„1917”, filmul din care lipsește un detaliu esențial: George Topîrceanu și pokerul său cu moartea în dezastrul de la Turtucaia

Există un „inconvenient” în excelentul film al lui Sam Mendes – „1917”, care a cules șapte trofee BAFTA, fiind marele câștigător al galei industriei cinematografice britanice din acest an. Iar „incovenientul” este acela că regizorul britanic nu a luat contact cu memoriile de război ale lui George Topîrceanu, care ar fi adăugat peliculei sale un plus de spectaculozitate, o savoare demnă de aventurile nebune din ficțiunea lui Karl May, inventatorul personajului Winnetou.

Desigur, vorbesc aici de o combinație ideală de factori. Sau și mai precis: propun un simplu joc al imaginației. Chestiunea e că tipul de amintiri pe care le prelucrează ficțional Sam Mendes seamănă izbitor cu natura de „western” a memorialisticii lui Topîrceanu; seamănă într-atât de mult și ca dinamică vizuală, încât, pe alocuri, „1917” pare o prelungire a scenelor memorabile descrise de „poetul insectelor”.

Misiunea bunicului

Bunicul lui Sam Mendes, Alfred Mendes, a luptat în Primul Război Mondial. În 1916, la frageda vârstă de 19 ani, Alfred, un tip născut sub soarele exotic din Trinidad, era trimis de britanici pe frontul din Belgia.

Începe bătălia din Passchendaele. Nemții par de neoprit, soldații britanici atacă pe o ploaie infernală, 158 de ostași dintr-un batalion de 484 pier în mocirla Frontului de Vest. Iar supraviețuitorii, prinși într-o goană bezmetică, rămân blocați între linii, în no man’s land.

Când comandantul batalionului întreabă cine vrea să se ofere voluntar pentru a se strecura dincolo de liniile inamice, Alfred, de formație transmisionist, ridică mână. Are un pic de experiență ca semnalizator, deci consideră că e suficient, pe lângă o porție zdravănă de curaj, ca să pornească într-o misiune sinucigașă. Misiunea? 1) Să găsească supraviețuitorii. 2) Odată ajuns la ei, să tragă un semnal luminos spre cer, ca apoi să poată fi stabilită poziția lor pentru operațiunea de salvare. Floare la ureche pentru un supererou Marvel, dar nu pentru un om.

Pățania asta, povestită de bunic nepotului, este matrița biografică a lui „1917”. În scenariul lui Sam Mendes, caporalii Schofield și Blake pornesc într-o cursă contracronometru în inima teritoriului controlat de germani, pentru a transmite un mesaj care ar putea salva viața a 1.600 dintre camarazii lor. Detaliul acesta pune în funcțiune o epopee cinematografică fastuoasă.  Fără picaje în romantism eroic, fără conservanți hollywoodieni gen „Saving Private Ryan”, revendicându-se mai degrabă din capodopera din 1985 a lui Elem Klimov – „Idi i smotri” („Du-te și vezi”).

Dar „1917” este, totodată, și un curs intensiv de estetica frontului (așa arată un tranșeu adevărat, așa arată o palisadă adevărată de sârmă ghimpată, așa arată cai morți adevărați în nămol, așa te târăști cu adevărat pe un câmp de luptă în coate, printre cadavre roase de viermi și cu mațele la vedere, așa se simte liniștea dubioasă a unei retrageri etc.), o scenografie tezistă a morții ca deșeu al industriei militare.

Ce făcea Topîrceanu în 1916

În 1916, în vreme ce bunicul lui Mendes se afla în Belgia, la mii de kilometri depărtare, George Topîrceanu avea 30 de ani, o faimă în ascensiune, construită la revista ieșeană Viața românească, și fusese mobilizat ca subofițer de artilerie în Dobrogea. Adia în aer apropiata luptă de la Turtucaia, considerată una dintre cele mai mari înfrângeri din istoria Armatei Române.

Turtucaia – Transmarisia, cum o numeau romanii – se află pe malul drept al Dunării, în Dobrogea de Sud, atunci în componența Regatului României. Da, Cadrilaterul. Iar tânărul Topîrceanu se afla sub șefia lui Mihail Aslan, vestitul (în sens negativ) comandant al Armatei a 3-a, ce avea să fie descris de istorici drept un „general de salon”. În „Amintiri politice”, I.G. Duca dă cu el de pământ: „Generalul Aslan s-a dovedit de o incapacitate și de o lipsă de conștiință scandaloasă, juca cărți la Jockey Club, făcea pe grozavul și spunea imbecilități spre pildă, că «Turtucaia c’est notre Verdun, qui frotte s’y pique!».”

Numai că Turtucaia cartoforului Mihail Aslan, fiu de hatman născut la Onești și care n-a pus nici măcar o dată piciorul pe frontul dunărean, ci își executa de la distanță exercițiile retorice, găinăriile politicianiste, așadar, acea Turtucaia n-a fost niciun fel de Verdun românesc, ci un dezastru stropit din abundență cu incompetență.

