Ekrem Tairov a fost mobilizat să servească în armata rusă, în octombrie 2022. Oficiul de recrutare a insinuat că există două opțiuni: frontul sau închisoarea. Ekaterina, soția sa, era însărcinată cu al treilea copil, ceea ce a determinat autoritățile să retragă notificarea de recrutare de la începutul „mobilizării parțiale”, pentru ca el să poată să-și crească copiii. Cu toate acestea, autoritățile și-au schimbat ulterior decizia , scrie Ivan Jilin, în Novaia Gazeta.Europa (în rusă – AICI, în engleză – AICI).
Copiii altora
„Când i s-a spus, în septembrie, că poate să se întoarcă acasă, am fost toți foarte fericiți”, își amintește Ekaterina. „Ekrem nu dorea să lupte în operațiunea militară specială. Am sperat, timp de patru ani, să avem încă un copil. Și, apoi, în cele din urmă am rămas însărcinată când a fost anunțată mobilizarea [parțială]…”.
Potrivit femeii, evenimentele s-au desfășurat rapid după ce soțul ei a primit a doua notificare de recrutare, la 13 octombrie:
„A doua zi după examenul medical, soțul meu a fost dus cu forța. Am făcut o plângere la procuratură, am mers la baza militară din Sevastopol unde fusese cazat. I-a scris liderului Crimeei [Serghei] Aksionov. Dar am fost respinsă peste tot: mi s-a spus că nu avem trei copii, că eram doar însărcinată cu al treilea și că nu conta. Între timp, Ekrem era practic singurul susținător financiar al familiei: eu eram în concediu de maternitate.”
Tairov și soția sa lucrau într-o unitate psihiatrică din Bilohirsk (Belogorsk, în rusă), în Crimeea: el era paznic de securitate, ea era asistentă medicală. Aici s-au întâlnit. Ekrem a rămas în Crimeea până în ianuarie, pentru pregătire, apoi a fost trimis pe front.
„Este de pază în noile teritorii”, spune Ekaterina. „Nu știu pe care linie de front este staționat. Sună rar și spune doar că nu este bine acolo. Continui să încerc să-l aduc înapoi:
Recent, am depus o nouă solicitare la biroul de recrutare, în care am menționat că există o declarație emisă de Statul Major General potrivit căreia tații cu trei copii sunt eligibili pentru amânarea serviciului militar. Au acceptat apelul meu, cu foarte mare reticență…”
Cu toate acestea, curând după ce Ekaterina a cerut din nou să-și aducă soțul acasă, Nina Ostanina, membră a camerei inferioare a parlamentului rus, a afirmat că declarația privind amânarea pentru tații cu trei copii este doar o recomandare: ofițerul de recrutare este cel care decide soarta acestor tați.
„Se pare că nu-i pasă nimănui”, spune Ekaterina. „În fiecare zi sunt din ce în ce mai convinsă că fiecare se descurcă cum poate în această țară. Nu le pasă de copiii altora”.
„Nu este operațiunea noastră specială”
Situația din Crimeea devenise destul de îngrijorătoare în al nouălea an al prezenței Rusiei acolo. Scenele idilice ale „Primăverii Crimeene” s-au ofilit rapid după ce „revoluționarii” locali au fost înlăturați din procesele decizionale, iar oficialii ruși continentali au sosit în haită. Iar odată cu ei, și preluarea forțată a afacerilor (operațiuni efectuate în colaborare cu forțele de autoapărare crimeene), și realocarea parcelelor de teren. Cu toate acestea, înainte de 2022, peninsula era în continuare în dezvoltare, Rusia investea bani în Crimeea și asta se vedea – clădiri și stații de cale ferată în construcție, împreună cu un nou aeroport la Simferopol, noi școli și grădinițe. De asemenea, Podul Crimeei.
