi-a pregătit al doilea interviu, cu ITV News at One, din Londra. A mers bine. Mai întâi, au dat imagini din Redacția ziarului nostru. I-au luat un scurt interviu lui Dinu Mussulis, redactorul-șef al Românului Liber. A fost bine. Apoi mi-a venit rândul. De data asta întrebările au fost corecte și am putut să fiu răspicat și ferm. După înregistrare m-a dus acasă, cu mașina ei, Barbara Gray. Ea e căsătorită cu un francez. Are doi copii și-i place Parisul.
Peter Stevens de la Daily Miror mi-a luat un lung interviu. Mi-a plăcut omul.
La orele 5.00 dau un interviu doamnei Mutel, de la France Soir.
Ioana (Rațiu, nora mea) i-a dat numărul meu de telefon.
La 5.30 sosește Patrick Bourrat de la TV1, cu echipa lui. Printre ei un macedonean, crescut la București, Mihail Narti. La sfârșitul interviului m-a întrebat ce aș face, dacă aș vedea România liberă? Aș accepta un post de conducere? Nu mai sunt om tânăr. Dar, dacă Bunul Dumnezeu îmi dă sănătate, voi face tot ce-mi va sta în puteri ca să-mi servesc națiunea. Am stat mult de vorbă, după înregistrarea programu-lui. La plecare mi-a spus: Sunteți un mare patriot. Cum era, evident, o afirmație venită din inimă, mi-a făcut o mare plăcere.
Jean Bernard și Jean-François Colomb mi-au telefonat să-mi con-firme că filmul nostru, al Uniunii, va fi transmis, Vinerea asta, la orele 22.15, la Londra, Frankfurt și Paris, și repetat, Duminică, între 12.00 și
13.00. Jean Bernard vrea să-i facilitez intrarea clandestină în România. Vrea să meargă acolo, fără întârziere, cu un tehnician. Același lucru mi-l propune și Dominique Aubert, de la agenția Sygma. Îmi cere fotografii despre tragedia din Timișoara. El vrea să plece într-o echipă de 4 persoane. Probabil va trebui să-i finanțez.
Maria Socol îmi mulțumește că i-am mărit salariul. Emil (Ghilezan) i-a dat niște amănunte despre cele întâmplate în Timișoara. Deși e bănățean, informațiile lui nu sunt prea bune: 600 morți, 110 copii uciși, 2500 răniți și revoltă plănuită în multe alte părți ale Moldovei. Mai ales la granița cu Rusia.
Mă întreb!!
Nicole (Mussulis, secretara mea din Londra) îmi spune: Au fost 7 echipe de televiziune să filmeze aici la noi. Am fost ca niște vedete.
Miercuri, 20 Decembrie 1989
M-am instalat în trenul de mare viteză, Paris-Lausanne. Azi e Joi,
21 Decembrie, dar vreau să-mi însemnez cele trăite ieri. E ora 7.00 dar ziua n-a început bine. Mă culcasem, devreme, Marți seara, după oboseala zilei mă odihnesc puțin. Urma ca Monique Behrnstock, de la televiziunea americană ABC, să mă ridice cu mașina la 4.45, ieri dimineață, ca să iau parte în programul lui Ted Copple, „Nightline“. Tot aranjamentul mi-a fost minuțios confirmat de Tracy Day, direct din New York.
Ca să nu fiu întrerupt din somn, căci telefonul nu înceta să sune, am pus receptorul deoparte, pe la 10.00 seara. Pe la 2.30 a.m. m-am trezit. Nimeni n-o să-mi telefoneze, de-acum în colo, mi-am zis, punând receptorul la locul lui. N-au trecut 10 minute și-mi telefonează Tracy Day. Ai auzit știrea. N-o auzisem. Trupele noastre au invadat Panama. Regretăm foarte mult, dar Nightline trebuie să se ocupe de această problemă și nu de România, cum fusese programat. Am înțeles. Dar ghinionul e, cu adevărat mare. Problema românească este foarte puțin înțeleasă în America. E văzută, mai ales, prin ochii ungurilor, care au o mare priză în mass- media. Programul lui Copple are mare prestigiu. Întotdeauna tratează o singură problemă. În profunzime. De obicei invită mai mulți comentatori, dar eu fusesem programat să fiu principalul.
Dezamăgit, mi-am închis wäcker-ul, dar a trecut vreo oră până am adormit.
