Administrația fricii

Se încheie încă un an de pandemie, deci încă un an de orgie a stresului, lăsând în urmă, ca o dâră otrăvitoare de țiței în ocean, o dihonie înrudită cu ura de clasă: vaccinarea vs. anti-vaccinarea. Ceea ce pare îndreptățit la scara științei și sănătății publice, atinge un bemol de sminteală planetară la scara umanului. Puse în tehnicile de control ale politicului, ura și frica sunt în armonie ca vinul și brânza. Ne-o arată și regizorul Adam McKay în „Don’t Look Up”, filmul care a creat în ultima săptămână un iureș de polemici în presa internațională și pe rețelele de socializare, înfigându-se ca un tun cu artificii în coliva lui 2021.

Unii au căutat cu lupa în satira lui McKay un mesaj adresat celor care resping cu fanatism contribuțiile științei. Alții au văzut în el încă un cocktail progresist marca Netflix. E firesc ca un film care tratează în cheie satirică un subiect apocaliptic să facă anumite valuri, mai ales că – sacru marketing! – vine pe fondul prezentului distopic pe care îl trăim. Tare curios sunt cum ar fi reacționat omenirea în 1964, dacă ar fi avut atunci Facebook, când a apărut capodopera lui Stanley Kubrick „Dr. Strangelove” despre armaghedonul nuclear, sau în 1971, când același Kubrick ecraniza romanul „Portocala mecanică” al lui Anthony Burgess. Intuiția îmi zice că ar fi fost mai bine mobilată analitic pentru a interpreta subtilitățile celor două filme, prin comparație cu ce-am putut citi acum pe seama lui „Don’t Look Up”, care, fie vorba între noi, nu-i ajunge lui Kubrick nici măcar la unghia degetului mic.

În fine, nu calitățile cinematografice ale filmului mă interesează. Bunăoară, eu mi-am extras din el ceva îngroșat cum trebuie. O cârdășie. Triunghiul porcesc-amoros dintre viclenia politicii, viclenia mass-media și viclenia magnaților Big Tech, trei viclenii pe care le-am putut admira îngroziți, într-un cabaret orwellian de propagandă guvernamentală, în acești ani de Covid-19. Știu, unii dintre voi îmi vor spune că altă cale decât frica nu există pentru a disciplina sanitar populația în lupta împotriva virusului. Ce să spun? Parcă mi-ar fi fost mai ușor de digerat frica și certificatul verde dacă nu mi-ar fi fost servite cu o ideologie dominantă și-ar fi venit la pachet și cu un raport temeinic de seroprevalență, actualizat periodic, ca să pricep și eu, nătângul, care este gradul real de imunitate (dobândită fie prin vaccinare, fie prin infectare) și de ce pompăm doze booster în populația tânără și activă, a cărei rată de infectare s-a decuplat de spitalizare și care reprezintă circa 15% din bazinul de infectări, din moment ce, potrivit datelor statistice, Covid-19 lovește puternic, ca la începuturi, în segmentul vârstnicilor (85% dintre victime), care nu a reprezentat niciodată tracțiunea strategiei sanitare a Guvernului…

Așa, unde rămăsesem? Da, la frică. „Ali: frica mănâncă sufletul”, ne anunța evanghelic în 1974 titlul unuia dintre filmele de căpătâi ale lui Rainer Werner Fassbinder. Păstrând expresivitatea acestei sentințe, să despicăm puțin firul în patru, apelând la expertiza unui mare antropolog al dezastrelor, poate cel mai mare, filosoful francez Paul Virilio, despre care am mai scris pe Universul.net. O bună parte a operei lui Virilio este dedicată fricii ca formă neoficială de guvernământ și ca instinct primar al puterii politice, fie ea și una legitimă, înscăunată democratic.

În 2010, cu câteva luni înainte de moarte sa, Paul Virilio publica „Administrația fricii”, un lung dialog despre fațetele complexe ale fricii ca model social și pericolele inerente ale globalizării. Voi face un mashup cu câteva dintre subiectele abordate de filosof în carte.

