Trump reprezintă o schimbare radicală față de consensul postbelic care i-a unit pe republicani și democrați
Lumea a fost extrem de interesată de alegerile prezidențiale din SUA, iar pretutindeni oamenii se întreabă ce va însemna întoarcerea lui Donald Trump în geopolitică. Dar oare America mai este interesată de lume? Din ce în ce mai puțin și, cu siguranță, judecând după campania concentrată asupra problemelor interne, nu prea.
Asta reprezintă o schimbare serioasă față de consensul de după Al Doilea Război Mondial (puteți viziona întreaga mea prezentare pe acest subiect la o conferință din București, în finalul acestui articol).
Electoratul american a fost rareori foarte animat de politica externă, dar establismentul politic a fost cu siguranță interesat de aceasta. Și dacă ascultați discursuri ale președinților (vezi mai sus), de la Harry Truman și Dwight Eisenhower până la George W. Bush și Barack Obama, veți observa un consens bipartizan remarcabil privind utilizarea puterii Americii pentru promovarea democrației, libertății și valorilor liberale.
„De-a lungul aventurii Americii în materie de guvernare liberă, scopurile noastre fundamentale au fost să menținem pacea, să încurajăm progresul în realizările umane și să sporim libertatea, demnitatea și integritatea între popoare și națiuni”, spunea republicanul Eisenhower, în discursul său de adio din 1961. „Visăm la o lume în care toți sunt hrăniți și plini de speranță, și vom ajuta la a face posibil acest lucru”, spunea democratului Lyndon Johnson, în 1967.
Iată-l și pe Richard Nixon, un republican care încă mai este criticat, în discursul său despre „majoritatea tăcută”, din 1969: „Haideți să nu consemneze istoricii că atunci când America era cea mai puternică națiune din lume, am trecut pe cealaltă parte a drumului și am permis ca ultimele speranțe de pace și libertate ale milioane de oameni să fie sufocate de forțele totalitarismului”.
Toți aceștia au crezut într-o ordine mondială condusă de SUA, axată pe prevenirea conflictelor și promovarea stabilității economice prin cooperare multilaterală și principiile democrației, securității colective și comerțului liber.
Truman a pus bazele acestei ordini prin înființarea NATO în 1949. Crearea Națiunilor Unite și a unor instituții precum Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială a făcut parte din această inițiativă, la fel ca Planul Marshall, care a contribuit la reconstrucția Europei. Se spera la prevenirea răspândirii comunismului prin recuperare economică și stabilitate politică. Eisenhower a extins viziunea lui Truman, subliniind importanța păcii, progresului și demnității umane, supraveghind consolidarea NATO.
Kennedy a înființat Corpul Păcii și Alianța pentru Progres în America Latină, ambele fiind aliniate aceleiași viziuni. Politica externă a lui Johnson susținea că mișcarea pentru drepturile civile din țară oferea SUA o autoritate morală mai mare în străinătate, permițându-i să proiecteze în mod credibil valorile democratice.
Este deosebit de interesant de remarcat faptul că lipsa diferendelor majore între partide se aplica și în cazul Războiului din Vietnam, care a fost extrem de diviziv în America. Dar diviziunile erau de natură de clasă și generațională, iar nu între partide. Atât Johnson, cât și Nixon erau mânați de un angajament de a lupta împotriva comunismului, dar și dorința de a încheia războiul într-un mod care să nu fie devastator pentru această cauză.
Interesant este faptul că, în alte domenii, Nixon a sfidat ideea conform căreia republicanii — ca și dreapta și naționaliștii din multe țări — ar fi, cumva, mai înclinați spre război. Vizita sa istorică în China, din 1972, a marcat o schimbare semnificativă în dinamica Războiului Rece. Republicanii Ronald Reagan și George Bush Sr. nu doar că au câștigat Războiul Rece, dar au câștigat și pacea, crezând în progresul planetar condus de SUA. Pentru a nu rămâne mai prejos, fiul lui George Bush a promis că „vom încuraja reformele în alte guverne, făcând clar faptul că în relațiile noastre succesul va depinde de un tratament decent acordat propriului popor”.
Desigur, acțiunile Americii nu s-au aliniat întotdeauna cu idealurile nobile. În timpul Războiului rece, obținerea influenței a fost urmărită în numele „restrângerii comunismului” pe tot globul, Statele Unite fiind adesea implicate în lovituri de stat și alte intervenții discutabile moral, care au lăsat în urmă o moștenire de represiune, instabilitate și resentimente. Însă America a considerat mereu că conduce lumea, în mare parte, pentru scopuri bune.