Eram deja sculat când mi-au telefonat irlandezii din Belfast. Programul BBC, la care am comentat situația din România, după știri, a mers foarte bine. Asta a fost impresia mea, în tot cazul, căci ei nici nu mi-au mulțumit. Era programul lor de dimineață, după știrile de la 7.00 a.m. Mi-a luat interviul un domn Ben Geoghan.
Toată ziua multă agitație. Ioana Brătianu mă sună: Ți-a telefonat Radu Câmpeanu? Ne întâlnim Vineri seara. Vrem ca și Uniunea să fie reprezentată. Să facem o Declarație, împreună, asupra evenimentelor.
Îi spun că noi am făcut deja și vom mai face. Știi foare bine că eu am făcut tot posibilul ca să fim uniți și să activăm împreună. Voi n-ați vrut. Acum să facem o nouă organizație? Noi suntem deja recunoscuți în toată lumea. Nu văd unde și cum ar folosi o nouă organizație, care n-are nici o priză. Nu e vorba de o nouă organizație. Vrem să facem o Declarație în jurul Regelui, mi-a precizat Ioana. Asta-i altceva. Din păcate eu nu voi fi aici, căci trebuie să plec în Elveția. Dar îl voi trimite pe Novacovici să reprezinte Uniunea.
Am primit telefoane de la Herlea și Ana-Maria Tuduri. Și ei vor da curs invitației lui Câmpeanu. Cu titlu personal, le-am precizat. Novacovici va vorbi în numele Uniunii.
Ion Ghika îmi cere, în repetate rânduri, și foarte insistent, cum e firea lui, să finanțez o expediție în România. El ar avea o echipă „gata să se sacrifice, dar ne trebuie bani grei, Domnule Rațiu“. Nu reușesc să-l calmez. Spune-mi, exact, cine și cum va acționa. Și dă-mi un buget. Eu nu sunt aventurier. Dacă planurile sunt sănătoase, DA. Altfel nu. N-a vrut să-mi dea un răspuns precis. Face pe misteriosul. Dacă nu-i văd eu, personal, pe oamenii dumitale, nu mă interesează, i-am zis, fără înconjur. M-a plictisit, de-a binelea, și în chestiunea discului lui Zamfir. Trebuie să-l finanțez. Zamfir nu vrea s-o facă. Dna Ursulescu, care a făcut toată grafica, atât pentru coperta discului, cât și pentru ediția specială a Românului Liber în limba franceză, trebuie plătită. Nu le-am lăsat nici o îndoială. Cântecul de jale al lui Zamfir e foarte frumos și ar merge perfect în momentele acestea tragice, dar eu nu-l pot finanța. N-a fost niciodată vorba s-o fac!
Discut problema și cu Jean Bernard. Nici lui nu-i dau nici o speranță. Dar nici el n-a îndrăznit să-mi ceară bani. Totul e absurd. Planul a fost făcut astă vară. Discul, etc… trebuia să fie de mult pus la punct. Nici astăzi problema cu Phillips nu e rezolvată. Și-apoi, Zamfir vrea să fie Președinte al unui Comitet Cultural, care să fie paralel, dar egal cu Uniunea. I-am explicat lui Bernard că va trebui să schimbăm Statutul pentru a-i face pe plac. Numai Congresul din Mai poate să ia o decizie în chestiunea asta.
Ștefan Isărescu din Providence Rhode Island, SUA, ne telefonează la Londra. Îl chem eu. Să facem declarații la toate posturile de radio care transmit în România. Să cerem soldaților și securiștilor să nu mai tragă. Principesa Ileana va face asta la VOA. Mă surprinde că VOA permite așa ceva. Încerc de nenumărate ori să vorbesc cu Stroescu la München. Imposibil.
La 6.00 ne întâlnim la Assemblée Nationale: Jaqueline Danno, Jean Bernard, Ion Ghika și cu mine. Ca să-i vorbim deputatului RPR, Jacques GODFRAIN, un prieten al lui Jaqueline.
Discuție bună și fructuoasă.