  • Folosesc expresia «administrația fricii» pentru a mă referi la două lucruri. În primul rând, frica este acum un mediu înconjurător, o lume. Ne ocupă și ne preocupă. Frica era cândva un fenomen legat de evenimente localizate, identificabile, limitate la un anumit interval de timp: războaie, foamete, epidemii. Astăzi, întreaga omenire este saturată, micșorată, condamnându-ne la claustrofobie: crize contagioase de bursă, terorism fără chip, pandemii-fulger, sinucideri «profesionale» (gândiți-vă la France Telecom, dar vom reveni la ele). Frica este o lume, panica generează un «întreg». Administrația fricii înseamnă, de asemenea, că statele sunt tentate să creeze politici pentru orchestrarea și gestionarea fricii. Globalizarea a erodat progresiv prerogativele tradiționale ale statelor (în special ale statului bunăstării), iar acestea trebuie să-i convingă pe cetățeni că le pot asigura siguranța fizică. Asta a dus la întronarea unei ideologii duble privind sănătatea și securitatea, și reprezintă o amenințare reală la adresa democrației.”

În opinia lui Virilio, progresul se raportează la ideea de viteză cu un soi de fanatism mistic, derapând în derealizare.

  • Derealizarea este nici mai mult nici mai puțin decât un rezultat al progresului. Apărarea realității augmentate, care este răspunsul ritualic al propagandei progresiste, este de fapt o derealizare indusă de succesul progresului în materie de accelerare și de lege a mișcării, pe care am menționat-o la începutul a acestui interviu. Această creștere continuă a vitezei a condus la dezvoltarea unei megaloscopii, care a provocat o adevărată infirmitate câmpului nostru vizual. Cu cât mergem mai repede, cu atât privim înainte cu nerăbdare și ne pierdem vederea laterală. Ecranele sunt ca parbrizele: la viteze mari, pierdem simțul lateralității, care devine astfel o infirmitate a ființei noastre în lume, a bogăției lumii, a relieful ei, a profunzimii câmpului vizual. Am inventat ochelari pentru a vedea 3D în timp ce suntem pe cale de-a ne pierde lateralitatea, stereo-realitatea noastră naturală. Realitatea augmentată este un joc iresponsabil, un tele-glaucom. Ecranele ne-au orbit. Vederea laterală este foarte importantă și nu întâmplător ochii animalelor sunt situați pe părțile laterale ale capului. Supraviețuirea lor depinde de anticiparea elementului-surpriză, iar surprizele nu vin niciodată frontal. Prădătorii vin din spate sau din lateral. Ne confruntăm cu o pierdere a câmpului vizual.”

Progresul vitezei a provocat o comprimare a spațio-temporalității, accelerând urbanizarea și ducând astfel la ruinarea ecosistemelor și la declanșarea unei anumite „fuziuni”.

  • Această contracție a făcut posibilă o fuziune între ideologia sanitară a Marii Sănătăți ecologice și ideologia de securitate a Lebensraum-ului. Acest hibrid poate duce la biopolitică, așa cum a atras atenția Giorgio Agamben, și la politica meteorologică. Anotimpurile și ritmurile lor nu ne mai condiționează și nu ne mai modelează temporalitatea socială; vedem cum tiparele unor meteo-politici vor să înlocuiască cronicile geopolitice ale Istoriei.”

Bunăoară, iată un pattern meteo-politic: ideologia energiilor verzi. Atenție: IDEOLOGIA. Asta nu înseamnă că nu există problema ecologică de fond.

În opinia lui Virilio, ideologia sanitară a Marii Sănătăți are ca țintă (nu neapărat premeditată) „descurajarea civilă”. Da, știu că poate suna a teoria conspirației, dar asta-i doar o asperitate stilistică, fiindcă așa sună în general fenomenologia.

  • Astăzi, având în vedere dezechilibrul terorii care ne marchează soarta, există o mare tentație pentru puterile militare sau civile de-a impune descurajarea civilă; cu alte cuvinte, o stare de teamă care permite suspendarea unor situații sociale controversate. Prima mea carte s-a numit «Insecuritatea teritoriului»: insecuritatea socială contemporană este legată de această insecuritate a teritoriului de contracție temporală. Suntem abia la începutul unei descurajări sociale care ne va confirma faptul că ideologiile securității și sănătății se combină într-o ecologie lipsită de orice spațiu vital, în opoziție cu ecologia autentică a lui AICI și ACUM. Cred că, pe termen scurt, această stare de descurajare socială va amenința democrația. Iar absenteismul electoral masiv este deja un simptom clinic.

