„În ansamblu, recentul turneu european al lui Joe Biden – prima sa călătorie în străinătate ca președinte american – merită note mari atât pentru planificare, cât și pentru execuție. Dar dezacordurile dintre țările democratice nu vor dispărea peste noapte și nici Occidentul nu își va recupera în curând fosta poziție globală”, scrie Javier Solana, pentru Project Syndicate.
<< Primul turneu internațional al președintelui american, Joe Biden, a fost resimțit ca o gură de aer proaspăt. De la summitul G7 din Cornwall până la o întâlnire cu președintele rus, Vladimir Putin, la Geneva, Biden și-a îndeplinit îndatoririle cu spirit de stat și plăcere – un contrast puternic cu haosul și minciuna care au caracterizat vizitele externe ale lui Donald Trump. Călătoria lui Biden a trimis un mesaj clar: Statele Unite sunt din nou pe mâini bune, care vor fi întinse în primul rând aliaților lor tradiționali.
Dar obiectivele lui Biden se extind și mai mult: prin adunarea democrațiilor lumii pentru a contracara China și alte autocrații, speră să creeze un fel de renaștere democratică globală. Este departe de a fi clar și cât de capabil este de a realiza această viziune. Cu toate acestea, nu a pierdut timp până să treacă la treabă.
Ultimul președinte american care a ales Europa pentru prima sa călătorie în străinătate a fost Jimmy Carter, în 1977. Turneul lui Carter a început în Regatul Unit, unde a participat la un summit G7 și l-a dus mai târziu în Elveția, unde l-a întâlnit pe președintele sirian, Hafez al-Assad (un aliat sovietic). Paralelele cu călătoria lui Biden sunt inconfundabile – și, având în vedere admirația sa îndelungată pentru Carter, poate că nu este deloc întâmplătoare.
Dar și lumea a suferit schimbări profunde din 1977. Luați în considerare Marea Britanie. Când Carter a vizitat-o, aceasta se alăturase recent Comunităților Europene (care au precedat Uniunea Europeană de astăzi) – o mișcare susținută ulterior în mod covârșitor de alegătorii britanici. Marea Britanie de astăzi a abandonat recent UE și este cufundată în frământări politice.
Pentru Biden, acest lucru a cerut o reafirmare a „relației speciale” a Americii cu Marea Britanie, inclusiv semnarea unei noi Carte a Atlanticului. Dar a necesitat, de asemenea, a-i reaminti direct prim-ministrului Boris Johnson că Marea Britanie ar trebui să își respecte angajamentul de a menține o frontieră deschisă între Irlanda de Nord și Republica Irlanda (un membru al UE), protejând astfel Acordul din Vinerea Mare. Una peste alta, dacă ar fi forțat să aleagă între Marea Britanie și UE, nu există nicio îndoială că Biden ar fi în favoarea acesteia din urmă.
De asemenea, G7 s-a schimbat considerabil de pe vremea lui Carter. Când țările G7 (Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie și SUA) s-au întâlnit pentru prima dată, în anii 1970, acestea cuprindeau aproape 70% din PIB-ul mondial în termeni nominali – o pondere pe care au menținut-o până la începutul secolului. Dar în ultimele două decenii, această pondere a scăzut, la aproximativ 45%.
Lăudabilul angajament al lui Biden de a consolida cooperarea cu celelalte țări G7 a dat rezultate mixte. Pe de o parte, cele mai bogate țări ale lumii continuă să eșueze în furnizarea de vaccinuri pentru COVID-19 către țările în curs de dezvoltare. Pe de altă parte, recentul lor acord, de a stabili o rată minimă globală de impozitare pe profit de 15%, este, așa cum a spus Dani Rodrik, de la Harvard, unul „istoric”.
Cu toate acestea, având în vedere ponderea internațională, în scădere, a țărilor G7, principiile acordului vor trebui adoptate mai larg pentru a avea impactul scontat. Iar asigurarea unui buy-in larg nu va fi lucru ușor. Următorul obstacol de eliminat va fi G20, unde sunt de așteptat tentative semnificative de a da lucrurile înapoi, în special din partea Chinei, al cărei istoric în materie de drepturi ale omului și practici comerciale a fost denunțat dur în comunicatul G7.
După întâlnirea G7, Biden a participat la summitul NATO de la Bruxelles, care a produs și un comunicat demn de remarcat, care a evidențiat China, împreună cu Rusia. Din nou, aceasta reprezintă o schimbare semnificativă față de anii 1970, când NATO a servit drept bastion al Occidentului împotriva Uniunii Sovietice.
Simbolismul NATO, de a pune un accent atât de puternic pe China, nu a scăpat nimănui – și cu atât mai puțin chinezilor. Cu siguranță, multe dintre acțiunile militare convenționale și neconvenționale ale Chinei trebuie contracarate. Dar NATO nu este adesea cel mai bun vehicul pentru asta și ar trebui să evite exagerarea.
Summitul lui Biden cu președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și președintele Consiliului European, Charles Michel, a fost cel mai puțin încărcat politic, dar cel mai important eveniment din turneul său european. Întâlnirile au produs un armistițiu în disputa de 17 ani dintre cele două părți, cu privire la subvențiile acordate companiilor Airbus și Boeing. Toate tarifele de represalii au fost suspendate timp de cinci ani.
SUA și UE s-au angajat, de asemenea, să rezolve diferendele privind comerțul cu oțel și aluminiu, până la sfârșitul acestui an. În timp ce protecționismul SUA nu va dispărea, iar relația comercială bilaterală rămâne marcată de tensiuni, Biden înțelege clar că trebuie să-și aleagă bătăliile și că UE – cea mai mare putere comercială din lume – este o pârghie bună de folosit.
Ultimul punct de pe agenda lui Biden – întâlnirea sa cu Putin, de la Geneva – a reflectat, de asemenea, o schimbare majoră față de 1977. Desigur, SUA și Rusia rămân adversare pe multe fronturi, iar Biden i-a spus clar lui Putin că, spre deosebire de Trump, el nu va ridica din umeri la abuzurile Kremlinului față de SUA (cum ar fi atacurile cibernetice) și încălcarea normelor internaționale.
Dar nu ar avea prea mult sens strategic să abordăm Rusia doar ca adversar. Biden încearcă astfel un act de echilibrare dur. În timp ce SUA prezintă Rusia și China drept principalele vârfuri de lance ale unui bloc autocratic, o abordare aliniată cu comunicatul NATO, Biden explorează posibilitatea de a ajunge la unele înțelegeri de bază cu Rusia și, probabil, chiar de a crea disensiuni între aceasta și China.
Per total, primul turneu străin al lui Biden merită note mari atât pentru planificare, cât și pentru execuție. Biden a reușit să traseze o linie clară sub administrația anterioară, liniștind aliații europeni ai Americii și prezentând SUA ca „parte interesată responsabilă” în cadrul sistemului multilateral – tocmai ceea ce i-a cerut, de multă vreme, Chinei să devină.
Dar dezacordurile dintre țările democratice nu vor dispărea peste noapte și nici Occidentul nu își va recupera în curând fosta poziție globală. America s-a întors și există motive de sărbătoare. Dar, ne place sau nu, lumea unipolară condusă de SUA a dispărut definitiv. >>
