O nouă carte, „Trăgători și mistificatori”, publicată înainte de Crăciun, demonstrează cum vărsarea de sânge din timpul Revoluției a fost orchestrată de temuta Securitate, poliția politică a liderului comunist Nicolae Ceaușescu, și nu a fost, așa cum procurorii militari susțin, provocată de revoluționari.
Cartea este prima încercare serioasă și onestă de a face lumină asupra faptelor confuze care înconjoară Revoluția română. A fost publicată în aceeași zi în care Parlamentul European a adoptat o rezoluție în care a cerut României să accelereze eforturile de a scoate la suprafață adevărul de la Revoluție.
Procurorul general Bogdan Licu a fost primul oficial care, înainte de Crăciun, a cerut scuze victimelor Revoluției din 1989 pentru că statul român a eșuat în aducerea în fața justiției a indivizilor care au împușcat protestatari neinarmați.
La trei decenii de la singura revoluție anti-comunistă din Europa care s-a lăsat cu vărsare de sânge, rămân încă trei întrebări fundamentale despre ce s-a întâmplat în acele zile.
Cum s-a format statul democrat în România? De ce au murit sute de oameni în zilele după ce Nicolae Ceaușescu și soția lui Elena au fugit și până în momentul execuției lor, în ziua de Crăciun? Cine a tras în revoluționari?
În jur de 1.200 de oameni au murit pentru libertatea în România și alte mii au fost rănite sau încarcerate. Însă în jur de 800 dintre decese au venit după ce Nicolae Ceaușescu a fugit, în ziua de 22 decembrie. Nimeni nu era la putere, însă sute de oameni aveau să-și piardă viața în stradă până în ziua de Crăciun, atunci când dictatorul a fost executat împreună cu soția acestuia.
Cartea cercetează cine a deschis focul asupra „teroriștilor”, de fapt revoluționari. Termenul a fost folosit de oamenii care preluaseră puterea, inclusiv Ion Iliescu, pentru a crea haos și frică.
De altfel, luna trecută, un tribunal din București a început să audierile pentru a descoperi dacă crimele împotriva umanității au fost comise de Ion Iliescu și alți foști comuniști care au preluat controlul asupra țării după fuga lui Ceaușescu. Aceștia sunt acuzați de „diversiune și răspândire de informații false” și de „atacuri armate haotice și ordine miliare contradictorii” pentru a crea teroare și a omorî protestatarii, înainte de a revendica legitimitatea prin stoparea haosului pe care singuri l-au creat.
Autorul principal al cărții, Andrei Ursu, este fiul disidentului Gheorghe Ursu, torturat și ucis de Securitate în închisoare, în anul 1985. Istoricul Mădălin Hodor și cercetătorul american Roland O’Nordasson sunt co-autorii cărții pe care o puteți găsi la editura Polirom.
Cine a trans în popor? O parte din muniția Securității nu a mai fost găsită după Revoluție
Cartea se bazează pe interviuri și documente care demonstrează că agenții Securității au împușcat mortal revoluționarii și soldații, după momentul în care Armata s-a alăturat demonstratarilor, în data de 22 decembrie.
Procurorii militari spun că cele 800 de decese de după ziua de 22 decembrie sunt rezultatul schimburilor de focuri dintre Armată și revoluționari armați, orchestrate pentru a ajuta Frontul Salvării Naționale și pe Iliescu, care a ajuns la putere după fuga lui Ceaușescu.
Publicația Balkan Insight l-a intervievat pe Andrei Ursu, care spune că „Securitatea nu a fost dezarmată în data de 22 decembrie, așa cum spun procurorii militari”.
Cartea scoate la iveală pentru prima dată documente care arată că Securitatea a predat Armatei majoritatea armelor din dotare în data de 4 ianuarie 1990.
Ursu spune că arsenalul Securității, unul „foarte vast și avansat”, este detaliat în carte. Armele erau de proveniență NATO și fuseseră gândite pentru război de gherilă urbană – arme scurte, ușor de ascuns în haine, și arme cu dispozitive de vedere pe timp de noapte. Numai Securitatea avea în dotare astfel de arme la acea vreme. Și tocmai acestea au fost armele folosite împotriva celor morți la Revoluție după fuga soților Ceaușescu.
