„Multe discuții recente s-au concentrat pe căderea Afganistanului și declinul Occidentului. Retragerea occidentală umilitoare condusă de americani este și mai problematică prin semnalul pe care îl trimite către alte state „protejate”, actuale și viitoare. Oficiosul Partidului Comunist Chinez, Global Times, a satirizat, într-un editorial, istoria pe care o are America în abandonarea aliaților săi, avertizând că asta ar putea păți și Taiwanul. Dar paravanul de fum afgan ascunde un alt aspect al declinului occidental: o hotărâre a Curții Europene de Justiție din 15 iulie care impune aceleași restricții privind „timpul de lucru” și personalului militar al statelor membre ca oricărui alt lucrător, cu excepția unor operațiuni militare clar specificate. Dacă ar fi aplicată ad litteram, hotărârea ar îngreuna Franța, ca putere militară operațională eficientă și, prin extensie, ar constrânge un braț important al apărării occidentale”, scrie John Keiger, specialist în istorie franceză, într-un editorial din The Spectator.
🔹 Franța este în prezent a șasea putere militară mondială. Fiind unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU cu drept de veto și a patra cea mai mare putere nucleară, Franța este pe cale să-și vadă subminată capacitatea operațională. Aceasta este o lovitură nu numai pentru apărarea occidentală, ci în mod semnificativ pentru apărarea UE și, în cele din urmă, britanică. În mod ironic, această mișcare a CEJ ar putea împinge UE și mai mult în brațele NATO, dacă singura putere militară majoră a UE este restricționată în acest fel.
În realitate, Franța a solicitat scutirea de la Directiva UE din 2003 privind timpul de lucru pentru armata sa, pretinzând – perfect rațional – că forțele sale armate ar trebui să fie „disponibile în orice moment și în toate locurile”, așa cum este consacrat în Codul său de apărare. În mod ironic, însă, Franța a fost cea care a sprijinit directiva din 2003 care stabilește pragurile maxime pentru timpul de lucru, cum ar fi cel puțin 11 ore de odihnă pe zi și o săptămână de lucru de maxim 48 de ore.
Episodul este cu atât mai degradant cu cât cazul a fost adus la CEJ de către un subofițer sloven, întrucât Slovenia – împreună cu Spania și Franța – au solicitat scutire pentru forțele lor armate. Franța a încercat să conteste decizia. Dar nu există o cale de atac împotriva unei hotărâri a CEJ.
Opoziția din Franța față de decizia Curții a unit o clasă politică dezarmată, Elysee-ul și forțele armate față de subminarea a ceea ce francezii numesc „singularitatea” armatei sale. În schimb, Germania a ales să aplice directiva din 2003 forțelor sale armate, cu consecințele nefaste pe care le putem observa acum, cu un program de 40 de ore pe săptămână, și a cărei contribuție militară – chiar și în afara câmpului de luptă – l-ar face pe generalul von Moltke să se răsucească în mormânt.
În calitate de șef titular al forțelor armate ale Franței, președintele Macron a amenințat bombastic: „Ne-am apărat statutul și vom continua s-o facem până la capăt.”
Și cu un sofism tipic macronist, care-l va unge pe inimă pe Viktor Orban, acesta a opinat: „Sunt un european înflăcărat, cred în calea europeană și cred că este ceva bun pentru destinul național.”
Poate că există o dimensiune suplimentară a anxietății lui Emmanuel Macron cu privire la această hotărâre. Se va aplica și jandarmeriei Franței, care este un corp militar vital pentru menținerea ordinii publice într-un moment în care demonstrațiile de stradă amenință să devină din nou violente.
Hotărârea îl strânge cu ușa pe Emmanuel Macron.
În primul rând, întreaga sa esență politică este construită în jurul sprijinului său pentru o UE mai integrată – fără îndoială că va apărea în campania sa de realegere în următoarele șase luni. În al doilea rând, la 1 ianuarie 2022 Franța preia președinția Consiliului UE.
Desigur, nu este un aspect bun pentru un lider al UE să conteste o hotărâre a UE în timp ce-și încordează mușchii în fața unor țări precum Ungaria și Polonia pentru refuzul lor de-a se supune. În cele din urmă, trebuie să avem un bob de simpatie pentru Franța, ale cărei forțe armate sunt operaționale pe tot globul – în special 5.000 de soldați în Africa Subsahariană -, uneori în mod eficient în numele UE, ale cărei state membre aduc doar contribuții simbolice la acest efort.
Piedica pusă de UE forțelor militare ale Franței nu este doar un alt act de auto-vătămare a Bruxelles-ului, ci mai grav, este o lovitură suplimentară adusă apărării occidentale, care va fi aplaudată de rivali. 🟦
Propagandă putinistă.
1. Afganistanul nu a fost niciodată aliatul SUA sau NATO. SUA și ceilalți nu s-au dus acolo să protejeze Afganistanul. S-au dus acolo ca să-i înlăture pe talibani, care-i lăsau pe Al Qaida și alții să facă ce vor.
2. Dacă nu îi apărau, nu aveau cum să-i abandoneze. Obama deja hotărâse să se retragă, nemaifiind justificate cheltuielile și pierderile umane față de ce mai aveau de câștigat acolo. Însă unii au spus că trebuie să le mai dea timp guvernului Afgan să se pregătească. Timp le-au dat.
3. Pregătiți tot n-au fost. Și dacă stăteau încă 10 ani, tot la fel de pregătiți ar fi fost, adică deloc. Dacă nu există voință populară, asta e. SUA și-a „cut their losses”.
4. Comparația între Afganistan și Taiwan e ridicolă, fiindcă Taiwanul are voință maximă să se apere, și este între primele 15 forțe armate ale lumii. Pe banii proprii.
Propaganda asta cum că Biden a pierdut e dezgustătoare. SUA poate spulbera Afganistanul cu toți cei 32 milioane locuitori într-o lună. Intenția nu a fost să învingă, ci să proptească un guvern de tip occidental. Însă fără sprijin popular nu merge. Ca să nu mai spunem că nici Pakistanul n-a ajutat.
La bună vedere.