Douglas Hurd (Ministerul Afacerilor Externe al Marii Britanii) și Rocard (Prim-Ministru al Frantei) au condamnat cele ce se întâmplă la Timișoara – acum se vorbește de 3-4.000 de morți. Nu e destul, i-am spus, toți liderii lumii trebuie să denunțe regimul lui Ceaușescu, așa cum am scris în articolul meu din Times. Cum Rocard nu l-a văzut și din moment ce el vorbește bine engleza, am cerut la telefon să mi-l trimită prin FAX imediat, de la Londra. Ceea ce s-a făcut. După ce l-a parcurs, a scris el lui Gorbaciov, să-i ceară intervenția. Textul e bun. L-am tradus pe loc în englezește. Godfrain l-a expediat, tot prin FAX, la Londra, ca să fie dat presei, ca venind din partea UMRL.
Bernard Braine îmi lasă un mesaj. Ce să scrie în legătură cu „excelentul“ meu articol din Times? Să aplaude declarațiile lui Douglas Hurd, i-am spus secretarei lui Bernard, dar să arate că nu-i destul. Șefii statelor – din Est și din Apus – ei trebuie s-o facă.
Întors acasă, telefoane peste telefoane. Mai ales pentru a aranja intrarea în România, clandestin, pentru Jean-François Colomb, de la TV5, care a făcut filmul despre mine ca Președinte UMRL, și pentru Dominique Aubert, de la Agenția SIGMA. (Mai ales fotografii de la Timișoara. Asta vor.) Ion Ghika, el poate s-o facă, îmi spune. Dar costă bani, mulți bani, Domnule Rațiu, îmi spune pe un ton sever. N-am reacționat, dar îmi dau seama de ce Varlam, Herlea etc. nu-l pot înghiți.
Am aranjat totul prin Sandu. Îl vom utiliza pe omul căruia i-am trimis nota ca să meargă la Taici Mezei, la Turda, să-mi aducă MS-ul lui despre istoria familiei Rațiu. Colomb ar pleca după Crăciun, dar Aubert vrea să meargă imediat. După multe telefoane confirmăm totul. Poate să meargă îndată ce are o viză pentru Ungaria.
Novacovici, agitat, îmi cere să facem o nouă declarație UMRL, să cerem ruperea relațiilor cu România și înlăturarea lui Ceaușescu. La cererea mea, mi-a dictat sugestiile lui.
După ce am mâncat ceva în fugă, întrerupt fiind de telefoane tot timpul, încerc să-l găsesc pe Chuck Percy. Toată familia e plecată în Hawaii. Telefonez la C.I.A. Îl cer pe Kerr, Vicepreședintele organizației sub Webster. Mi se răspunde că e plecat din Washington.
M-am identificat. Nu e nimeni căruia aș putea să-i vorbesc? Așteptați un moment, mi se răspunde. După un timp destul de lung, o voce calmă îmi spune că știe de legătura mea cu cei doi de la CIA cu care am vorbit în toamnă și că urmăresc situația din România cu mult interes. I-am vorbit cu urgență în voce. I-am arătat tragedia din Timișoara care poate să devină mult mai dezastruoasă decât Budapesta în 1956 sau Polonia în 1980-81. Și mult mai gravă decât Praga. Știu că aveți mâinile ocupate, acum, în Panama. Dar poporul român e în pericol de moarte. Nu pot să vorbesc cu Președintele Americii? El ar trebui să-l denunțe pe Ceaușescu și să-i ceară lui Gorbaciov să facă același lucru. E ceea ce i-am indicat lui Ray Seitz, când s-a dus cu Președintele american la Conferința din Malta. I-am vorbit de pericolul unei băi de sânge. Durere, profeția s-a împlinit.
I-am atras atenția asupra articolului meu din Times. Îl va citi, mi-a spus, fără greș. Și m-a asigurat că apelul meu și mesajul vor fi prezentate Președintelui Bush. Noi nu determinăm politica Statelor Unite.
Noi informăm guvernul, pe Președinte, îmi spune. Dar, în executarea unei decizii și în formularea politicii, sunteți consultați. Și i-am reamintit: Dacă omul ăsta nu e oprit, el e în stare să distrugă națiunea. E un nebun. (He is crazy). De bună voie Ceaușescu nu va abandona puterea. El, personal, a împușcat, cu mitraliera, țăranii care se împotriveau naționalizării pământurilor, când era General de Securitate, în 1951-52.
Am mai vorbit despre urgența mesajului către Președinte, ceea ce el a acceptat, și l-am întrebat:
Cu cine am onoarea? Please give me an indication who am I spea-king to. Call me Joe. Well, thank you, Joe. I rely on your passing my appeal to the President. You can rest assured, I will do it.