Un alt detaliu important scos în evidență de documentarea pentru cartea „Trăgători și mistificatori” este legat de muniția folosită pentru aceste arme.
„O parte din această muniție a dispărut”, a spus Ursu pentru Balkan Insight. Acesta a dezvăluit că din una dintre unitățile Securității lipseau 16.500 de gloanțe atunci când Armata a intrat în posesia muniției.
Ursu și co-autorii au documentat cu minuțiozitate un plan secret de „rezistență” existent înainte de momentul Revoluției. Acesta descria un război de gherilă urbană. Planul de „rezistență” urbană era gata de implementare în caz de o invazie străină sau alte amenințări la adresa regimului.
„Organizez rezistența de la Târgoviște”, a fost auzit spunând Ceaușescu, în timp ce se grăbea să părăsească Bucureștiul, în data de 22 decembrie. Aceasta este ziua în care ar fi activat planul de „rezistență”.
Acest plan, descris de mai multe documente ale Securității, consta intr-o serie de acțiuni „scurte și violente” întreprinse de „o forță relativ mică” asupra unor „ținte” de „importanță strategică”, cu scopul de a crea „o stare permanentă de insecuritate și frică”.
Descrierea acțiunilor este aproape identică cu modul în care au operat „teroriștii” în zilele însângerate care au urmat fugii lui Ceaușescu, în care lunetiști ascunși în clădirile de lângă au atacat în mod repetat poziții strategice precum studiourile de televiziune, Ministerul Apărării sau clădirea unde se întâlneau noile autorități statale.
Cartea examinează și posibilitatea ca Șeful Securității, Iulian Vlad, să fi dat ordinele. Concluzia este că acesta a acționat reținut și nu le-a cerut agenților să predea armele.
Cartea concluzionează și că teoria foarte răspândită potrivit căreia Uniunea Sovietică a fost implicată în revoltă este falsă.
Cartea arată ce justiția nu vrea să vadă: vinovăția Securității pentru mare parte a crimelor de la Revoluție
Universul.net a vorbit cu reputatul istoric român Andrei Muraru despre cartea „Trăgători și mistificatori” și despre acțiunile Securității în timpul Revoluției, formată din peste 400.000 de ofițeri.
Muraru este, din 2014, consilierul președintelui Klaus Iohannis pentru relația cu societatea civilă și fostul președinte al Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, instituție care a inițiat cazurile împotriva lui Alexandru Vișinescu și Ion Ficior, condamnați pentru crime împotriva umanității.
„Cu probe solide, ascunse de-a binelea sau ignorate de magistrați în sertarele birourilor Ministerului Public, Andrei Ursu, Roland O. Thomasson și Mădălin Hodor arată ceea ce Justiția română nu a vrut să vadă vreme de 30 de ani: vinovăția Securității pentru mare parte a crimelor de la Revoluție. Dominaţia „sistemului” postcomunist nu a lăsat adevărul să iasă la lumină. Puterea politică, instituții de ordine și siguranță publică și magistrați și-au unit forțele pentru ca cei vinovați să nu fie aduși în boxa acuzaților și să-și primească pedeapsa. A fost de-a dreptul o conjuraţie politico‑judiciară care a blocat atâta vreme anchetarea și judecarea responsabililor statului pentru actele de represiune din decembrie 1989.
Statul român a privit pasiv cum, cu câteva excepții, dosarul Revoluției a fost definitiv închis la un moment dat, după mimarea anchetei ori tergiversarea investigațiilor ani la rând. A fost nevoie ca o instanță extraordinară din afara României – Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a spus răspicat că asasinatele de la Revoluție nu se prescriu – să condamne statul român și să oblige Parchetul General să redeschidă anchetele. A venit apoi un procuror general curajos în aprilie 2016 care a redeschis dosarul. Apoi, la 30 de ani de la evenimentele din 1989, un alt procuror general, care se voia, la final de mandat, acoperit de glorie și în contextul unui scandal public ce îl viza direct, a coordonat trimiterea dosarului în judecată, într-un mod foarte problematic. Astfel, după trei decenii de anchete, Ministerul Public a trimis în final în judecată trei (!) persoane pentru cei peste 1100 de morți și peste 3000 de răniți.
