Oficialii administrației Trump au comparat alocarea globală a vaccinurilor împotriva coronavirusului cu distribuirea măștilor de oxigen într-un avion depresurizat. „Te pui pe tine însuți pe primul loc, apoi îi ajuți pe ceilalți, cât mai repede”, a declarat Peter Marks, un înalt funcționar al Administrației SUA pentru Alimente și Medicamente, care a supravegheat fazele inițiale de dezvoltare a vaccinului pentru guvernul american. Era luna iunie.
Desigur, diferența majoră constă în faptul că măștile de oxigen din avion nu cad automat doar la clasa întâi, lucru care, în privința vaccinului anti-Covid riscă să se întâmple dacă guvernele vor întârzia să le ofere acces și oamenilor din alte țări.
- O analiză Foreign Affairs, pe care o vom reda pe larg.
Până la începutul lunii iulie, erau în dezvoltare 160 de vaccinuri candidate împotriva noului coronavirus, cu 21 în studii clinice. Deși vor mai trece luni până când unul sau mai mulți dintre acești candidați se va dovedi sigur și eficient și va putea fi livrat, țările care produc vaccinuri (și cele bogate care nu o fac) sunt deja în competiție pentru a bloca accesul timpuriu. Și, judecând după modul în care guvernele au acționat în timpul focarelor pandemice actuale și trecute, pare foarte probabil ca un astfel de comportament să persiste.
În absența unui angajament internațional, executoriu, de distribuire a vaccinurilor la nivel mondial, într-un mod echitabil și rațional, prioritatea liderilor va fi aceea de a avea grijă de propriile populații, în loc de a încetini răspândirea COVID-19 în altă parte sau de a ajuta la protejarea lucrătorilor esențiali din domeniul sănătății și a categoriilor extrem de vulnerabile din alte țări.
Acest tip de „naționalism al vaccinului” sau această abordare de tipul „țara mea întâi” vor avea consecințe profunde și de anvergură. Fără coordonare globală, țările se pot bate în oferte, determinând creșterea prețului vaccinurilor și a materialelor aferente. Ofertele de vaccinuri dovedite vor fi limitate inițial chiar și în unele țări bogate, dar cea mai mare suferință va fi în țările cu venituri mici și medii. Lucrătorii din domeniul sănătății și miliarde de persoane în vârstă, ca și alți locuitori cu risc ridicat din țările mai sărace vor rămâne neprotejați, ceea ce va extinde pandemia, va crește rata deceselor și va pune în pricol sisteme de sănătate și economii de deja fragile.
În încercarea lor de a obține vaccinuri, țările care nu au avut acces la stocul inițial vor folosi orice pârghie pentru a obține vaccinul, inclusiv blocarea exporturilor de componente critice pentru vaccin, ceea ce va duce la cedarea lanțurilor de aprovizionare pentru materii prime, seringi și flacoane.
Guvernele disperate pot ajunge să încheie contracte pe termen scurt pentru vaccinuri, cu consecințe nefavorabile pentru interesele lor economice, diplomatice și strategice pe termen lung. Rezultatul va fi nu numai greutăți economice și umanitare inutile, ci și resentimente intense împotriva țărilor care beneficiază de vaccinuri, ceea ce va împiedica tipul de cooperare internațională care va fi necesar pentru a face față focarelor viitoare – fără a menționa alte provocări presante, cum ar fi schimbările climatice și proliferarea nucleară.
Nu este prea târziu să prevaleze cooperarea globală asupra disfuncționalităților globale, dar asta înseamnă ca statele și conducătorii lor politici să schimbe cursul. Lumea are nevoie de un acord de investiții pentru vaccinuri COVID-19, cu valoare executorie, care ar atenua temerile liderilor din statele producătoare de vaccinuri că împărtășirea producției lor va face dificilă îngrijirea propriilor populații. Un astfel de acord ar putea fi conceput și promovat de instituțiile și sistemele existente. Și nu ar necesita mecanisme noi de aplicare: dinamica producției de vaccinuri și a comerțului global creează, în general, straturi de interdependență, ceea ce ar încuraja participanții să își respecte angajamentele. Va fi însă nevoie de leadershipul majorității țărilor producătoare de vaccinuri, inclusiv și în mod ideal, al Statelor Unite.