Impresia mea e că am vorbit chiar cu WEBSTER, Directorul CIA. Dacă-i așa, șansele sunt bune. Președintele Bush ar putea să treacă la acțiune.Să facă Declarația lui de condamnare a lui Ceaușescu, și să-i ceară lui Gorbaciov să facă același lucru.
Lionel Bloch mi-a transmis felicitări pentru articolul meu din Times. Bang on, i-a spus lui Mollie.
Ileana Cotrubaș mi-a telefonat și ea. De la casa ei din sudul Franței să-mi spună, doar, că ea e gata să se alăture câtorva personalități de renume mondial în sprijinul cauzei românești. Dar nu individual. Acum, de exemplu, a fost invitată să dea un concert la Bochum; operă de caritate pentru români. N-o s-o facă. N-am prea apreciat atitudinea ei. M-a lăsat baltă la concertul ce organizasem, în Wigmore Hall, în jurul ei. În ultimul moment n-a venit. A trebuit să găsim o înlocuitoare. Rezultatul, n-am avut nici o cronică muzicală în ziarele din Londra.
După mine, fiecare român patriot trebuie să facă ce poate, acolo unde e, și în domeniul ce-și alege, când i se oferă ocazia. Nu e patrio-tic să spui că dai mâna cu alți români importanți etc. pentru a servi cauza. Faci ce poți tu, dacă ești, într-adevăr bun român, îți aduci aportul, oricât de mic ar fi el, în fiecare zi. Am ascultat-o. N-am apostrofat-o, deși merita. Dar n-am zis nimic.
În tren, astăzi, între Lausanne și Brig, am fost martorul unui episod foarte interesant. M-am urcat în tren, în ultimul moment. TGV-ul a sosit pe linia 5 și trenul expres spre Milano era gata să plece, de pe ace-lași chei, linia 4. M-am urcat direct în vagonul restaurant, căci îmi era foame. Abia așezat, îl întreb pe chelner dacă pot să deschid sticluța de vin ce era deja pe masă. Răspunsul a fost, da. Am deschis-o etc. Am mâncat un singur fel căci nu mă interesa meniul. M-am uitat la lista prețurilor și am constatat că vinul consumat de mine era extrem de scump. L-am întrebat dacă găsește că e onest să pună numai o singură sticlă pe masă, pe cea mai scumpă? Arogant, mi-a răspuns că el nu e responsabil pentru decizia călătorului. De ce nu v-ați uitat la preț? Masa n-a fost fantastică. Înainte de Lyon un tânăr de la altă masă a luat-o repede să coboare. Nu vă grăbiți. Mai întâi vă rog să plătiți pentru masă, i-a zis chelnerul. Discuție, acuzații reciproce. Nu vrea să rămână în tren, căci e gara lui. Dar eu am anunțat că vine Lyon. Scandal. Sunteți necinstit, Domnule! a afirmat, în cele din urmă chelnerul, și l-a forțat să plătească.
Târziu, când a venit să-mi dea și mie nota de plată, l-am întrebat: Fără supărare. M-ar interesa foarte mult să vă întreb ceva. Ați avut perfectă dreptate, în incidentul cu neplatnicul. Dar, pe o scară, de la 1 la 10, unde vă plasați dumneavoastră?
M-a privit aproape jignit, dar jenat. A scăldat-o. Eu îmi fac datoria, mi-a răspuns, în cele din urmă. Dar și-a dar seama că mă refeream la sticla de vin scumpă, de pe masă.
Vineri, 22 Decembrie 1989
Dimineața o petrec dând interviuri și organizând plecarea lui Dominique Aubert în România. El e de la SYGMA, agenția care mi-a luat fotografiile utilizate în presa franceză, VSD etc.
M-am înțeles, în cele din urmă, direct cu „Sani“ (Alexandru Dull) din Budapesta. Îl va primi pe Aubert la Aeroportul din Budapesta, cu un placat. Se vor duce de acolo cu mașina și vor trece granița, pe jos, lângă Satu Mare. (El e din regiune.) Aubert va avea bani la el ca să poată plăti pentru închirierea unei mașini, etc. și să călătorească peste tot în România. Mai ales la Timișoara și la Turda, să aducă MS-ul lui Taici.
Scriu apoi o declarație pe care o dau presei, în numele UMRL.