O astfel de anchetă ar fi trebuit să scoată însă la iveală sute de subofițeri și ofițeri de Securitate, Armată, Miliție care își consumă încă în liniște pensiile plătite inclusiv de victimele lor. Alți făptași sunt probabil încă în sistemul public și privesc pasivi cum o mână de istorici, jurnaliști, activiști civic și victime ale represiunii din 1989 se luptă cu Justiția din țara lor pentru dreptate. Pentru procurori, securiștii nu au existat la Revoluție. Ori cartea aceasta arată nu doar că au existat și sunt parte a vinovaților principali pentru represiune, dar din cauza complicității Justiției, ei au șters urmelor propriilor crime și fărădelegi. Anchetatorii Securității au devenit, la un moment dat, culmea, procurorii care anchetau crimele de la Revoluție. E ca și cum oamenii din SS-ul lui Heinrich Himmler ar fi fost puși să ancheteze crimele naziste pentru procesul de la Nürnberg. Dacă mai adăugăm că generalul Iulian Vlad (decedat în 2017 fără ca nimeni să-l fi deranjat în ultimii ani) reprezintă o ”icoană” pentru mulți lucrători din sistemul național de apărare, vom avea răspunsul la întrebarea cine și de ce i-a ascuns pe securiști”, a spus Andrei Muraru pentru Universul.net.
Pasaje din cartea „Trăgători și mistificatori”. Cum a intervenit Securitatea
„E adevărat că cei mai mulţi securişti n‑au tras, exact cum cei mai mulţi din Armată n‑au tras, din fericire. Ăsta e un lucru care trebuie spus, l‑am spus de nu ştiu câte ori, dacă ar fi tras toţi din Armată, ar fi fost nenorocire, dar au tras foarte puţini, din fericire, repet. Efectivele Armate au fost în 17 decembrie în Timişoara de cca 12.000 de oameni, plus efectivele MI, deloc neglijabile, că nu erau numai cei 178 de securişti din Timişoara, […] filajul […] şi trupele de Securitate pe strada Bariţiu. Şi iată un exemplu că, bunăoară, din trei PLS‑uri, două au fost cu funingine, puşti semiautomate cu lunetă, care ţintesc la marele fix, din şapte puşti‑mitralieră, cinci au fost cu funingine.
Reporter: Din tot ce am vorbit cu dvs. rezultă o declaraţie a armurierului, că niciodată funinginea nu poate fi depusă dacă arma nu e întrebuinţată, că au existat explicaţii ale Securităţii, ale forţelor de Securitate că funinginea s‑ar fi depus, mă rog, că Timişoara era atunci plină de praf de puşcă…
I.C.: Da’ de unde, dar am vorbit şi cu Pantea, şi Pantea e un om serios. Păi, să nu vă spun că am cercetat brigada de Securitate şi au făcut după aceea rapoarte false şi au spus că total, per total, au tras 176 de cartuşe în aer. […]
Deci am avut declaraţii de martori oculari care au dus armamentul, în fiecare judeţ Securitatea avea un depozit de armament secret cu arme sofisticate1, […] şi au fost duse la el atunci, după 24, când a fost el instalat. Când m‑am dus: „Unde‑s armele alea, domnule?”, „Ce arme?”, habar n‑avea. Păi, era mână‑n mână cu securiştii, toţi comandanţii, şi ăştia, şi tot, ce să mai vorbim, şi aşa au fost şi procurorii militari, majoritatea, cu Securitatea erau mână în mână şi se aveau la mână unii pe alţii, lucruri îmbârligate şi complicate. Iosif Costinaş a dispărut în mod misterios în 2003. Cadavrul său a fost găsit abia după un an. Cercetările poliţiei şi procuraturii au determinat cauza morţii ca fiind „sinuciderea”. O soluţie suspectă, contrazisă de mai multe fapte şi mărturii ale prietenilor şi familiei.
Dispariţia teroriştilor, a cadavrelor şi a mijloacelor de probă din spitale
Cazul Ghircoiaş
Colonelul Ghircoiaş, şeful Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei în 1989, a avut un rol central în „ştergerea urmelor” criminalilor de la Revoluţie. Conform rechizitoriului din dosarul „Lotul Timişoara”, el a selectat cadavrele şi a distrus prin ardere întregul set de documente privitoare la cei împuşcaţi pe 22 decembrie, după fuga cuplului dictatorial. A fost însă graţiat pentru acele fapte, de altfel greşit încadrate (era vorba, evident, de complicitate la infracţiuni contra umanităţii, nu doar favorizare, cum au considerat magistraţii în acel caz).