Câștigători și perdanți
Scopul unui vaccin este creșterea unui răspuns imun, astfel încât atunci când o persoană vaccinată este expusă la virus, sistemul imunitar preia controlul asupra agentului patogen, iar persoana nu se infectează sau se îmbolnăvește. Vaccinurile anti-Covid candidate trebuie să dovedească siguranță și eficiență mai întâi în studiile pe animale, apoi în studiile mici efectuate pe voluntari sănătoși și, în final, în studiile mari, făcute pe grupuri reprezentative de oameni, inclusiv vârstnici, bolnavi și tineri.
Majoritatea candidaților aflați în prezent pe acest drum vor eșua. Dacă se dovedește că unul sau mai multe vaccinuri sunt sigure și eficiente pentru prevenirea infecției și o parte suficient de mare dintr-o populație este vaccinată, numărul persoanelor sensibile va scădea până la punctul în care coronavirusul nu se va mai putea răspândi. Această protecție la nivelul întregii populații, sau „imunitatea de turmă”, ar fi benefică pentru toată lumea, indiferent dacă e vorba de vaccinați sau nevaccinați.
Încă nu este clar dacă dobândirea imunității de turmă va fi posibilă la acest coronavirus. Un vaccin anti-COVID-19 s-ar putea dovedi a fi mai mult ca vaccinurile care ne protejează împotriva gripei: un instrument critic de sănătate publică prin care este redus riscul de a contracta boala, de a face cele mai severe forme ale ei sau de a muri, dar care nu împiedică integral răspândirea virusului.
Cu toate acestea, având în vedere potențialul vaccinurilor de a încheia sau de a îngrădi cea mai mortală pandemie a secolului, diverși lideri mondiali, de la Emmanuel Macron, la Xi Jinping și secretarul general al ONU, António Guterres, s-au referit la acestea ca la bunuri publice globale… o resursă care trebuie pusă la dispoziția tuturor, folosirea unui vaccin într-o țară care nu interferează cu utilizarea sa în alta.
Cel puțin în prima fază, însă, nu aceasta va fi realitatea. În perioada în care livrările globale de vaccinuri anti-COVID-19 rămân limitate, oferirea lor unora va întârzia în mod necesar accesul la ele al altora. Acest blocaj va împiedica orice vaccin să devină un bun public cu adevărat global.
Fabricarea vaccinului este un proces costisitor și complex, în care chiar modificări subtile pot altera puritatea, siguranța sau eficacitatea produsului final. Acesta este motivul pentru care autoritățile de reglementare nu autorizează doar produsul final, ci și fiecare etapă de producție și fiecare instalație.
Realizarea unui vaccin implică purificarea ingredientelor primare; formularea și adăugarea de stabilizatori, conservanți și adjuvanți; și ambalarea dozelor în flacoane sau seringi.
Câteva zeci de companii din întreaga lume pot realiza acest ultim pas. Și mult mai puțini pot gestiona partea de producere a ingredientelor active supuse controlului de calitate – în special pentru vaccinuri mai noi și sofisticate, a căror producție a fost dominată istoric de doar patru mari companii multinaționale, cu sediul în Statele Unite, Regatul Unit și Uniunea Europeană. Alte câteva zeci de companii au acum capacitatea de a fabrica astfel de vaccinuri la scară mare, printre ele și Institutul Seric din India, cel mai mare producător de vaccinuri din lume. Dar majoritatea sunt producători mici care nu ar putea să producă miliarde de doze.
Tabloul e complicat și de faptul că unii dintre cei mai importanți candidați la vaccinul anti-COVID-19 se bazează pe tehnologii emergente care nu au fost niciodată autorizate. Creșterea producției și asigurarea autorizațiilor în timp util pentru aceste vaccinuri noi va fi dificilă, chiar și pentru țările bogate, cu autorități de reglementare cu experiență. Toate acestea sugerează că fabricarea vaccinurilor pentru COVID-19 va fi limitată la o mână de țări.