Cerem suspendarea relațiilor diplomatice și culturale cu România.
Și o cerem tuturor țărilor din lume: occidentale, din „lagărul socialist“ și din lumea a treia. E scrisă în termeni aspri și mă refer la Ceaușescu dându-i calificativul de „animal sălbatic“ și „câine turbat“.
Primul interviu la BBC. Apoi la Agence Centrale de Presse (Ahkim), Honor Wilson de la Radio 4.
Evenimentele se precipită. Împușcături în București. Ceaușescu iese pe balcon și începe să atace „huliganii și fasciștii“ care au cauzat tulburări. Mulțimea a început să strige „Jos Ceaușescu“ etc. și un grup de manifestanți, împreună cu mulți soldați înarmați, au intrat în Piața Palatului. Elena l-a tras pe Nicolae de mânecă și au dispărut. Pe urmă s-a anunțat dispariția lor cu elicopterul. Prinderea lor la aeroport. Nouă dispariție. Recapturarea lor la Târgoviște și, iarăși dispariția cuplului Ceaușescu. Între timp se anunțase căderea lui Ceaușescu și formarea unui nou guvern, sub Corneliu Mănescu.
Interviuri cu duiumul: Richard Kay de la Daily Mail, Vincent Perrault de la Agence France Presse, Brezianu de la Vocea Americii, care o pune pe Elena Lazăr Velizan să-mi înregistreze reacțiile. Mike Kerr, de la Sunday Times, cineva de la RTL, dar în grabă n-am reținut numele lui, Pat Prentice de la Sunday Telegraph, care a pus-o pe Wendy Holden să-mi ia un interviu în profunzime, Mike Earley de la Unistar Radio Network, James Carr de la BBC-Belfast, Juliet Stone de la Sunday Mirror, Larry Harres de la BBC World Tonight, Eve-Ann Prentice de la Sunday Telegraph.
De asemenea, Mark Dulmage, de la CNN, m-a ținut la telefon ca să mi se ia un interviu, dar, în timp ce auzeam comentariul lor asupra situației din Panama și a Zidului de la Berlin, n-au reușit să mă introducă în program.
Tracy Day îmi telefonează din New York. Ea e în echipa lui Ted Copple, „Nightline“, a postului ABC. Îi pare rău că n-au posibilitatea de a transmite din Elveția. Ce cred de Corneliu Bogdan, fostul ambasador RSR la Washington? Un dezastru. Nici nu e adevărat român. Are nume de împrumut. Mare comunist până mai alaltăieri.
I-am recomandat pe Ștefan Isărescu, Andrei Brezianu, dar în primul rând pe Nicolae Dima.
Mai mulți prieteni mi-au telefonat să mă felicite și să-și ofere serviciile. Marc Burcă, directorul revistei Boardroom, mi-a spus printre altele, că și Prințul Paul Lambrino a fost la demonstrația românilor în fața Ambasadei de la Paris, Jackie Rolo, Douglas și Rosemary Law, prieteni de acum 40 de ani, când și noi și ei eram proaspăt căsătoriți. Ei locuiesc în Scoția unde au o mare moșie.
Mi-au telefonat și diverși cunoscuți ca să-și ofere serviciile. Dr. Victor Dimitriu, fostul ambasador RSR la Paris, care a ales libertatea acum 20 și ceva de ani, Alexandru Vladimir Mănăila (Vlad M.), din Statele Unite și Constantin Câmpeanu din Canada și mulți alții. Godfrey și David, cumnații mei de la Londra, din Paris etc.
Telefonul n-a încetat să sune toată ziua. Peter și Paula Beckwith mi-au trimis o telegramă. La fel Peter și Ann Johnson. Arthur Butler (Contribuitor principal la Free Romanian) mi-a telefonat de mai multe ori.
Duminică, 24 Decembrie 1989
Trimit Regelui o telegramă cu urări de Sf. Sărbători. Yanacopulos și Pari Troianos îmi confirmă că Regele așteaptă să vorbească cu mine. După multe încercări, sistematic ratate, reușesc. Răspunde Regina:
V-am căutat peste tot, după ce ați vorbit cu Mărgărita, Miercuri dimineața.