Virilio consideră că absența unei „economii politice a vitezei” întreține pericolul unui „globalitarism”. Adică? „O lume a imediatului și a simultaneității ar fi absolut de nelocuit.”

De pildă: cu noua lui Meta, Zuckerberg ne zice cât de mișto va fi dacă ne vom conserva de-a dreptul în spațiul aseptic al digitalului, transformându-ne din animale sociale în animale-consolă. În anii 1990, când Europa țopăia pe rave și se juca „Duke Nukem” pe Compaq Presario, trăind o „eră a inocenței” digitale, Virilio trăgea deja semnale de alarmă în conferințe, în timp ce comisarii științei îl bălăcăreau numindu-l tehnofob. În accepțiunea lui Virilio, termenul cyborg n-ar trebui folosit doar în sensul transumanist al omului-mașină. Pentru el, cyborg este și acea persoană care se mută cu arme și bagaje într-un sine speculativ. Ce altceva ne furnizează social media dacă nu un Sine Speculativ, numit mai nou metavers? Un Sine Speculativ compus din VR (Virtual Reality), MR (Mixed Reality) și ER (Extended Reality), videoconferințe, comunități de gaming, live-streaming, aplicații de quick-commerce și internet banking, avataruri, videochat, sexualitate digitală etc. Un vast fractal de ecosisteme pentru care țări precum India (Bharat Metaverse) sau Japonia și-au pregătit deja un soi de „reprezentanțe diplomatice”. Altfel spus, să nu ne mire dacă în viitorul apropiat ne va trebui și-un Minister al Metaversului.

  • Realitatea devine o stereo-realitate. La fel ca-n cazul sunetelor, unde puteți face diferența între tonurile sumbre și tonurile clare; ei bine, așa va exista și-o realitate concretă, reală, și-o realitate virtuală. De-acum înainte, omenirea va trebui să acționeze în două LUMI deodată. Acest lucru ne va deschide posibilități extraordinare, dar în același timp ne vom confrunta cu testul unei sfâșieri a ființei, cu consecințe cumplite. Virtualitatea va distruge realitatea. Deci, este un fel de accident, dar un accident de-o natură foarte diferită. Accidentul nu este un accident. De exemplu, dacă las acest pahar să cadă, este un accident? Nu, cea care este accidentată este realitatea sticlei, nu sticla în sine. Paharul cu siguranță se va sparge și nu va mai exista, dar în cazul unui simulator de zbor, ceea ce se accidentează este realitatea întregii lumi. Ciberspațiul este un accident al realului. Realitatea virtuală este accidentul realității în sine.

  • Noile tehnologii înlocuiesc realitatea reală cu o realitate virtuală. Și aceasta este mai mult decât o fază: este o schimbare definitivă. Intrăm într-o lume în care nu vor fi una, ci două realități, așa cum avem doi ochi, așa cum avem acum stereoscopie și stereofonie: vor fi două realități: reală și virtuală. Nu există o simulare, ci vorbim de o substituție. Realitatea a devenit simetrică. Împărțirea realității în două părți este un eveniment considerabil care depășește cu mult simularea. Simulatorul este etapa dintre televiziune și realitatea virtuală, un moment, o fază. Simulatorul este un moment care duce la spațiul cibernetic, adică la procesul din cauza căruia acum avem două sticle în loc de una. Poate că nu văd sticla virtuală, dar o simt. S-a înstăpânit peste realitate. De-asta expresia REALITATE VIRTUALĂ este mai importantă decât cuvântul ciberspațiu, care sună mai poetic… Aceasta nu este o simulare, ci coexistența a două lumi separate. Într-o zi, lumea virtuală ar putea înfrânge lumea reală. Aceste noi tehnologii încearcă să facă realitatea virtuală mai puternică decât realitatea reală. Ziua în care realitatea virtuală va deveni mai puternică decât realitatea va fi ziua marelui accident. Omenirea n-a experimentat niciodată un asemenea accident. Tehnologiile realității virtuale încearcă să ne facă să vedem de dedesubt, din interior, din spate… ca și cum am fi Dumnezeu.

