În episodul de astăzi al podcastului Critical Conditions, Claire și cu mine ne-am concentrat asupra Africii — din nou în convulsii. Două puncte fierbinți, Sudan și Nigeria, care împreună au 300 de milioane de locuitori, ilustrează direcția puțin promițătoare în care se îndreaptă lucrurile. Dar este mult mai mult de spus.
Nigeria a devenit brusc obiectul atenției capricioase a lui Trump. Din senin, el a amenințat cu „acțiuni militare decisive” dacă Abuja nu oprește masacrul creștinilor de către combatanți islamiști. A anunțat planuri de reducere a ajutorului și chiar a sugerat posibilitatea de a trimite „trupe pe teren”. Din câte ne putem da seama, a fost un caz în care președintele SUA a amenințat un aliat practic democratic doar pentru a-și mulțumi baza evanghelică. Bănuim că s-ar putea să nu știe că victimele creștine ale Boko Haram nu sunt albe.
Guvernul Nigeriei, condus de președintele Bola Tinubu, a răspuns cu asigurări formale privind libertatea religioasă. Realitatea, așa cum am menționat, este mai complexă. Boko Haram și grupurile sale disidente devastează nord-estul de ani buni, ucigând deopotrivă musulmani și creștini. În centrul țării, fermierii creștini și păstorii musulmani se luptă pentru pământurile devenite sterile din cauza schimbărilor climatice.
Statul nigerian a eșuat, într-adevăr, în a îngrădi haosul, dar poziția moralizatoare a Washingtonului sună fals. Pentru americani, imaginile creștinilor uciși rezonează doar cu mitologia evanghelică albă și fac parte din războaiele culturale interne. Nu credem că lui Trump îi pasă de Nigeria, decât, poate, pentru petrol.
Pentru nigerieni, toate acestea amintesc de un reflex colonial — acela că viețile africane merită indignare doar atunci când este implicată religia occidentală (da, da, știu, își are originea în Țara Sfântă). Cunosc bine indiferența publicului occidental față de Africa. Am acoperit regiunea ani de zile ca redactor regional al Associated Press. Violența este neîncetată, curmând anual mii de vieți. Atenția lumii este, în cel mai bun caz, sporadică.
Pe latura estică a continentului se află Sudanul, unde un război civil izbucnit în aprilie 2023 între armata națională și Forțele de Sprijin Rapid (RSF) s-a transformat într-una dintre cele mai grave crize umanitare din lume. Ceea ce a început ca un duel între doi generali rivali a devenit o epurare etnică în Darfur și o foamete care acoperă jumătate din țară. RSF — descendent al milițiilor Janjaweed, responsabile de genocidul de la începutul anilor 2000 — au capturat El Fasher și alte orașe prin tactica pământului pârjolit: spitale bombardate, ajutoare alimentare jefuite, civili executați. Națiunile Unite vorbesc despre „atrocități în masă”; OMS avertizează că holera și foametea ar putea curând ucide mai mult decât gloanțele.
Diplomația a eșuat, pentru că abia dacă mai există un stat cu care să se poată negocia. Egiptul și monarhiile din Golf sprijină o tabără, rețelele rusești legate de Wagner — pe cealaltă. Statele Unite și Europa își exprimă indignarea în zadar (e plăcut măcar să vezi că mai există ceva care să indigneze America lui Trump). Milioane de oameni sunt strămutați, exportând instabilitate spre Ciad, Sudanul de Sud și coridorul Mării Roșii. Sudanul este o parabolă a colapsului modern: armate private finanțate prin contrabandă, civili abandonați, atenție globală îndreptată în altă parte. Așteptați-vă la necazuri.
Toate acestea abia dacă apar în știrile de seară din UE și Europa. Nu există proteste universitare, nici hashtaguri virale, nici o renaștere a campaniei „Save Darfur”. Ultimul om rămas în presa occidentală care se ocupă serios de subiect este Nicholas Kristof de la The New York Times, care a făcut un efort major pentru a atrage atenția. El a arătat că nu este vorba doar despre apatie față de războaie: mii de oameni mor din cauza distrugerii programelor alimentare și medicale, după ce oamenii lui Trump au desființat USAID pe baza unui pretext inventat — lupta împotriva „woke”.
În Tanzania, partidul aflat la guvernare tocmai a „câștigat” alegerile cu 97% din voturi. Liderii opoziției au fost interziși sau bătuți; sute de oameni au murit la proteste. Dominanța unui singur partid este un tipar pe tot continentul. Statele Unite, lipsite de autoritate morală din cauza propriului guvern autoritar, pot spune puține. Europa, împovărată de vina colonială, abia dacă mai încearcă.
Și totuși, măcar din interes propriu ar trebui să existe implicare. Coridorul Mării Roșii, care mărginește Sudanul, este o arteră vitală a comerțului mondial; petrolul și gazele Nigeriei alimentează echilibrul energetic al Europei. Fiecare flux de refugiați, fiecare celulă jihadistă, fiecare perturbare a transportului maritim se răsfrânge în afară. Ceea ce se întâmplă la El Fasher sau Kaduna nu va rămâne acolo. Colapsul celui mai tânăr continent al lumii va reverbera prin întregul sistem internațional.