Cu toate acestea, totul pare să-și fi pierdut valoarea anul trecut. La început, se întindeau coloane de vehicule blindate de-a lungului podului, apoi soldații răniți și morți începeau să meargă în direcția opusă, iar în cele din urmă au ajuns și dronele în peninsulă: drone care uneori au reușit să distrugă ceva. Localnicii au învățat rapid să distingă sunetul lansării rachetelor de loviturile de rachetă în zonă. Înmormântările celor implicați în operațiunea militară specială au devenit o obișnuință. Apoi au fost trimiși pe front civilii, în cadrul mobilizării parțiale. Rapoartele oficiale sugerează că în jur de 2.000 de persoane au fost înrolate din Crimeea și Sevastopol. Iar o parte semnificativă dintre ei, dacă nu majoritatea, sunt cetățeni ucraineni.
După „Primăvara Crimeeană”, nimeni nu le ceruse crimeenilor să-și predea pașapoartele ucrainene, astfel că oamenii le-au păstrat. Mulți dintre ei, din principiu.
În primul rând, acestea erau grupurile de crimeeni tătari și ucraineni care, în mare parte, au respins preluarea regiunii de către Rusia.
La 26 februarie 2014, confruntări între susținătorii Rusiei și ai Ucrainei au izbucnit în apropierea clădirii parlamentului Crimeei. Aproximativ 6.000 de oameni de fiecare parte. Grupul ucrainean era compus în principal din tătari crimeeni care încă își aminteau, după decenii, decizia deportării luată de Iosif Stalin în 1944, când întregul grup etnic a fost relocat forțat din peninsulă în Asia Centrală, Siberia și Urali. Nu puteau accepta venirea Rusiei, țară succesoare a Uniunii Sovietice.
Confruntarea parlamentară a declanșat represiuni împotriva tătari crimeni: activiștii pentru drepturile omului din cadrul organizației Solidaritatea crimeeană țin evidența prizonierilor politici din regiune. Conform datelor lor, 116 dintr-un total de 181 de persoane sunt crimeeni tătari.
Aceștia sunt persecutați pentru „discuții greșite” în moschei, presupus terorism (chiar dacă cei arestați sub asemenea acuzații nu aveau arme sau explozivi asupra lor), „plănuirea de sabotaje”, chiar și pentru mitingul din fața parlamentului din Crimeea. Ucrainenii sunt vizati și ei, în mod similar.
În cei nouă ani de la anexarea Crimeii de către Rusia, aceasta a devenit lider între regiunile rusești după numărul de dosare penale cu motivație politică, depășind regiunile din Caucazul de Nord.
Cu toate acestea, „mobilizarea parțială” i-a afectat și pe locuitorii din Crimeea care nu doreau să trăiască în Rusia: tătarii crimeeni și ucrainenii au început să primească notificări de recrutare.
„Am aflat de mobilizare în același timp cu toți ceilalți, pe 21 septembrie. Notele de recrutare erau deja distribuite pe 22 septembrie, oamenii erau informați prin toate mijloacele posibile, în special telefonic. Toți cei mobilizați au primit ordin să meargă la punctele de adunare, pe 23 septembrie”, își amintește activistul pentru drepturile omului, Abdureșit Jepparov.
„Apoi, pe 23 septembrie, am mers personal la biroul de recrutare din Belogorsk și am văzut asta. Era ora 6 dimineața, dar deja erau oameni acolo. Mulți oameni: își luau rămas bun și plecau. Se vorbea că ar fi trebuit să fie în jur de 300 de recruți, dar în realitate, au venit puțin peste 200 de oameni. Tătarii crimeeni nu erau majoritari. Da, oamenii noștri sunt foarte apropiați unul de altul, fiecare persoană este însoțită de întreaga familie și toți prietenii lor. Prin urmare, erau mai mulți tătari crimeeni lângă biroul de recrutare, dar rușii erau majoritari printre recruți”.
Jepparov menționează că în primele câteva zile, informațiile au venit într-un flux constant și nu au putut fi întotdeauna verificate.
„Ca activist pentru drepturile omului, am comis păcatul de a nu posta întotdeauna informații verificate, nu era posibil să le verificăm. Era ca un zid ridicat în fața informațiilor, era o perioadă emoțională. Și, sincer, era panică”.
Lutfie Zudieva, activistă pentru drepturile omului în cadrul Solidarității crimeene, are o altă opinie cu privire la mobilizarea tătarilor crimeeni.
