Ion Rațiu: „Monstrul avea, ca balaurul din poveste, mai multe capete”. Cum fierbea exilul românesc de la Londra înaintea Revoluției

În curând se vor împlini 30 de ani de la Revoluția din 1989, un context mai mult decât potrivit pentru a revizita însemnările jurnaliere ale uneia dintre cele mai marcante figuri politice de după căderea „colosului de lut”, cum a fost adesea numit regimul comunist. Este vorba despre Ion Rațiu, liderul țărănist considerat „ultimul iluminist transilvănean”.

Afectat de experiența exilului, Ion Rațiu revenea în 1990 într-o Românie postcomunistă prinsă într-un adevărat taifun politic. Ani mai târziu, în 1999, radiografia acelor zile sumbre a fost publicată la Editura Univers în jurnalul „În fine, acasă”, care însumează notele zilnice ale lui Ion Rațiu din perioada decembrie 1989 – decembrie 1990.

Redăm mai jos Cuvântul Înainte scris de Ion Rațiu:

„Cine a cunoscut experiența exilului, știe la fel ca mine, că nimic nu prețuiește mai mult decât întoarcerea acasă. Timp de 50 de ani, pentru că nu am vrut să cer o altă cetățenie, statutul meu a fost desemnat cu acest cuvânt de ocară: „apatrid“. Iar principalul meu act de identitate, care ținea loc de pașaport și de orice altceva, era așa-zisul travel document, titre de voyage, pe care era spe cificat între paranteze Convenția din 28 iulie 1951. Ceva asemănător plăcuței matricole pe care o au asupra lor soldații în război, deținuții și prizonierii. Eram, eu și asemenea mie, toți cei aflați în aceeași situație, soldații întârziați ai unui război pierdut, prizonieri în lumea liberă, deținuții propriei noastre conștiințe, care se încăpățânează să creadă că Istoria mai putea fi revizuită și omul poate ieși de sub vremuri. Acest document, paradoxal și providențial în același timp, îmi dădea dreptul să călătoresc oriunde în lume, mai puțin acasă. Așa încât, timp de 50 de ani, acasă a însemnat la Londra sau la Paris, la Zermatt sau la Savannah, dar niciodată la Turda, la București sau la Cluj.

Strămoșilor mei le datorez probabil această dârzenie înceată a ardelenilor, atât de des subiect de ironie în ochii iuților valahi. Și, dacă mă gândesc bine, tot ei mi-au trasat, într-o măsură importantă, calea de urmat în viață: aceea de a sluji România. Traseul lor este exemplar, întrucât este acela al multor familii de români ardeleni, care pe timpul a două generații trec de la meseria de preot la aceea de avocat, către o mai decisă implicare în viața civică. Datoria mea era să le urmez exemplul. Pentru că, de fapt, diferitele ocupații pe care le-am avut de la terminarea studiilor, gazetar în presa scrisă sau la Radio, agent în diferite societăți, om de afaceri sau patron, au însemnat pentru mine un mijloc, și nu un scop: un mijloc de cucerire a unei anume independențe economice și, eventual, al unei poziții de pe care să mă fac ascultat. Scopul a fost întotdeauna acela de a contribui la scoaterea țării din fundătura în care o aruncase Istoria și în care o mențineau profitorii ei de o clipă. O clipă cât o jumătate de secol. Cărțile pe care le-am publicat, conferințele pe care le-am dat, asociațiile la care am fost fondator sau co-fondator, contactele cu șefi de state sau oameni politici care aveau un cuvânt de spus în treburile lumii erau menite să servească acest scop.

În toamna anului 1989, lucrurile au început să se precipite, un vânt de dezgheț a început să bă și în direcția țărilor din Estul Europei, care hibernau, rupte de lume, și nu mai păreau să iasă vreodată din lunga noapte comunistă. Regimurile din aceste țări au început să cadă, unul câte unul, frontierele, etanșe, până atunci, să se fisureze, Zidul Berlinului să se clatine și în cele din urmă să se prăbușească literalmente.

