Atacul Israelului asupra Qatarului l-a pus pe Donald Trump într-o postură stânjenitoare și a înfuriat regiunea, notează The Economist.
În mai anul acesta, Donald Trump s-a aflat într-un hangar de la periferia orașului Doha, capitala Qatarului, și a făcut o promisiune. În spatele lui, în timp ce vorbea, se afla o falangă de soldați americani. În stânga sa era o dronă MQ-9 Reaper; în dreapta, un avion de luptă F-15. Imageria militară era menită să întărească mesajul președintelui către aliați. „Nu voi ezita niciodată să folosesc puterea americană, dacă este necesar, pentru a apăra Statele Unite ale Americii sau partenerii noștri”, a spus el. „Și acesta este unul dintre marii noștri parteneri, chiar aici”.
Pe 9 septembrie, un aliat al Americii a folosit avioane fabricate în America pentru a-l bombarda pe acel mare partener. Forțele aeriene israeliene au lovit o vilă din Doha, unde se credea că se reuniseră liderii Hamas. Se pare că atacul nu a avut succes: deși cinci membri de rang inferior ai Hamas au fost uciși, liderii ar fi supraviețuit (deși nu au mai fost văzuți în public de atunci).
Nu a fost doar un eșec tactic. Lovitura va pune probabil în pericol actualele negocieri de încetare a focului în Gaza. De asemenea, va întări două temeri tot mai răspândite printre liderii din Golf: că un Israel scăpat de sub control este acum un hegemon regional și că America nu le mai poate garanta siguranța.
Începând cu 7 octombrie 2023, când Hamas a ucis sau răpit aproximativ 1.400 de israelieni, guvernul israelian a jurat să-i vâneze pe liderii grupării. Totuși, până acum s-a abținut să-i vizeze în Qatar. Micul emirat găzduiește biroul politic al Hamas, dar și sediul regional al comandamentului central al Americii.
Mossad, serviciul de informații externe al Israelului, și generalii de armată s-au opus planului de a lovi Qatarul. Ambele părți au susținut că atacul ar perturba cea mai recentă încercare a lui Trump de a relansa negocierile de încetare a focului și ar pune în pericol ostaticii încă deținuți în Gaza. Benjamin Netanyahu a ordonat atacul oricum, parțial ca răspuns la criticile aduse guvernului său după ce un atac armat se soldase cu șase civili morți la Ierusalim, pe 8 septembrie.
Aceasta face din Qatar a șasea țară bombardată de Israel, de la masacru încoace. Cu privire la alte locuri putea argumenta că acționase împotriva unor amenințări reale. Miliții din Irak, Liban, Palestina, Siria și Yemen l-au atacat din 7 octombrie; la fel și Iranul, care îi sponsorizează pe mulți dintre inamicii regionali ai Israelului. Nu poate face însă astfel de afirmații în privința Qatarului. Raidul asupra acestuia nu a fost unul preventiv, îndreptat împotriva unei amenințări iminente, nici măcar unul menit să ia avans față de un pericol viitor. A fost un act de răzbunare pe teritoriul unui stat suveran.
Pe 10 septembrie, Muhammad bin Zayed, președintele Emiratelor Arabe Unite (EAU), a zburat la Doha pentru a se întâlni cu emirul. Prințul moștenitor al Arabiei Saudite urma să-l viziteze a doua zi. A fost un gest public de sprijin din partea țărilor vecine care, nu cu mult timp în urmă, își rupseseră legăturile diplomatice și economice cu Qatarul.
Emiratul fuese mult timp oaia neagră a Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG), un club al celor șase petro-monarhii. Sprijinul său pentru grupări islamiste precum Hamas i-a înfuriat pe vecini. La fel și patronajul acordat Al Jazeera, canalului arab de știri prin satelit, care fusese cândva un post liber și critic (deși astăzi funcționează mai degrabă ca portavoce pentru islamiști). Astfel de politici au determinat patru state arabe să impună un embargo asupra călătoriilor și comerțului cu Qatar, în 2017 (ridicat în 2021).
Totuși, neînțelegerile lor cu Qatarul pălesc în comparație cu temerile legate de propria suveranitate și securitate. CCG s-a bucurat de reputația sa de calm, dar începând din 2019 Arabia Saudită și EAU au fost atacate de Iran și de aliații săi. Ambele au fost dezamăgite de reacția Americii, protectorul lor de lungă durată. În ceea ce privește Qatarul, acesta a fost bombardat deja de două ori în acest an; prima dată în iunie de către Iran, ca represalii pentru loviturile americane asupra facilităților sale nucleare.
Aceasta explică de ce administrația Trump pare atât de stânjenită. După atac, Karoline Leavitt, secretara de presă a Casei Albe, a citit o declarație atent formulată, care sugera că America a aflat despre el abia când era deja în desfășurare (iar asta, de la propriile sale trupe, nu de la Israel). Ulterior, Trump a postat un mesaj similar pe rețelele de socializare și a adăugat promisiunea că Marco Rubio, secretarul său de stat, va lucra pentru finalizarea unui pact de apărare cu Qatar. El a mai jurat că Qatarul nu va mai fi vizat (deși Netanyahu a lăsat ulterior să se înțeleagă altceva).
Oficialii israelieni oferă o altă versiune: că Trump ar fi putut fi surprins de momentul atacului, dar știa de plan — și chiar dacă nu a dat undă verde, nici nu a ridicat cartonașul roșu. Surse de la Washington spun povești contradictorii, dar sunt de acord că Trump este furios: „Stânjenitor”, spune un fost oficial al Pentagonului.
Și omologii lor din Israel au fost revoltați de operațiune și de rezultate. „A fost un eșec colosal. Se așteptau ca Trump să accepte asta, dar a fost o greșeală de calcul uriașă”, spune un fost șef de spionaj.
În ultimii ani, America a încercat să convingă statele din Golf că și-ar putea găsi securitatea printr-o alianță cu Israelul. Emiratele Arabe Unite și Bahrainul l-au recunoscut în 2020. Arabia Saudită era aproape să semneze propriul acord de normalizare înainte de 7 octombrie. Oficialii americani i-au îndemnat pe monarhii din Golf să se alăture Israelului într-un parteneriat regional de apărare aeriană.
Toate acestea au devenit însă greu de acceptat după 7 octombrie. Războiul din Gaza a făcut Israelul extrem de impopular în lumea arabă, iar conducătorii din Golf au devenit tot mai temători că un conflict tot mai amplu al Israelului cu Iranul și aliații săi îi va atrage în cele din urmă și pe ei (așa cum s-a întâmplat cu Qatarul în iunie). Atacul asupra Doha nu va face decât să consolideze această credință: departe de a fi piloni ai stabilității regionale, America și Israelul par acum exact opusul.