Și chiar și după ce vaccinurile sunt gata, o serie de factori ar putea întârzia disponibilitatea lor către statele care nu produc. Autoritățile din țările producătoare ar putea insista pe vaccinarea unui număr mare de oameni din populațiile proprii înainte de a împărți un vaccin cu alte țări. S-ar putea dovedi, de asemenea, că există limite tehnice ale volumului de doze și a materialelor de vaccin aferente pe care companiile le pot produce într-o singură zi. Iar țările sărace ar putea să nu aibă sisteme adecvate pentru a furniza și administra orice vaccinuri reușesc să obțină.
În acea perioadă inevitabilă de întârziere, vor fi mulți învinși, în special în țările mai sărace. Dar și unele state bogate vor suferi, inclusiv cele care au căutat să dezvolte și să fabrice propriile lor vaccinuri, dar pariază exclusiv pe candidații greșiți. Prin respingerea cooperării cu ceilalți, aceste țări și-au pariat sănătatea națională pe viziuni hiperbolizate despre excepționalismul lor.
Chiar și țările „câștigătoare” vor avea de suferit inutil în absența unui sistem executoriu de partajare a vaccinurilor dovedite. Dacă sistemele de sănătate se prăbușesc sub tensiunea pandemiei și consumatorii străini sunt bolnavi sau mor, va exista o cerere globală mai mică pentru industriile dependente de export din țările bogate, cum ar fi aeronavele sau automobilele. În cazul în care lucrătorii străini sunt în blocaj și nu își pot desfășura activitatea, lanțurile de aprovizionare transfrontaliere vor fi perturbate și chiar și țările care au vaccinul vor fi lipsite de piesele și serviciile importate de care au nevoie pentru a-și menține economiile în mișcare.
Răsfoind din Dr. Hobbes
Prognozele arată că pandemia de coronavirus ar putea ucide 40 de milioane de oameni și poate reduce producția economică globală cu 12,5 trilioane de dolari până la sfârșitul anului 2021. Oprirea cât mai rapidă a acestei pandemii este în interesul tuturor. Cu toate astea, în majoritatea capitalelor, chemările la o abordare globală au fost făcute în van.
De fapt, primele luni ale pandemiei au implicat o schimbare hotărâtă în direcția greșită. În contextul penuriei globale, la început China, apoi Franța, Germania și Uniunea Europeană, în final și SUA au direcționat stocurile de materiale (echipamente pentru respirație, măști chirurgicale și mănuși) spre propriile cadre medicale. În general, peste 70 de țări, plus Uniunea Europeană, au impus controale la exporturile de echipamente de protecție personală, ventilatoare sau medicamente, în primele patru luni ale pandemiei. Acest grup include majoritatea țărilor în care sunt fabricate potențiale vaccinuri împotriva COVID-19.
Nu este o premieră. Pentru pandemia de H1N1, din 2009, a fost dezvoltat un vaccin în doar șapte luni. Acea pandemie, cunoscută și drept gripa porcină, a ucis până la 284.000 de persoane în întreaga lume. Dar țările înstărite au cumpărat practic toate livrările vaccinului. După ce Organizația Mondială a Sănătății a făcut apel la donații, Australia, Canada, Statele Unite și alte șase țări au convenit să împărtășească 10% din vaccinurile lor cu țările mai sărace, dar numai după ce au stabilit că rezervele rămase le-ar fi fost suficiente pentru a răspunde nevoilor interne.
Organizațiile neguvernamentale și non-profit au adoptat două strategii limitate pentru a reduce riscul unui astfel de naționalism al vaccinului acum, în cazul COVID-19. În primul rând CEPI (Coalition for Epidemic Preparedness Innovations) Bill & Melinda Gates Foundation, parteneriatul neguvernamental pentru vaccinuri, cunoscut sub numele Gavi, și alți donatori au dezvoltat planuri pentru a scurta coada la vaccinuri, investind din timp în capacitatea de producție și distribuție pentru candidații promițători înainte chiar de stabilirea siguranței și eficacității acestora.
Se speră că acest lucru va reduce întârzierile în aprovizionarea țărilor sărace. Această abordare este sensibilă, dar concurează cu inițiative cu resurse naționale mai bune pentru a îmbogăți expertiza științifică și a crește capacitatea de producție. În plus, reducerea cozii în acest mod poate exclude țările cu venituri medii, cum ar fi Pakistanul, Africa de Sud și majoritatea statelor din America Latină, care nu îndeplinesc criteriile de primire a ajutorului din partea donatorilor. De asemenea, nu va rezolva o altă problemă: crearea de stocuri peste nevoile obiective de către guvernele țărilor producătoare de vaccin, indiferent de suferința care există în altă parte.