„Rapoartele conform cărora 80-90% dintre notificările de recrutare au fost trimise în mod specific tătarilor crimeeni sunt adevărate doar pentru anumite orașe și sate, nu asta este realitatea în orașe precum Djankoi sau Sevastopol, de exemplu. Pentru că dacă ajungi într-un sat de tătari crimeeni, este clar că majoritatea notificărilor de recrutare vor fi pentru tătarii crimeeni. Orașele unde sunt mai puțini tătari crimeeni vor avea mai puține notificări pentru ei. Din ceea ce am observat eu, au fost trimise proporțional cu populația generală”.
În același timp, atât Zudieva, cât și Jepparov remarcă faptul că comunitatea tătarilor crimeeni este afectată profund cu fiecare bărbat mobilizat din rândurile lor.
„Chiar dacă spunem că nu au fost mobilizați mulți dintre bărbații noștri, tătarii crimeeni nu sunt o comunitate foarte numeroasă. Chiar și dacă iei 200-300 de bărbați, noi simțim asta. Mai mult, pentru că nu este operațiunea noastră specială”, concluzionează Jepparov.
„De ce aș trage?”
Nu toți cei mobilizați au părăsit biroul de încorporare din Bilohirsk pe 23 septembrie. Oamenii au fost luați din oraș în mai multe zile și în mai multe etape: în grupuri de 44 de persoane – numărul care încăpea în cele două microbuze alocate pentru Bilohirsk.
Potrivit lui Jepparov, mulți nu au ajuns deloc la punctul de adunare pentru mobilizarea parțială.
„Cei care lipseau erau apoi înlocuiți cu voluntari. I-am văzut și pe acești băieți: erau veseli când plecau. Erau oameni din sate îndepărtate, fără perspective”, spune activistul pentru drepturile omului. „Iar cei care nu au venit, s-a adeverit că părăsiseră Crimeea. În perioada 21-23 septembrie, mulți bărbați au părăsit Crimeea”.
Au plecat panicați, chiar și cei care nu erau amenințați de mobilizare: oameni cu diabet, tați cu mulți copii: unii aveau patru sau cinci copii… Familii întregi au fugit. În mare parte, în Georgia și Kazahstan.
Edem Beiaz (numele real a fost schimbat) a părăsit, la rândul său, Crimeea în primele ore ale zilei de 23 septembrie. El și-a luat la revedere de la părinți și a părăsit casa în care locuise timp de 23 de ani.
„Părinții mi-au susținut decizia. Toți ne amintim cum bunicilor noștri li s-a refuzat dreptul de a se întoarce în Crimeea, iar tatăl meu a spus: ‘Se pare că va trebui să treci și tu prin asta’. El a spus că Crimeea e mică și nu ai unde să te ascunzi, așa că e mai bine să pleci în străinătate și, dacă nu te lasă să ieși din țară, să mergi măcar în interiorul Rusiei. Tatăl meu s-a născut în Kazahstan, în apropiere de Ust-Kamenogorsk. Iar eu sunt în acest oraș acum”.
Edem a spus că i s-a adus o notificare de recrutare la domiciliu, pe 22 septembrie.
Edem ar fi trebuit să meargă la biroul de înscriere în următoarea zi, dar s-a hotărât acasă că nu va merge. A durat trei ore să-și facă bagajele și a plecat din Crimeea împreună cu un prieten care a decis să nu mai aștepte convocarea lui.
Au mers la gara din Kerci cu mașina și de acolo au luat trenul pentru a ajunge la Krasnodar. Au petrecut două zile călătorind cu autobuze și făcând autostopul de la Krasnodar la Astrahan. De acolo, au luat un tren spre Atirau, Kazahstan.
„Când grănicerii au intrat în mașină, m-am gândit: ‘Acum s-a terminat totul’. Până una-alta, aceștia sunt FSB și ar trebui să urmărească anumite persoane. Dar nu, s-au uitat la pașaportul meu timp de un minut și au întrebat care e scopul deplasării în Kazahstan. Am spus: ‘Sunt om de afaceri și am nevoie de un card bancar străin’. Și au pus ștampila pe pașaport – am fost liber să plec. Grănicerii de pe partea kazahă au fost foarte empatici: ‘Vom lăsa pe toată lumea să treacă, nu vă faceți griji’”.