Un concept de bază al filosofiei dezastrologice a lui Paul Virilio este „logistica percepției”. Bomba atomică a produs în mintea umană o nouă logistică a percepției în relația cu moartea și realitatea. La fel s-a întâmplat și cu cealaltă bombă uriașă a secolului XX: bomba informațională. Epidemiile de frică generate de tehnologia informației, spune Virilio, au produs o mutație a democrației, de la „democrația opiniei” la „democrația emoției”. Această „democrație a emoției” o vedem chiar acum într-un spectacol paroxistic, dându-și arama pe față în enclavele segregaționiste forjate de algoritmul FB; algoritm care, de fapt, nu face altceva decât să liberalizeze global, ofensiv și resentimentar o „politică a emoției” care aparținuse exclusiv, ca discurs mobilizator, până la Big Bang-ul social media, doar politicienilor și televiziunilor. Cu alte cuvinte, Virilio mai folosește și-această expresie: „comunismul afectelor”. Asta stoarce din noi pandemia.

  • Această bombă provine din mijloacele instantanee de comunicare și-n special din transmiterea de informații. Joacă un rol proeminent în stabilirea fricii ca mediu global, deoarece permite sincronizarea emoției la scară globală. Din pricina vitezei absolute a undelor electromagnetice, același sentiment de teroare poate fi simțit în toate colțurile lumii în același timp. Nu este o bombă localizată: explodează în fiecare secundă, cu vestea fiecărui atac, a fiecărui dezastru natural, a fiecărei spaime sanitare. Și creează o «comunitate de emoții», un comunism al afectelor, care este urmașul acelui comunism al «intereselor comune». Există ceva în sincronizarea emoțiilor care depășește puterea de standardizare a opiniei, care era tipică în mass-media din a doua jumătate a secolului XX. Odată cu revoluția industrială din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, democrația opiniilor a înflorit în presă, prin pamflete, apoi prin radio și televiziune. Acest prim regim a constat în standardizarea produselor și-a opiniilor. Al doilea regim, actual, este alcătuit din sincronizarea emoțiilor, asigurând trecerea de la o democrație a opiniei la o democrație a emoției. Fie că-i bine, fie că-i rău. Pe parte pozitivă, avem exemplele de generozitate spontană în urma dezastrelor de toate tipurile; pe partea negativă, există teroarea instantanee cauzată de-un atac sau de-o pandemie și răspunsurile politice pe termen scurt. Această schimbare este un eveniment semnificativ care pune accent pe timpul real, pe live feed, în loc de spațiu real. Și pentru că revoluția filozofică a relativității n-a avut loc, nu putem concepe fiecare spațiu ca un spațiu-timp: spațiul real al geografiei este legat de timpul real al acțiunii umane. Odată cu fenomenele interacțiunilor-fulger, care reprezintă acum soarta noastră, a avut loc o adevărată inversare, destabilizând relația dintre interacțiunile umane și timpul rezervat reflecției în favoarea răspunsurilor bazate pe emoție. De-aici pericolul teoretic de panică generalizată. Aceasta este a doua explozie majoră a relației noastre cu realitatea.”

Ca în niciun alt an, am întâlnit în 2021 persoane trecute prin episoade severe de depresie – firește, pe fondul a tot ce se întâmplă. Se știe că depresia este mutantul sofisticat al fricii. Și-am mai putut studia în acest an și modul în care poți strecura într-o democrație liberală mecanisme de factură totalitară, despre care am scris aici – Aplicația ca lagăr. O inițiere în tehno-autoritarism.

Ah, da, era să uit. Cei care au slăvit „Don’t Look Up” ca fiind o apologie adusă civismului ștființific, ar trebui să revadă finalul, care se termină printr-o rugăciune, nu printr-un citat din Darwin.

Să dea Domnul să avem un 2022 un pic mai blând cu mințile noastre zdruncinate și, cel mai important, un 2022 excesiv în luciditate, căci fără luciditate ceea ce numim libertate riscă să se confunde jalnic și distructiv cu fariseismul lașității.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here