Eu îi lăsasem Regelui un mesaj să mă sune când îi convine. Și Regele, când a venit la telefon, a început conversația scuzându-se. Foarte prietenos. I-am spus că am declarat presei că mă întorc în țară și că Daily Telegraph a publicat informația, pe ziua de ieri. (Trebuie să spun că Wendy Holden m-a prezentat în articolul ei foarte favorabil.) M-am referit la presiunile la care sunt supus să declar în numele UMRL, că vrem intervenția Sovietelor pentru a înfrânge Securitatea.N-am pomenit interviul lui la TV.1 Franța, în care și el a afirmat acest lucru. După mine, i-am spus, ar fi o mare greșeală. Românii au dat dovadă de atâta curaj și armata s-a alăturat poporului, în întregimea ei. Cu siguranță că vor reuși să-i dezarmeze pe securiști în cele din urmă. În nici un caz, noi nu putem să fim pentru intrarea rușilor în România. Vin repede și pleacă încet. Și întotdeauna aduc mizerie și lacrimi.
A părut să fie de acord cu mine. Dar, așa cum e el. Cam incoerent. Jean Bernard și Joseph Amsalem mi-au trimis tot felul de sugestii de Declarație ce ar trebui să facă Regele „în complet acord cu Ion Rațiu“. Să cerem ajutor Franței și Franța să intervină pe lângă Gorbaciov, ca intervenția în România să fie făcută de ambele țări. M-am opus și acestei idei. Altă idee a fost să se constituie un corp expediționar, de 600 de oameni, români și francezi, care să intre în România imediat. Armați, gata să lupte cu rămășițele Securității. Am avea bună publicitate, pentru că s-ar face sub egida UMRL, dar am rezistat tentației. Ei au suferit acolo. Ei s-au sacrificat, cu un eroism neegalat. Tot meritul trebuie să rămână al lor. Neștirbit și neîmpărtășit cu nimeni.
Am vorbit și cu Bompa, în Canada. I-am exprimat bucuria mea pentru înființarea International Romanian Relief Fund. La Londra, noi am făcut, tot sub egida UMRL, asociația „Medical Aid for Free Romania“.
Eve-Ann Prentice mă pune să vorbesc cu tatăl ei, Lordul Whaddon. El e Președintele Consiliului de Administrație al firmei „RINDAL-BOURNE“. Au mari interese în România. Afaceri de textile. Mi-a oferit ajutor financiar pentru români.
Sanda Budiș și fata ei, Sandra PRALONG, de la Newsweek, mi-au telefonat din New York, ca să-și exprime solidaritatea cu noi.
Îmi telefonează Wade Davies din Hawaii. Sunt acolo cu toată familia lui Chuck Percy. Între timp se transmite la Radio (BBC World Service), că James Baker a declarat că Președintele Bush va susține intervenția Sovietelor în România. Guvernul Mănescu a cerut deja aju-tor Sovietelor. Din fericire, armata a declarat că nu au nevoie de ajutor armat. Gorbaciov a indicat că nu va interveni. Îmi exprim totalul dezacord cu declarația lui James Baker. Cred că Chuck a înțeles. Îi trimit prin FAX articolul din Daily Telegraph și-i spun că voi veni la Washington înainte de a mă întoarce în România.
Îmi sosește de la Londra și comunicatul Ambasadei RSR. Conține formarea noului guvern Mănescu, programul politic pentru viitorul apropiat, adeziunea întregului personal diplomatic din Anglia și un apel pentru ajutoare. Majoritatea celor numiți în guvern sunt comuniști.
Novacovici vine cu ideea să apelăm la Națiunile Unite să trimită trupele lor. O altă greșeală. Mă opun.
Printre cei care au ținut să-și exprime solidaritatea a fost și Dinu (Gustav Heinrich) Ghezzo. El e șeful Bisericii Ortodoxe din OFFEN-BACH, controlată de Patriarhia din București. O să-l surprindă pe Roșeanu. (Radu Roșeanu, vicepreședinte UMRL.)
„Danny“ (Dan Mihai Florea) îmi telefonează din Belgia. Am vorbit cu Comandorul? mă întreabă. Nu, i-am răspuns. Mi-a dat numărul lui la București. Îl cheamă Radu Nicolae. (Este cel care mi-a scris în Aprilie, în numele organizației „O“. Mi-au cerut sprijin logistic și de arme pentru incapacitarea celor vizați, nu uciderea lor. Se avea în vedere o lovitură de Palat. Am temporizat.)
[…] […]