Edem, la fel ca Abdureșit Jepparov, spune că ceea ce se întâmplă nu are legătură cu poporul tătar crimeean.
„În familia mea nu sunt activiști politici. Și totuși, înțelegem ce este Rusia. Aceasta este un stat brutal. Am văzut asta în ultimii nouă ani”.
„Chiar nu am servit în armată, și erau gata să mă ia. Ce aș fi făcut acolo? Probabil m-aș fi sinucis. Băieții ucraineni nu mi-au făcut nimic, de ce să trag în ei?”
Înmormântări secrete
Desigur, nu toți au părăsit Crimeea. Mulți tătari crimeeni au fost mobilizați, dar nimeni nu i-a glorificat pe ei și ceea ce au făcut. Chiar și familiile lor vorbesc despre ei cu reticență, în șoaptă.
„Îi îngroapă în taină”, spune Lutfie Zudieva. „De obicei, la înmormântările tătarilor crimeeni sunt mulți oameni, dar la cei care au murit în Ucraina vin doar rudele apropiate. Familiile nu anunță pe nimeni … ”
„Știu doar despre doi tătari crimeeni decedați: erau din districtele Bahcisarai și Djankoi. Băiatul din Dzhankoi nu fusese acolo de bunăvoie. S-a adeverit că își satisfăcea stagiul militar până în februarie anul trecut. Și tocmai când a început totul … L-au îngropat și pe el în taină”.
Să nu ieși afară
Viața ucrainenilor din Crimeea, după anexarea rusă, a devenit și ea dificilă. Mai ales pentru că ucrainenii din peninsulă nu erau la fel de uniți ca tătarii crimeeni. Ei erau mai puțin activi politic și, prin urmare, în cei nouă ani, au fost deschise mai puține dosare penale politice împotriva lor decât împotriva tătarilor crimeeni.
Dar ofensiva a fost lansată pe frontul cultural: astăzi nu există nicio școală în Crimeea care să predea în întregime în limba ucraineană (erau șapte înainte ca Rusia să preia regiunea), iar Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei de la Kiev și-a pierdut biserica din Simferopol. A fost închis chiar și studioul de teatru pentru copii, Svitanok, unde erau puse în scenă spectacole în limba ucraineană. Funcționarii vădeau în activitatea studioului „propagandă pentru valorile occidentale străine”, din cauza piesei intitulate Cântecul Amazonului: una dintre fete a jucat în ea cu o coroniță pe cap, pe care au considerat-o o referire la Statuia Libertății.
Membrii centrului cultural ucrainean care promovau limba și cultura ucraineană au fost hărțuiți și urmăriți prin percheziții și procese administrative. Pe ușa lui Leonid Kuzmin, șeful centrului, cineva scrisese: „Atenție, trăiește un fascist în clădirea ta”. Activiștii centrului au fost în cele din urmă forțați să părăsească regiunea.
Cu toate acestea, ofițerii ruși de recrutare nu au ratat ocazia de a-i încorpora pe ucrainenii care trăiau încă în Crimeea, pentru a-i face să lupte pentru Rusia.
„Faptul că [o mobilizare parțială] urma să fie anunțată a devenit clar în ziua precedentă, pe 20 septembrie. În acea seară, mass-media a început să anunțe discursul lui Putin, întrebându-se în același timp: Va anunța mobilizarea?. Am început să mă gândesc ce să fac dacă vin după mine. Nu mai aveam timp să părăsesc țara: ar fi fost o călătorie de o zi până la granița cu Kazahstanul. Așa că am decis că voi rămâne acasă, dar în primele zile nu voi ieși nicăieri”, spune locuitorul din Kerci, Serhi Poliașko (numele oficial a fost schimbat). „Am cumpărat conserve și cereale care să-mi ajungă o lună. Și chiar am primit o convocare, s-a întâmplat în seara zilei de 21 septembrie. Au bătut la ușă, nu am deschis. Am pretins că nu sunt acasă. Au așteptat aproximativ cinci minute și apoi au lipit notificarea de ușă. Dar am aflat despre asta abia două săptămâni mai târziu, când a devenit clar că era posibil să eviți [mobilizarea parțială] și că te lasă să pleci dacă te opui. Pe 4 octombrie, am decis să părăsesc casa pentru prima dată și am aflat că trebuia să mă prezint la biroul de recrutare pe 22 septembrie. Apoi nu m-am mai ascuns, am trăit o viață normală”.