România era și de această dată în întârziere, încremenită cum era în nemișcare părea hotărâtă să „boicoteze istoria“. Și apoi au venit zilele din decembrie, Timișoara, București, și apoi toată țara. Am început atunci o intensă, febrilă activitate de sensibilizare a opiniei publice și politice din Occident. Pariul cel mai important era atunci, în opinia mea și a celor care au fost alături de mine, majoritatea membri ai Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, despre care va fi vorba în paginile ce urmează, pariul era, așadar, ca întorsătura pe care o lua Istoria – de fapt, revenirea ei la matca părăsită cu o jumătate de secol în urmă – să fie ireversibilă. Apartamentul meu din Paris a devenit un fel de cartier general de unde plecau și spre care soseau mesaje din și către lume, din și către, în sfârșit, România. Zi și noapte am organizat sau provocat sau cerut întâlniri cu ziariști, oameni politici, am dat zeci de interviuri pentru ziare, radiouri, televiziuni din Franța, Marea Britanie, Statele Unite, am organizat conferințe de presă, am dat comunicate, am scris sau inspirat articole. Era vital în acele zile să se vorbească despre România, pentru a elimina orice pericol de „restaurație“. Monstrul avea, ca balaurul din poveste, mai multe capete, și nu puteai fi sigur că ultima suflare era cu adevărat ultima.

Momentul întoarcerii acasă era mai aproape și mai posibil ca oricând, dar mai trebuia încă amânat. Voiam să mă asigur, la Paris și la Londra, dar mai ales la Washington, că marile democrații occidentale sunt favorabile democratizării României și nu-i vor mai indica, așa cum se întâmplase la sfârșitul războiului, drept unic partener de dialog, vecinul din Răsărit. Bineînțeles, în limitele permise de postura mea modestă de avocat pe cont propriu al democrației în România.

M-am întors acasă în ziua de 24 ianuarie 1990. Primul drum l-am făcut la Turda. Am revăzut casa părintească, am regăsit oameni și locuri. Și, într-adevăr, nimic nu a fost în zadar: printre acești oameni și în aceste locuri sunt acasă. Chiar dacă locurile s-au mai schimbat, casa părintească aparține alto-ra, oamenii cunoscuți, câți mai sunt în viață, sunt mai bătrâni, ca și mine, iar cei noi mă descumpănesc, uneori. Ciclul exilului a luat sfârșit pentru mine, lucrurile au intrat în făgașul normal. Căci exilul, fie el și de 50 de ani, este temporar, iar întoarcerea acasă, definitivă. Fericit ca Ulise… Da, cred că pot să spun cu toată tăria că mă consider un om fericit: pentru că am avut norocul să trăiesc destul pentru a vedea istoria reintrând în matca și că mi s-a acordat cea mai mare demnitate, aceea de a-mi sluji țara. Pe lângă asta, toate celelalte neplăceri, înfrângeri, dezamăgiri le consider bâlbâieli ale unei lumi pe cale de primenire. O lume pe cale să-și vindece rănile și să-și construiască sau reconstruiască o morală. Optimismul meu robust mă face să cred astfel.

Și acum, o lămurire pentru cititori. Din 1940, fără întrerupere, am ținut un jurnal. Am notat zi de zi, cu rare absențe, întâmplările de peste zi, oamenii întâlniți, lucrurile mărunte din care este făcută o viață. La început, pentru că așa am promis bunicii mele, fiica lui Ion Codru Drăgușanu – „Peregrinul Transilvan“, care mi-o ceruse în mod expres. Apoi, pentru că a devenit un exercițiu și o necesitate: aceea de a rămâne o clipă cu mine însumi. Acasă sau aiurea, în avion, mai ales, în tren, seara înainte de culcare, dimineața devreme, oricând și oricum, aceste caiete sunt condica mea de prezență. Scriind, avem iluzia că putem întoarce timpul sau că trăim o dată.

