- O analiză The Economist
După două luni de amenințări prezidențiale, pe fondul celei mai ample concentrări de forțe aeriene și navale americane în Orientul Mijlociu de la invazia Irakului din 2003, americanii s-ar fi putut aștepta ca Donald Trump să își prezinte argumentele în favoarea unui eventual conflict iminent cu Iranul. Totuși, discursul său despre starea națiunii din 24 februarie a dedicat doar câteva minute subiectului. Mai mult, el a spus că Iranul ar putea evita o confruntare dacă ar rosti pur și simplu „acele cuvinte secrete: nu vom avea niciodată o armă nucleară”.
Trecem peste faptul că liderul suprem al Iranului, Ali Khamenei, dostise aceste cuvinte de multe ori înainte. Ele au figurat chiar și în preambulul acordului nuclear semnat de Iran în 2015 — cel pe care Trump l-a denunțat trei ani mai târziu. Președintele vrea pur și simplu să le audă din nou, iar amenințarea războiului s-ar risipi. Cel puțin aceasta a fost poziția sa într-o anumită seară de februarie. În alte zile, a spus că America ar trebui să lovească Iranul pentru a pedepsi regimul pentru uciderea protestatarilor la începutul acestui an, sau pentru a-l constrânge să renunțe la arsenalul său de rachete, ori chiar pentru a-l răsturna complet. Obiectivul său final rămâne un mister. Dacă va izbucni un război, va fi un război în căutarea unui scop. Niciodată până acum America nu a mobilizat atâta forță de foc având atât de puțină claritate despre cum să o folosească.
Cel mai direct obiectiv ar fi folosirea amenințării cu forța pentru a împinge Iranul spre un acord care să îi limiteze ambițiile nucleare. Aceasta a fost o prioritate a diplomației americane timp de două decenii. Chiar și atunci când Trump a abandonat acordul din 2015, cunoscut drept Planul Comun și Cuprinzător de Acțiune (JCPOA), totuși el nu a respins ideea unui acord cu Iranul; scopul său, spunea el, era să negocieze unul mai bun. Acest obiectiv a devenit și mai urgent în anii următori. Până în primăvara trecută, republica islamică îmbogățise peste 400 kg de uraniu aproape la nivel de armă, suficient pentru a produce zece bombe dacă ar fi fost rafinat puțin mai mult.
A urmat decizia lui Trump de a lansa lovituri asupra a trei dintre principalele instalații nucleare ale Iranului, punctul culminant al războiului de 12 zile dintre Israel și Iran din iunie. Programul nu a fost „șters de pe fața pământului”, așa cum îi place să se laude. Iranul are încă un reactor nuclear funcțional și decenii de expertiză acumulată. Însă elemente cheie sunt nefuncționale. Stocul său de uraniu puternic îmbogățit este probabil încă îngropat sub dărâmături. Șeful agenției nucleare a ONU, Rafael Grossi, declara în octombrie că Iranul nu mai părea să îmbogățească uraniu.
O a treia rundă de discuții americano-iraniene a fost programată pentru 26 februarie. Chiar dacă iranienii ar rosti cuvintele „magice” ale lui Trump, aceasta este partea ușoară: mai dificil este să fie stabilite detaliile unui acord de control al armamentului și modalitățile de verificare a respectării lui de către Iran. Un acord nu pare iminent.
Problema mai mare, însă, este că nu mai pare urgentă. Dacă Iranul se oferă să limiteze îmbogățirea uraniului, el propune să înceteze să facă ceva ce, în prezent, oricum nu este capabil să facă. Aceasta nu este o concesie prea mare. Ar fi greu să vinzi un astfel de acord „șoimilor” din Washington, darămite Israelului. Chiar și unii susținători ai JCPOA cred acum că un pact limitat strict la domeniul nuclear ar risipi pârghiile de influență ale Americii și ar arunca un colac de salvare regimului iranian aflat în dificultate.
Restul posibilelor obiective ale domnului Trump variază de la insuficiente la neverosimile. Un acord cuprinzător care să limiteze arsenalul de rachete al Iranului și să pună capăt sprijinului său pentru milițiile arabe ar fi o realizare monumentală. Însă Iranul refuză să discute aceste chestiuni, iar domnul Trump a fost sfătuit (pe bună dreptate) că regimul nu va ceda sub foc. Încercarea de a răsturna regimul este incertă și plină de riscuri, așa cum a demonstrat experiența Americii în Irak.
Majoritatea americanilor sunt confuzi. Un sondaj recent realizat de The Economist și YouGov a arătat că doar 27% dintre americani susțin un atac asupra Iranului. Deși republicanii sunt mai favorabili decât media națională, unii dintre aliații MAGA ai domnului Trump sunt nedumeriți cu privire la motivul pentru care președintele ia în calcul tocmai tipul de război în Orientul Mijlociu împotriva căruia a făcut campanie. Membrii cabinetului domnului Trump i-au informat pe principalii lideri ai Congresului pe 24 februarie. Chuck Schumer, liderul minorității din Senat, a ieșit din întâlnire confuz. „Dacă vor să facă ceva în Iran, și cine naiba știe ce anume, ar trebui să facă public”, a spus el.
Totuși, o serie de scurgeri recente în presă sugerează că consilierii domnului Trump se concentrează pe întrebări tactice. Ar face o primă lovitură limitată Iranul mai dispus sau mai puțin dispus la concesii? Cât de mult ar consuma un război din prețioasa rezervă americană de interceptoare pentru apărarea antiaeriană? Sunt, desigur, întrebări valide — dar este ciudat să dezbați cum ar trebui purtat un război înainte de a decide de ce.
O parte din această confuzie este tipic „trumpiană”. Președintele postează pe Twitter înainte să gândească și tratează faptele cu lejeritate; niciuna dintre aceste trăsături nu este potrivită pentru conducerea unui război. Domnul Trump s-a pus singur într-un colț avertizând regimul, în ianuarie, că va riposta pentru uciderea protestatarilor. După victoriile sale rapide în Iran vara trecută și în Venezuela în ianuarie, pare fascinat de forța militară; se spune că este frustrat că actualul impas cu Iranul nu oferă opțiuni facile.
Steve Witkoff, emisarul său diplomatic, a declarat recent că Iranul ar putea fi „la o săptămână distanță” de îmbogățirea uraniului la nivel pentru armament: „Este cu adevărat periculos”, a spus el la Fox News. Două zile mai târziu, domnul Trump a afirmat că programul nuclear al Iranului fusese „făcut țăndări”. Inutil de spus, ambele afirmații nu pot fi adevărate. Dacă versiunea președintelui este corectă, nu există o amenințare urgentă care să justifice o amplă campanie militară. Între timp, dacă îl luăm pe domnul Witkoff pe cuvânt, șeful său minte, iar motivele de a crede că o nouă lovitură asupra instalațiilor nucleare iraniene ar fi mai decisivă decât ultima sunt puține.
Totuși, pentru a fi corecți, domnul Trump este departe de a fi primul lider american care s-a străduit să identifice un obiectiv realist în Iran. George W. Bush spera că invadarea Irakului va diminua influența Iranului și va destabiliza regimul acestuia. A produs efectul opus. Barack Obama credea că Iranul ar putea găsi o modalitate de a „împărți vecinătatea” cu aliații arabi ai Americii, idee care i-a iritat în mare parte pe acești aliați. Președinții americani au dorit să schimbe comportamentul Iranului timp de aproape o jumătate de secol; niciunul nu a descoperit cum să facă acest lucru.