Martorul Tocuţ Florea, maior în serviciul Criminalistică al Miliţiei judeţului Timiş, a descris acţiunile colonelului Ghircoiaş din zilele de 17‑21 decembrie de la morgă, spitalul judeţean şi arestul Inspectoratului Judeţean de Miliţie1. Din această mărturie rezultă că toate documentele legate de revoluţionarii morţi, inclusiv cele ale cadavrelor care au fost arse la Bucureşti, au fost preluate de colonel. Apoi, „în jurul datei de 27 decembrie 1989, mr. Popovici [şeful serviciului
Criminalistică Timişoara, rămas în funcţie] i s‑a raportat de tehnicianul de la laboratorul din subsol că dimineaţă a găsit uşa forţată şi în interior deranj şi că i‑au dispărut mai multe aparate de fotografiat şi materiale foto: filme şi developate, şi nedevelopate”. De aici rezulta că cei care au avut interesul să ascundă crimele din Timişoara au acţionat şi după 22 decembrie. Ghircoiaş a jucat acelaşi rol şi în acoperirea crimelor Securităţii de după 22 decembrie. Din mărturiile mai multor medici care i‑au operat pe cei împuşcaţi în Bucureşti începând cu 22 decembrie (atât terorişti, cât şi revoluţionari sau militari în termen), Ghircoiaş a preluat acte medicale, gloanţe şi chiar terorişti, care apoi au dispărut. Prezentăm în continuare câteva dintre declaraţiile relevante, selectate dintr‑un set mai larg (67 de file) de mărturii pe care autorii l‑au înmânat procurorilor din SPM, din care rezultă cu destulă certitudine că Ghircoiaş a fost un factor central în acoperirea crimelor teroriştilor.
Medicul chirurg Nicolae Constantinescu:
Tripon Cornel a fost rănit prin împuşcare în zona hotel Negoiu din Bucureşti. Medicii de la spitalul Colţea au solicitat Procuraturii instrumentarea acestor cazuri. Colonelul Ghircoiaş […] i‑a adunat pe toţi indivizii care erau acuzaţi că sunt terorişti, făcându‑i dispăruţi.
Profesorul Andrei Firică, directorul Spitalului de Urgenţă Floreasca în 1989:
La camera de gardă a spitalului au fost aduse, în zilele Revoluţiei, mai multe persoane suspectate că ar fi terorişti. Acestea au dispărut apoi fără urmă, luate de un colonel de la Miliţie. […] A apărut un colonel de Miliţie […] care mi‑a dat un sfat ce la prima vedere părea logic: să nu mai duc ziarişti la patul teroriştilor, fiindcă aceştia sunt doar suspecţi de terorism şi s‑ar putea să mă trezesc mai târziu dat în judecată că am stricat imaginea unor oameni. Cum începuse tirul asupra Spitalului de Urgenţă, […] legat de terorişti, lucrurile s‑au desfăşurat astfel: a venit din nou colonelul acela de Miliţie care mă îndemnase să nu mai duc ziariştii la patul teroriştilor şi i‑a încărcat pe terorişti într‑un autobuz, plecând cu ei […]. Peste două‑trei zile am primit un telefon de la generalul Chiţac, deja ministru, care m‑a întrebat ce e cu teroriştii. I‑am relatat cum ei au fost luaţi de acel colonel de Miliţie şi generalul Chiţac n‑a părut surprins. Chiar părea mulţumit că au fost luaţi de acel colonel de Miliţie. Marea mea surpriză a fost când pe acel colonel de Miliţie l‑am revăzut în zeghe, la televizor, în boxa acuzaţilor, la procesul de la Timişoara [este deci vorbade acelaşi Ghircoiaş].
Până pe 25 decembrie la noi în clinică au fost operaţi circa 55 de răniţi, dintre care 2 au murit. Ca cineva care a făcut războiul în prima linie, am constatat că rănile au fost provocate cu intenţia de a ucide (ţinta era abdomenul sau toracele: zone vitale).