O abordare alternativă este încercarea de a elimina coada cu totul. Mai mult de o duzină de țări și organizații filantropice au pus la bătaie 8 miliarde de dolari pentru așa-numita Access to COVID-19 Tools (act) Accelerator, o inițiativă dedicată dezvoltării rapide și implementării echitabile a vaccinurilor, terapiei și diagnosticării pentru COVID-19. Cu toate acestea, ACT nu a reușit până acum să atragă state majore care produc vaccinuri, inclusiv Statele Unite și India. În Statele Unite, administrația Trump a alocat, în schimb, aproape 10 miliarde de dolari Operațiunii Warp Speed, un program menit să livreze sute de milioane de vaccinuri COVID-19 până în ianuarie 2021 – dar numai americanilor. Între timp, Adar Poonawalla, directorul executiv al Institutului Seric din India, a declarat că „cel puțin inițial”, orice vaccin pe care compania îl produce va merge spre cei 1,3 miliarde de oameni din India. Alți dezvoltatori de vaccinuri au făcut declarații similare, angajându-se că guvernele gazdă sau cumpărătorii avansați vor primi dozele precoce dacă livrările sunt limitate.
Dată fiind lipsa de încredere că vreun efort de cooperare ar putea să depășească astfel de obstacole, tot mai multe țări au încercat să-și asigure propriile provizii. Franța, Germania, Italia și Olanda au format Alianța Vaccinurilor Inclusive pentru a negocia în comun cu dezvoltatorii și producătorii de vaccinuri. Această alianță face parte acum dintr-un efort mai mare al Comisiei Europene de a negocia cu producătorii în numele statelor membre ale UE pentru a stabili contracte în avans și pentru a rezerva doze de la candidații promițători. În mai, Xi le-a spus participanților la Adunarea Mondială a Sănătății, organul decizional al Organizației Mondiale a Sănătății, că dacă Beijingul va reuși să dezvolte un vaccin, va împărtăși lumii rezultatele, dar nu a spus când. În iunie, Anthony Fauci, directorul Institutului Național pentru Alergii și Boli Infecțioase din SUA, a arătat scepticism în legătură cu această afirmație și a declarat pentru The Wall Street Journal că se așteaptă ca guvernul chinez să-și folosească vaccinurile „cu precădere pentru populația foarte mare din China“. În această vară, Statele Unite au cumpărat aproape toate livrările de remdesivir, unul dintre primele medicamente dovedite că funcționează împotriva COVID-19, nelăsând nimic pentru Regatul Unit, UE sau majoritatea restului lumii, timp de trei luni.
A învăța din experiența dură
Cooperarea globală privind alocarea vaccinurilor ar fi cea mai eficientă cale de a perturba răspândirea virusului. De asemenea, ar stimula economiile, ar evita întreruperile lanțului de aprovizionare și ar preveni conflictele geopolitice inutile. Cu toate acestea, dacă toate celelalte țări producătoare de vaccinuri sunt naționaliste, nimeni nu va mai avea vreun motiv să meargă pe calea cooperării. În acest sens, alocarea vaccinurilor seamănă cu problema clasică a teoriei jocurilor, cunoscută sub numele de „dilema prizonierului” – iar țările acționează foarte mult ca proverbialul prizonier.
„Dacă am aflat ceva din epidemia de coronavirus și gripa porcină H1N1 din 2009, este că nu putem depinde neapărat de alte țări, chiar de aliați apropiați, care să ne furnizeze obiectele necesare, de la măștile de față până la vaccinuri”, a declarat Peter Navarro, un sceptic în privința globalizării, pe care președintele Donald Trump l-a numit, în martie, pentru a conduce răspunsul lanțului de aprovizionare american la COVID-19.