Mă grăbesc însă să precizez că „ideile“ și analizele politice, dacă se poate spune astfel, le-am lăsat pentru cărțile și articolele publicate. Nici lucruri secrete, de interes strict personal, nu sunt de găsit aici, pentru că am căutat să dau acestor note un stil cât mai impersonal. Obiectiv, cu alte cuvinte. Nu m-am gândit niciodată că ele ar putea face obiectul publicării. Din când în când îmi place să deschid marele safe în care le păstrez și să iau un carnet la întâmplare. Un notar anonim vorbește de cutare eveniment din cutare an. Numai într-un târziu îmi dau seama că e vorba de mine. Așa încât îmi spun că publicarea lor ar putea constitui o mărturie despre timpul și lumea în care am trăit. Volumul de față, primul, conține notele mele zilnice cuprinse între decembrie 1989 – decembrie 1990. Încep cu el pentru că are această semnificație specială: evenimentele pe care la relatează au schimbat fața lumii și mi-au schimbat viața. Este felul meu de a marca zece ani de la Revoluția din Decembrie 1989 și zece ani de când m-am întors acasă.”

Însemnările lui Ion Rațiu debutează în weekendul 9-10 decembrie 1989. Notele zilnice ale politicianului redau o fotografie de atmosferă efervescentă a exilului românesc din Londra înaintea izbucnirii Revoluției.

Citiți mai jos însemnările lui Ion Rațiu în perioada 10 – 17 decembrie 1989:

Sâmbătă și Duminică 9-10 Decembrie 1989

La Peter și Jennifer Blaker (Lordul și Lady Blaker, fost ministru al Apărării în guvernul Margaret Thatcher), la țară, împreună cu Piers Dixon, fost deputat, și Ann cu care trăiește. Conversație susținută. Întotdeauna interesantă. Despre Toby Lowe (Lordul Aldington) și masacrarea repatriaților iugoslavi și sovietici, imediat după război. Piers a avut două scrisori publicate în Sunday Telegraph și în Observer.

De fapt, Peter a fost cel care a dat publicității această rușinoasă pa-gină a istoriei. Era ministrul Apărării la ora aceea. Băiatul lui Peter, Adam, și prietenul lui, Charles, care lucrează la N.M. Rothschild, ambii mi-au declarat că ar vrea să meargă în România și să ne ajute în lupta noastră. Să tot aibă 30 de ani, nu mai mult.

Sâmbătă seara la cină, și soții Fairbairn.

Luni, 11 Decembrie 1989

Scriu lui Ianacopulos, un apropiat al Regelui. Îi trimit fotocopii din jurnalul meu de zi și câte o copie după scrisoarea trimisă de Sugár András (de la televiziunea maghiară) Regelui împreună cu scrisoarea de acoperire ce mi-a trimis mie. În ea îmi mulțumește pentru ajutorul ce i-am dat ca să realizeze interviul cu Regele. I-am comunicat la tele-fon că-i expediez acest material ca să fie trecut mai departe.

Mă întreb dacă o să mai îndrăznească cineva să conteste faptul că eu am fost cel care a sugerat ungurilor să-i ia un interviu Regelui.

Marți, 12 Decembrie 1989

Scriu articolul de fond pentru Românul Liber. Iau masa cu Steffi.

(Baronul Bentinck, fiul Baronesei Gabriela Bentinck.) E în formă.

Miercuri, 13 Decembrie 1989

Danny Florea, fotbalist român în Belgia, îmi telefonează. Prietenul lui s-a întors din România. Mi-a adus o scrisoare. Acum vrea 15.000 de dolari. Zice că i-a cheltuit în drumurile lui în România. Întrebarea e cum? Și de ce să am încredere în el ?

Joi, 14 Decembrie 1989

Mulțumesc Președintelui Carter (Jimmy Carter, Președintele SUA – 1974-1978) și Lordului Callaghan pentru mesajele lor către români. Trimit copii, cu o scrisoare de acoperire lui Chuck Percy (Senatorul Charles H. Percy, R. Ohio) și Bernard Braine (Lordul Braine of Wheatley).