Au fost şi răniţi cu gloanţe „dum‑dum”, cu gloanţe umplute cu bolţuri de fier‑beton (surprinzător cum au dispărut din mică noastră colecţie!).
Intimidări şi ameninţărila adresa martorilor şi jurnaliştilor
Securitatea a continuat să‑şi folosească metodele predilecte, frica şi dezinformarea, şi după 22 decembrie 1989. După cum am arătat, martorul Soucoup a primit telefoane de ameninţare: „Ţine‑ţi gura, că dispari!”3. Generalul‑maior (r) dr. Mihai Floca, fost şef al Departamentului pentru relaţia cu Parlamentul şi informare publică, membru al trustului de presă al MApN, a acordat un interviu înregistrat autorilor pe 20 iunie 2019, la sediul GDS, Bucureşti. Ca jurnalist militar şi de investigaţii, domnul Floca a scris o serie de articole în ziarul Armata Poporului şi altele în 1990, în care arată că armamentul folosit de terorişti în decembrie 1989 era de un calibru special (de exemplu, 5,6) şi provenienţă străină, care nu existau în dotarea forţelor MApN. După cum am arătat în subcapitolul „O redutabilă forţă militară conspirată. Arsenalul Securităţii conform documentelor găsite recent la CNSAS”, Securitatea avea aceste arme şi le‑a folosit după 22 decembrie. Seria de articole incendiare ale domnului Floca s‑a oprit subit în vara anului 1990. Domnia sa ne‑a făcut următoarea mărturisire: „În august 1990, într‑o seară, când m‑am dus să închid geamul de la balcon, [am observat] că aveam un punct roşu pe piept. La scurt timp mi s‑a transmis din partea unui ofiţer de informaţii să‑mi văd de treabă. Am familie şi copii…”4. Aluzia clară a domnului Floca, făcută în faţa noastră, a fost că şi‑a oprit investigaţiile şi publicarea a ceea ce aflase despre vinovăţiile de la Revoluţie (şi era evident vorba de Securitate) după ameninţarea asupra propriei vieţi din vara anului 1990. Nu există nici o altă explicaţie pentru aceste ameninţări decât intenţia foştilor securişti de a‑şi ascunde vinovăţia pentru crimele de la Revoluţie, acţionând tot prin mijloacele disimulării şi mizând tot pe efectul fricii.
(…)
Mistificarea adevărului
Mitul „amestecului străin”
Doctrina de apărare a lui Nicolae Ceauşescu a avut ca bază legală legea nr. 14/1972 privind „organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România”. Pentru ce s‑a întâmplat la Revoluţie după 17 decembrie 1989 este relevant articolul 6 din textul legislativ, care descrie situaţia în care putea fi declarată „starea de război”: „Numai în cazul unei agresiuni armate împotriva Republicii Socialiste România sau împotriva unui alt stat faţă de care Republica Socialistă România are obligaţii de apărare mutuală”. Însă Nicolae Ceauşescu nu a convocat Consiliul Apărării în acele zile şi nici vreun alt organism care să fi „aprobat” declanşarea stării de război. Evident, nu avea nevoie decât de o acoperire formală pentru aceasta.
Ne aflăm aici în faţa supremului iluzionism al dictatorului: declararea de facto a stării de război (prin ordinele date în şedinţele CPEx), dar nu şi de jure. Şi, mai ales, fără să o facă publică. Avea nevoie de acest război declarat unui inamic extern inexistent. Şi asta nu numai pentru a păstra puterea, ci şi, în cazul în care ar fi pierdut‑o în urma revoltei interne sau militare interne, ca să şi‑o recucerească. Starea de război cu un duşman „extern”, chiar inexistent, justifica, aşa cum am arătat, activarea reţelei pregătite de Securitate pentru lupta de rezistenţă. Iulian Vlad ştia foarte bine jocul acestei stări de război disimulate. Aşa cum o ştiau toţi şefii Securităţii, după cum o dovedesc documentele de la CNSAS citate în acest volum (inclusiv agendele de lucru ale unor ofiţeri superiori).