Navarro a făcut tot posibilul pentru a se asigura că toată lumea învață această lecție: la scurt timp după ce a făcut această declarație, Casa Albă a eliminat restricțiile la export asupra măștilor, echipamentelor de respirat și mănușilor chirurgicale fabricate în SUA, inclusiv în multe țări sărace.
Orizontul de timp pentru majoritatea liderilor politici este scurt, în special pentru cei care se confruntă cu alegeri iminente. Mulți nu sunt convinși că alegătorii ar înțelege că implicațiile pe termen lung, la nivelul sănătății publice și al economiei, a răspândirii coronavirusului în străinătate sunt mai mari decât amenințarea imediată, pentru propria persoană sau pentru cei dragi, pe care o reprezintă așteptarea acasă de a fi vaccinat. Iar pentru politicieni, potențialul de opoziție la domiciliu poate părea un risc mai mare decât furia declanșată în străinătate din cauza direcționării spre ei a aprovizionării, mai ales dacă este vorba de o perioadă limitată de timp, iar alte țări sunt considerate ca fiind susceptibile să facă același lucru.
Din fericire, există modalități de a slăbi această tentație, pentru a se ajunge la coopera. În primul rând, politicienii ar putea fi mai dispuși să renunțe la imunizarea întregii populații pentru a partaja vaccinurile cu alte țări dacă ar exista cercetări fiabile care să indice numărul și alocarea dozelor necesare pentru atingerea obiectivelor critice de sănătate publică în propria țară – cum ar fi protejarea lucrătorilor din domeniul sănătății, a personalului militar și din asistența la domiciliu; reducerea răspândirii la vârstnici și alte categorii vulnerabile; ruperea lanțurilor de transmisie. Această informație le-ar permite liderilor aleși să se angajeze să împartă cu alții livrările de vaccinuri doar dacă au suficiente doze acasă pentru atingerea obiectivelor de mai sus. Acest tip de cercetare a făcut parte de multă vreme din planificarea națională a campaniilor de imunizare. A dezvăluit, de exemplu, că, deoarece vaccinurile antigripale induc un răspuns imun relativ slab la vârstnici, persoanele în vârstă sunt mult mai bine protejate dacă se acordă prioritate vaccinării copiilor, care sunt răspânditorii principali. O astfel de cercetare nu există încă pentru COVID-19, dar ar trebui să facă parte din studiile clinice accelerate pe care companiile le efectuează în prezent pentru candidații la vaccin.
Un acord-cadru privind împărțirea vaccinurilor ar avea, de asemenea, mai multe probabilități de succes dacă ar fi luat făcut în cadrul unui for internațional consacrat și legat de prevenirea interdicțiilor de export și a confiscărilor care au perturbat lanțurile de aprovizionare medicală în chestiunea COVID-19. Un grup de lucru al miniștrilor comerțului G-20 a făcut deja pași pentru un astfel de acord, dar acest efort trebuie extins pentru a include în el funcționarii din domeniul sănătății publice. Rezultatul ar trebui să fie un acord de investiții și investiții pentru vaccinuri anti-covid-19 care ar trebui să includă un fond de investiții pentru a achiziționa vaccinuri în avans și a le aloca, după ce s-au dovedit a fi sigure și eficiente, pe baza nevoii de sănătate publică, mai degrabă decât după mărimea portofelului fiecărei țări. Guvernele ar plăti în fondul de investiții pe bază de abonament, cu plăți crescute și nerambursabile, legate de numărul de doze de vaccin pe care le-au asigurat și alte criterii. Participarea celor mai sărace țări ar trebui să fie puternic subvenționată sau gratuită. Un astfel de acord ar putea susține organizațiile internaționale care există deja pentru achiziționarea și distribuirea de vaccinuri și medicamente în HIV/SIDA, tuberculoză și malarie. Acordul ar trebui să includă un angajament executoriu din partea țărilor participante de a nu pune restricții de export la livrările de vaccinuri și materialele aferente destinate altor țări participante.