Scriu articolul de Anul Nou pentru Românul Liber, bazat pe experiența unui evreu român plecat din țară, cu părinții lui, la vârsta de 11 ani.

Dau un interviu gazetarului John Flint de la „Gloucester Echo“. Un sat de lângă Cheltenham a adoptat comuna Pestra de lângă

Slatina, județul Olt.

Cina cu Lorri West, venită de la Oxford, unde face cercetări în problema imunologiei transplantelor de inimă la copii. E o femeie interesantă.

Vineri, 15 Decembrie 1989

Ziarele (Românul Liber și The Free Romanian) au plecat azi dimineață la tipografie. Cred că or să fie interesante. Ele sunt expresia luptei noastre pentru idealul enunțat în titlu.

După masă, la noi la birou. Toată lumea. Să sărbătorim venirea Crăciunului. Mergem, apoi, aproape toți la „El Vino“. Vorbă multă, animație, foarte plăcut. Rămânem apoi la cină, numai noi trei: Susan Bond, Mihai Leu și cu mine.

Sâmbătă, 16 Decembrie 1989

Plec la Paris.

Prind avionul la ora 9.00 dimineața, deși n-am prea dormit noaptea asta. Radu Roșeanu vine devreme la apartamentul meu din Paris. La 2.30 p.m. toți erau prezenți: Dr. Munteanu, Novacovici, Sandu Pobereznic, Damian Vasile, membrii Comitetului director al U.M.R.L., plus Herlea și Varlam. Ghika vine târziu, căci a avut ședință de Comitet a Filialei UMRL Franța.

Ca de obicei mici ciocniri, dar nu grave. Ghika, când a venit, s-a dat la Varlam și Herlea; de mai multe ori și la mine ! Am să trec cu vederea.

Interesant că toată lumea vrea să întreprindem ceva în România.

Clar. E absolut necesar.

Novacovici ne-a adus copii după un „comunicat“ UMRL, sub semnătura mea și a lui, care circulă printre români. „Comunicatul“ declară că, în urma întrevederii avute la Frankfurt, la 11 Noiembrie. a.c., cu Dl. Dr. Tibor Hodicska, secretar de stat la Ministerul de Externe de la Budapesta, UMRL susține ideea unei Transilvanii independente „ca o variantă tactică de moment, vizând scoaterea de sub influența comunismului, într-o primă fază, a unei părți din România și integrarea ei în Europa Unită“.

E un fals, bineînțeles. Dar e inteligent compus acest „comunicat“, pentru că e credibil, justificând inteligent „defalcarea temporară a unei părți din România. Mulți ar putea să fie induși în eroare, mai ales rău-voitorii și cei ce mi se opun în exil. Și nu m-ar mira dacă acest comu-nicat ar fi distribuit și în țară, pentru a mă defăima. În tot cazul, eu sunt convins că trebuie să pornească de la Serviciul de Dezinformații al Securității.

Am uitat să notez. Joi, 14 Decembrie Cal McCrystal, de la Independent on Sunday, mi-a luat un interviu la telefon. Îmi închipuică nu e pentru săptămâna asta. Timpul e prea scurt.

Duminică, 17 Decembrie 1989

Vine Jean Bernard primul. Punctual la 3 p.m., cum convenisem. Îmi vorbește de Ion Ghika. Dumneata ai nevoie de el. E un om foarte activ și capabil. El e pentru Dumneata cum e Pasqua pentru Chirac. Etc…etc… Vroia chiar să intru într-o înțelegere secretă cu Ion Ghika, că vom lucra împreună. Am tăiat-o scurt. Îl apreciez foarte mult pe Ghika. Doresc să lucrez cu el. Îl voi susține ori de câte ori face lucruri bune, dar eu nu intru în înțelegeri secrete. Să nu uităm că toți oamenii politici au ambițiile lor. Altfel n-ar intra în politică Apoi sunt permutații continue, de prietenie, alianțe, ciocniri de personalitate etc. Piesele se schimbă pe tabla de șah după criterii de poziție și de utilitate, i-am spus.