O luptă aberant de inegală

Era prima bătălie a țării noastre după intrarea în război. Frontul bulgăresc trebuia să fie doar unul defensiv. România declarase război numai Austro-Ungariei, însă în septembrie 1916 soldații noștri s-au trezit pe nepusă masă atacați de bulgari, fără o declarație prealabilă de război. Turtucaia a devenit peste noapte ringul strategic de care depindea întreaga Dobroge. Când a picat Turtucaia, a picat și Bucureștiul sub ocupația Puterilor Centrale.

Carnea de tun nu era în niciun caz alcătuită din ofițerimea experimentată, ce fusese dislocată în Transilvania, ci din țărani luați de la munca câmpului, plugari adunați de prin Muntenia, necăliți în fapte de arme – spre deosebire de bulgari, care își exersaseră baionetele în proaspăt încheiatele războaie balcanice și aveau și sprijinul balistic al nemților.

Ca năpasta să fie garantată, liniile de apărare nu aveau fortificații din cărămidă, ci erau doar la cheremul tranșeelor și a unor piese de artilerie cu bătaie scurtă, iar multe tunuri, la momentul ofensivei, nici măcar nu fuseseră montate în găvanele cu ciment.

Alte lipsuri cronice:

• Se zice că abia jumătate dintre ostași aveau puști cât de cât fiabile, ceilalți soldați fiind nevoiți să folosească vechile „Martini-Henry”, rămase în depozite de la Războiul de Independență;
• Un întreg batalion trebuia să se descurce cu o singură mitralieră;
• Ai noștri nu aveau telefoane de campanie, asta limita drastic transmiterea ordinelor – în lipsa acestei căi de comunicare, ordinele erau transmise prin ștafete, un sol fugea mâncând pământul printre hârtoape și tranșee.

Și totuși, țăranii ăștia cu ițarii ferfenițiți – care, potrivit unor estimări, alcătuiau peste 90% din Armata Română – aveau să puncteze momentele glorioase de la Mărășești, dar mai era până atunci, mai era până când armata urma să ia contact cu armamentul francez.

În mașina de tocat pornită la Turtucaia bilanțul avea să arate în felul următor: în jur de 7.000 de morți și răniți, 28.500 de soldați căzuți prizonieri, dintre care 480 de ofițeri.

Tot acest cocktail de conjuncturi deplorabile George Topîrceanu îl descrie cu un condei reportericesc de înaltă ținută (un competitor pe cinste pentru Geo Bogza și Brunea-Fox), când încărcat de muniția pamfletului, când înmuiat de chinurile camarazilor.

În „1917”, există o anumită scenă – o veritabilă poetică a istovirii. Caporalul Schofield se scurge pe un râu ținându-se de un buștean, în timp ce vântul așterne petale de cireș pe apă cu o blândețe ireală, făcând din liniștea morții ce dăinuie în jur o transă suprarealistă. Prin comparație, în însemnările lui Topîrceanu există reversul acestei poetici, tot într-o scenă acvatică, însă mult mai acută în dramatism, o agonie aproape biblică a supraviețuirii între valurile Dunării.

Topîrceanu, luat de ape:

„Un vânt iute se pornise în jos, luând cursul în răspăr și zbârlind lespezi mari de apă de-a latul Dunării. Mă încrucișai cu o plută mică de nuiele, pe care stăteau trei soldați; unul înainte, altul la mijloc, celălalt la coadă. Tustrei erau cumnați, îi auzeam zicându-și unul altuia: «mă, cumnate!» Un val mai mare săltă capul din jos al plutei. Cât ai clipi, cel ce ședea la cârmă dispăru în valuri. Iar pluta, ușurată de partea aceea, se aplecă acum cu vârful, lăsând ușor în apă și pe cel din față. Dunărea îl înghiți ca pe un nimic. Dar cel din mijloc, alunecând printre snopii desfăcuți, rămase numai cu capul prins în legătura nuielelor, vedeai cum plutind la vale, într-un mănunchi de nuiele, un singur cap striga întruna: «mă cumnateee!»”

Iată acum, pe larg, câteva scene care s-ar fi potrivit ca o mănușă planurilor-secvență din „1917”:

• Retragerea în degringoladă a soldaților români în Turtucaia și pe malul Dunării, după ce amărâtele de centuri de apărare au cedat:

• Topîrceanu înfruntând Dunărea agățat de o masă cu trei picioare:

Ura

Înfrângerea de la Turtucaia s-a rostogolit ca o bilă de bowling în politica de pe Dâmbovița, reprezentând un punct de cotitură în destinul politic al României. Sistemul rotativei dintre liberali și conservatori a capotat, lăsând la iveală miezul putred. Opinia publică nu mai putea închide ochii în fața incompetenței, corupției și nepotismelor.

În Memoriile sale, Constantin Argetoinau, fostul președinte al Consiliului de Miniștri al României, scria că Turtucaia a pornit la noi ura împotriva partidelor:  „Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre. (…) Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei, aproape fără nici un control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o mentalitate nouă și se poate zice că, odată cu dezastrul de la Turtucaia, s-a trezit și opinia noastră publică la conștiința datoriilor ei”.