Acordul ar putea prevedea că, dacă nu ar participa un număr minim de țări producătoare de vaccinuri, acesta nu ar intra în vigoare, reducând riscul pentru semnatarii timpurii. Unii producători ar ezita să adere la un plan global de alocare, cu excepția cazului în care guvernele participante s-au angajat să acorde despăgubiri, să nu permită utilizarea asigurării de răspundere civilă a produselor sau să fie de acord cu un program plafonat de compensare a prejudiciului pentru a diminua riscul producătorilor. Conectarea acordului la rețelele existente de autorități de reglementare, cum ar fi Coaliția Internațională a Autorităților de Reglementare a Medicamentelor, ar putea ajuta la diminuarea acestor îngrijorări și ar contribui, de asemenea, la crearea unei căi mai transparente către autorizarea vaccinurilor, la inculcarea încrederii globale, la reducerea costurilor de dezvoltare și la accelerarea accesului pe piețele mai puțin bănoase.
Ceea ce nu știi, îți poate dăuna (sau poate fi de ajutor)
Chiar dacă factorii de decizie pot fi convinși de avantajele împărtășirii, cooperarea va bate pasul pe loc dacă nu nimic nu va împiedica țările să renege acordul și să-și facă propriile stocuri de vaccin, odată ce s-a dovedit a fi sigur și eficient. Cooperarea va exista numai atunci când țările vor fi convinse că poate fi pusă în aplicare.
Esențial de înțeles este faptul că alocarea vaccinurilor COVID-19 nu va fi o experiență unică: în cele din urmă pot apărea mai multe vaccinuri sigure și eficiente, fiecare având puncte forte și beneficii diferite. Dacă o țară ar refuza accesul altor state la un vaccin precoce, ea se poate aștepta ca, drept ripostă, țara sau țările refuzate să blocheze accesul la vaccinuri potențial mai eficiente pe care le-ar putea dezvolta ulterior. Iar teoria jocurilor arată clar că, chiar și pentru cei mai egoiști, stimulentele pentru cooperare se îmbunătățesc atunci când jocul se repetă, iar jucătorii pot amenința în mod credibil cu o pedeapsă rapidă și eficientă.
Care vaccin se dovedește a fi cel mai eficient poate varia în funcție de populația țintă și de caracteristici. Unele pot fi mai potrivite pentru copii sau pentru zone cu refrigerare limitată. Cu toate acestea, pentru că diferiții candidați la vaccin necesită ingrediente diferite și diferite tipuri de instalații de fabricație, nicio țară, nici măcar Statele Unite, nu va putea construi toate facilitățile care ulterior se vor putea dovedi utile.
Lanțurile de aprovizionare pentru vaccinuri de astăzi sunt, de asemenea, de neevitat. Țara care are norocul să fabrice primul vaccin dovedit este puțin probabil să poată face absolut totul pentru creșterea și susținerea producției. De exemplu, o serie de candidați la vaccin utilizează același adjuvant, o substanță produsă dintr-un compus natural extras din arborele de săpunuri din Chile. Acest compus provine mai ales din Chile și este prelucrat în Suedia. Deși Chile și Suedia nu produc vaccinuri, acestea ar putea să se bazeze pe controlul lor asupra furnizării limitate a acestui element pentru a-și asigura accesul la eventuala producție. Lanțurile de aprovizionare cu vaccin abundă în astfel de situații. Deoarece știința nu s-a pronunțat încă asupra vaccinului care va funcționa cel mai bine, este imposibil să anticipezi pe deplin și să te pregătești în consecință pentru toate aspectele necesare.
Administrația Trump, precum și unii din Congres, au acuzat eșecul Statelor Unite de a-și asigura toate cele necesare, în contextul Covid-19, invocând „dependența”. Dar când vine vorba de crearea unui acord internațional privind vaccinul, lanțurile de aprovizionare transfrontaliere complexe sunt o caracteristică, nu o eroare. Chiar și țările fără capacitate de fabricare a vaccinurilor pot amenința în mod credibil să oprească livrări către Statele Unite sau alte țări producătoare de vaccin, dacă se va intra în naționalismul vaccinului.