A venit, apoi, și Ghika. Ieri a jucat teatru la ședința de Comitet, mi-a spus. M-a atacat ca să-și stabilească poziția. Vrea să organizeze Congresul, dar vrea delegație în scris. Ai fost rugat de Comitet să accepți acest lucru, i-am spus. Vorbește imediat cu ceilalți membri din Comitetul Filialei și comunică-mi acceptarea voastră. Îți dăm, apoi, imediat în scris, mandatul de care ai nevoie.

Îmi va da și un buget și va trebui să vedem cum îl vom acoperi.

Mi-a vorbit mult de tineretul care vine la UMRL. Nu se mai vor-bește de legionari, Liga pentru Drepturile Omului, Korne. Toată lumea vorbește de UMRL. Trebuie să-i solidificăm. Am vreo câțiva tineri care vor să lupte. Trebuie să-i antrenăm. Joseph Amsalem va face-o. Dar ne trebuie bani. Avem toate legăturile necesare ca să pătrundem în România, din Iugoslavia. Ar trebui să obținem asentimentul guvernu-lui iugoslav. Odată în România, ei să obțină armele românești și să înceapă revolta, îmi zice Ghika.

L-am ascultat. E prea exaltat. Doar guvernul iugoslav tot comunist rămâne. Dar am acceptat că e mai bine să încercăm destabilizarea regimului Ceaușescu din Iugoslavia și nu din Ungaria. Din nou e o chestiune de finanțe. Să-mi facă un buget !! Am căzut de acord însă ca din banii care se vor realiza din vinderea discului lui Zamfir, o bună parte să fie alocată Filialei Franța.

Bernard vrea ca eu să-i invit, împreună cu deputatul Godfrain (Jaquer G., deputat RPR), la cină, pe ziua de 9 Ianuarie 1990. De acord. Așa îl vom obține pe Chirac pentru Congres.

Mi-a confirmat, de asemenea, că programul înregistrat de mine, la

TF1, a fost transmis la orele 13.00, Joi 14 Decembrie Iar aseară,

Regele Mihai a apărut la Antenne 3. A fost cam „molâu“. Dar nu rău.

La telefon, Herlea vine cu o idee, care nu mi se pare total deplasată. Dacă dumneavoastră sunteți absolut hotărât să nu mai candidați la Președinție la viitorul Congres, UMRL se destramă. Singura șansă ar fi să pregătim pe cineva să ia conducerea.

L-am asigurat că eu voi continua să susțin organizația, dar trebuie să-și dea seama, cu toții, că voi avea 73 de ani în Iunie. Deci voi avea 76 de ani, dacă rămân în viață, la următorul Congres. De aceea ar fi mai bine ca toată lumea să se gândească la acest aspect al problemei. Dar la cine v-ați gândit ? l-am întrebat. La Radu Câmpeanu. Da, nu e rea alegerea. Dar ar trebui să se înscrie în UMRL de pe acuma. Să can-dideze și să accepte votul Congresului. E imposibil ca el să vină așa, din afară, să intre direct la vârf.

Am mai continuat și am mai repetat, ceea ce i-am spus și lui Radu, de altfel, că între poziția lui politică și a mea, nu e nici o deosebire fundamentală, sau de principiu. De exemplu, așa cum nu pot să fiu de acord cu Korne și ideile lui republicane, cu dezmembrarea țării în unități culturale și politice autonome, Europă de la Urali la Atlantic etc…

Dacă Radu Câmpeanu intră în UMRL, eu sunt fericit să-l accept în orice poziție i se încredințează la viitorul Congres.

S-a dat știrea, astă seară, la BBC World Service, că peste 10.000 de oameni au demonstrat la Timișoara. Au fost imediat dispersați cu furtunul. Se pare că și la Brașov s-a demonstrat. Lipsesc amănuntele.