„Amestecul străin” a fost acoperirea lui Ceauşescu şi a Securităţii atât pentru represiunea cu muniţie de război, cât şi pentru lupta de rezistenţă
Documentele consultate la CNSAS dovedesc faptul că Ceauşescu, în tentativa de a‑şi crea în Occident şi în lume, în general, o imagine pozitivă, a încercat cu orice preţ:
- să „prevină” orice formă de disidenţă internă1;
- să oprească fluxul de informaţii către Occident legat de represiunea internă;
- să disimuleze represiunea internă şi să transforme opoziţia internă în „cauze de drept comun”;
- să preîntâmpine coagularea opoziţiei politice interne într‑o „mişcare”, prin „destrămarea de anturaje”;
- să distrugă în faşă orice încercare de revoltă populară (de tipul Braşov ’87);
- să „reziste” printr‑o „luptă de hărţuire” şi să revină la putere în cazul în care o astfel de revoltă populară ar „ocupa vremelnic teritoriul” şi l‑ar înlătura, temporar, pe dictator.
Nenumărate documente ale Securităţii, culminând cu stenogramele şedinţelor CPEx din decembrie 1989 dovedesc că Ceauşescu a inventat un „atac extern”, de la est sau de la vest, pentru a declara starea de necesitate şi represiunea armată făţişă.
Pe de altă parte, principala obligaţie instituţională a Securităţii, normativă, ca în orice dictatură personală, era să‑l apere pe şeful statului. În virtutea acestei obligaţii şi a îndoctrinării amintite, întreaga Securitate i‑a îndeplinit ordinele criminale la Timişoara şi la Bucureşti până pe 22. Aşa cum rezultă din bogatul material probator prezentat în acest volum, în acel moment din 22 decembrie, dată fiind starea de război (invocată, simulată şi disimulată), reţeaua pregătită de Securitate pentru lupta de rezistenţă s‑a activat. Gradul de îndoctrinare al cadrelor de Securitate, în special al celor pregătite pentru această luptă, este cunoscut: „Să avem garanţia că nu există militar în sistemul de securitate care să nu aibă conştiinţa nevoii de a‑şi da viaţa”2. Ştim şi că direcţiile şi unităţile cu „misiuni reale, de luptă” ale Securităţii fuseseră alertate din timp, odată cu declanşarea „de cercurile imperialiste, dar şi de alţii” a „campaniei concertată antisocialistă” pe care, în paranoia sa, Nicolae Ceauşescu o vedea îndreptată împotriva sa. Aceste unităţi de luptă urmau să primească în „perioada următoare” „noi şi importante sarcini”, respectiv „acţiuni de importanţă excepţională”. Misiunile care urmau trebuiau îndeplinite „în condiţii ireproşabile”3, printr‑o luptă „compartimentată şi secretizată”4, pentru care luptătorii erau pregătiţi „de a‑şi da şi viaţa”.
Cine urmau să fie „duşmanii”? Şi pe aceştia îi cunoaştem tot din documentele Securităţii: „Avem şi pe plan intern duşmani care s‑au înhăitat cu cei din exterior […]. Să înţelegem semnificaţia acestor fenomene. Pe fondul [lor] ne aşteaptă misiuni deosebite – vigilenţa trează”1. Or, pentru şefii Securităţii şi unităţile pregătite pentru lupta de rezistenţă, duşmanii care s‑au înhăitat cu cei din exterior au fost, după 22 decembrie, revoluţionarii şi Armata Română.
Cine avea interes în mistificarea Revoluţiei?
Mitul „pericolului” sau „amestecului” sovietic la Revoluţie a fost folosit de la început de aparatul de „legendare” al Securităţii. În acelaşi timp, se încerca decredibilizarea generalului Militaru prin asocierea acestuia cu GRU. Oferim cititorului un „minidosar Militaru” în addenda 5, în subcapitolul „Cazul generalului Nicolae Militaru”, pentru a putea evalua credibilitatea informaţiilor vehiculate iniţial de Securitate (dar preluate viral în unele zone din mass‑media). Prin asocierea lui Militaru cu serviciul de informaţii al Armatei Sovietice, Securitatea a „scos în faţă Armata” (ca la Timişoara), încercând astfel să se disculpe pentru actele teroriste şi diversiunea de după 22. Miza diseminării insistente a mitului influenţei „serviciilor” sovietice nu a fost alta decât impunizarea Securităţii.”
[…] Andrei Muraru: Securitatea care investighează crimele Revoluției e ca și cum oamenii lui Heinrich… […]