Administrației Trump i-a fost reamintită o atare dinamică în aprilie, când președintele a invocat Legea privind producția de apărare și a amenințat că va interzice exporturile de ventilatoare, produse de 3 M, către Canada și Mexic. Dacă Trump ar fi procedat astfel, Canada ar fi putut să riposteze prin oprirea exporturilor unui material de care companiile americane aveau nevoie pentru a produce măști și combinezoane chirurgicale. Canada ar fi putut opri și asistenții și lucrătorii spitalului canadian să treacă granița în Michigan, unde era nevoie disperată de ei pentru tratarea pacienților americani. Mexic, la rândul său, ar fi putut întrerupe furnizarea de motoare și alte componente de care companiile americane aveau nevoie pentru a face ventilatoare. Casa Albă părea că nu cunoaște aceste vulnerabilități potențiale. După ce a călcat accelerația, administrația s-a oprit.
Desigur, administrația Trump ar fi trebuit să afle deja că partenerii comerciali – chiar și aliații istorici – sunt dispuși și capabili să se riposteze rapid și eficient unul împotriva celuilalt dacă cineva încalc un acord. La începutul anului 2018, asta părea să fi fost o neecunoscută – cel puțin pentru Navarro. Explicând de ce Trump plănuia să pună tarife la oțel și aluminiu, Navarro i-a liniștit americanii: „Nu cred că există vreo țară din lume care să riposteze”, a declarat el. După ce Trump le-a impus, Canada, Mexic și Uniunea Europeană, împreună cu China, Rusia și Turcia, au ripostat imediat. UE a trecut printr-o experiență de învățare similară în martie. Comisia Europeană a impus, inițial, un set larg de restricții la export asupra echipamentelor de protecție personală. A fost forțată să dea înapoi rapid, după ce și-a dat seama că tăierea de pe listă a membrilor non-UE, precum Norvegia și Elveția, ar putea greva fluxul de piese de care companiile din UE au nevoie pentru a-și aproviziona propriile state (membre ale UE) cu materiale medicale.
Responsabilii politici americani și europeni înțeleg acum – sau cel puțin ar trebui să înțeleagă – că ceea ce nu știu despre fluxurile transfrontaliere le poate răni. Paradoxal, această lipsă de informații poate ajuta la convingerea factorilor de decizie sceptici de a menține interdependența necesară pentru a lupta împotriva pandemiei. Necunoașterea a ceea ce nu știu reduce riscul ca guvernele să renunțe mâine la un acord care este în propriul lor interes să fie semnat azi.
Puterea FOMO
Când măștile de oxigen cad într-un avion depresurizat, ele cad în același timp în fiecare parte a avionului, deoarece timpul este esențial și pentru că aceasta este cea mai bună modalitate de a le oferi siguranță tuturor celor de la bord. Același lucru este valabil și pentru alocarea globală, echitabilă, a vaccinurilor sigure și eficiente împotriva COVID-19.
Naționalismul vaccinului nu este doar condamnabil din punct de vedere moral și etic, ci și contrar intereselor economice, strategice și de sănătate ale fiecărei țări. Dacă țările bogate și puternice aleg acea cale, nu vor exista câștigători – în cele din urmă, fiecare țară va fi un perdant. Lumea nu este însă condamnată să învețe asta urmând calea cea dură. Există toate instrumentele necesare pentru a încheia un acord care ar încuraja cooperarea și ar limita recursul la abordările scurte de tipul „țara mea”.
Dar timpul se termină: cu cât lumea se apropie de ziua în care apar primele vaccinuri dovedite, cu atât rămâne mai puțin timp pentru a stabili un sistem echitabil, aplicabil pentru alocarea lor. Ca o primă etapă, o coaliție de lideri politici din țări reprezentând cel puțin 50 la sută din capacitatea globală de fabricare a vaccinurilor trebuie să se reunească și să instruiască oficialii de sănătate publică și miniștrii comerțului să iasă din carapacea lor și să lucreze împreună. Combinând forțele, acestea ar trebui să genereze un acord pe termen scurt care să stabilească condițiile de partajare, inclusiv cu legiunile de țări mai sărace, care nu produc vaccinul, și să clarifice ce se va întâmpla cu participanții care ulterior au renegat acordul și au apucat-o pe calea naționalismului pe tema vaccinului.
Un astfel de pas ar face ca mingea să se rostogolească și să convingă și mai multe dintre țările producătoare să adere. Teama de a pierde accesul la vaccin, în cazul în care candidații din țările lor nu reușesc, poate fi acel element de presiune care să-i coningă să coopereze până și pe cei mai reticenți lideri din zilele noastre.