Serhi spune că nu urăște Rusia, dar nici nu este pregătit să moară pentru ea.
„Sunt ucrainean. Și chiar dacă toate rudele mele sunt în Crimeea, sunt oripilat (…) [de toate astea]. Cred că tot ce s-a întâmplat începând din 2014 este o mare greșeală și prea multe vieți au fost sacrificate pentru asta. Dar viața mea nu va fi alta pe altarul de sacrificiii”.
Motive de conștiință
Una dintre persoanele cu care am vorbit a folosit această frază: „În Crimeea, i-au luat pe cei care voiau să meargă”. Deși acest lucru nu este adevărat, sentimentul că majoritatea crimeenilor care nu doreau să meargă pe front au evitat mobilizarea este încă puternic. Unii au plecat, alții s-au ascuns.
„Crimeea era pustie. Am mers la Simferopol în acele prime zile și era clar că oamenii din jur erau femei, fete, bărbați în vârstă și adolescenți. Populația masculină de recrutat era practic absentă”, spune Abdureșit Jepparov.
Emil Kurbedinov, un avocat crimeean, face observații similare.
„În zona în care locuiesc sunt mulți tătari crimeeni. Este un cartier foarte animat. Dar când a început mobilizarea, s-a transformat într-unul pustiu: magazinele erau închise, nu se vedea niciun bărbat. Când mi-am dus fiul la școală, copiii care înainte veneau cu tații lor, acum veneau cu mamele. Unii au plecat, alții s-au ascuns în casele lor”.
Kuberdinov și colegii săi s-au confruntat cu un val de apeluri din partea bărbaților disperați să învețe cum să evite mersul la război.
„Dintre zece bărbați, nouă erau probabil tătari crimeeni. Întrebau despre bazele juridice ale înrolării și cum să o evite. Unii au spus că au primit notificări, dar aveau trei copii, unii aveau dizabilități, alții aveau peste 60 de ani. Le-am spus bazele juridice și ce ar trebui să facă, conform legii. De fapt, mulți dintre cei care ne-au sunat au spus la birourile de recrutare că sunt încă cetățeni ucraineni și nu au renunțat niciodată la acest pașaport. Prin urmare, din punct de vedere legal, nu puteau merge la război. Desigur, au fost și cei care au spus că nu pot lupta sau ține arme din motive de conștiință religioasă. Unii aveau totul: cetățenie, convingeri religioase și motive de conștiință. A fost chiar și un tânăr care servea în Sevastopol când a început mobilizarea. Era un recrut obișnuit, un crimean tătar, și a fost trimis spre linia frontului: Ciongar, granița Crimeei. Mama sa a venit la noi, am trimis un număr enorm de plângeri și a fost întors înapoi la Sevastopol. Deci, toți cei care ne-au sunat nu au fost înrolați”.
Potrivit avocatului, cei care nu au avut motive sau oportunități să evite recrutarea au fost, în mare parte, înrolați.
„Cea mai mare parte a oamenilor care au mers acolo deja aveau un contract când a început mobilizarea, cum ar fi cel cu Ministerul pentru Situații de Urgență. Am văzut biografiile oamenilor care au murit acolo: serveau în armata rusă din 2014 sau 2016, pe bază de contracte. Ei bine, au mers acolo …”.
Este imposibil de verificat câți crimeeni au murit în „operațiunea militară specială” din Ucraina.
George Friedman | Tehnologia de „îmblânzire” a armelor. Impactul hipersonicelor asupra nuclearelor