Obama a spus probabil cel mai bine acest lucru în discursul său de acceptare a Premiului Nobel pentru Pace din 2009: „Oricare ar fi fost greșelile pe care le-am făcut, realitatea este următoarea: Statele Unite ale Americii au ajutat la susținerea securității globale timp de mai bine de șase decenii… nu pentru că am fi dorit să impunem voința noastră (ci) dintr-un interes propriu iluminat, pentru că vrem un viitor mai bun pentru copiii și nepoții noștri, și credem că viețile lor vor fi mai bune dacă copiii și nepoții altora pot trăi în libertate și prosperitate”.
Toate acestea — anume, 70 de ani de abordare americană — s-au prăbușit zgomotos odată cu alegerea lui Donald Trump în 2016. Politica externă „America First” a lui Trump a marcat o despărțire drastică de decenii de susținere bipartizană pentru implicarea internațională.
În discursul său din 2019 la Națiunile Unite, Trump le-a spus liderilor lumii că, în esență, sunt pe cont propriu: „Dacă vreți democrație, păstrați-vă suveranitatea. Și dacă vreți pace, iubiți-vă națiunea. Liderii înțelepți pun întotdeauna pe primul loc binele propriului popor și al propriei țări. Viitorul nu aparține globaliștilor. Viitorul aparține patrioților”, a spus el. „În tot ce facem, ne concentrăm pe împuternicirea visurilor și aspirațiilor cetățenilor noștri”.
În ceea ce privește NATO, el a declarat că este „obsolet”, „gras” și „neglijent”.
Odată cu rezultatele alegerilor de marți, toate aceste lucruri revin în actualitate. Iar ironia este că, deși Trump este indiferent față de lume, stilul său nepăsător înseamnă că problemele de politică externă — precum războiul din Ucraina, tensiunile în creștere din Orientul Mijlociu și ascensiunea Chinei — au devenit acum importante.
Consecințele acestei schimbări vor fi evidente mai ales în conflictul în curs din Ucraina, care a devenit o linie de front în lupta dintre democrațiile liberale și regimurile autoritare. Deciziile luate la Washington în lunile următoare vor influența critic soarta Ucrainei, afectând nu doar apărarea sa împotriva agresiunii rusești, dar și răspunsul internațional mai larg față de comportamentele autocratice.
La o conferință internațională despre Ucraina, la care particip în București, există o mare îngrijorare privind posibilitatea ca Trump să amenințe că va retrage asistența militară și să-l forțeze practic pe președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, să accepte pierderea unor teritorii mari din estul țării în favoarea Rusiei. Există temeri că Trump va retrage trupe deja staționate în România și Polonia, iar toate acestea vor încuraja o agresiune și mai mare de tipul celei declanșate de Putin. Țările europene ar putea fi nevoite să-și apere singure interesele.
Pentru Orientul Mijlociu, există un oarecare optimism în Israel și în rândul țărilor arabe sunite moderate că Trump ar putea „sparge capete” și ar putea debloca impasul care a menținut un război pe mai multe fronturi timp de mai bine de un an. De asemenea, s-ar putea să abordeze Iranul cu un toiag mare și să-i explice că jocurile sale cu programul nuclear și cu milițiile teroriste din toată regiunea s-au încheiat, iar dacă nu…
Dacă aș fi Taiwan, nu aș fi atât de încrezător că Trump s-ar grăbi să mă apere doar pentru că Statele Unite sunt angajate în promovarea democrației. Dacă fie acest lucru, fie probabila abandonare a Ucrainei va fi ceea ce va încuraja China lui Xi Jinping să acționeze mai agresiv, ei bine, asta este o întrebare foarte mare.
Pe termen lung, însă, se pare că America se îndepărtează de rolul său de lider global; de viziunea împărtășită de toți acei președinți, inclusiv de către președintele Joe Biden.
Biden a încercat să păstreze consensul liberal tradițional, pledând pentru un sprijin puternic pentru Ucraina și pentru menținerea alianțelor internaționale. Administrația sa vede conducerea SUA ca esențială pentru menținerea stabilității globale, în special în conflictele în care autoritarismul amenință guvernarea democratică.
Dar aripa progresistă a Partidului Democrat complică această viziune. Această facțiune în creștere de membri ai partidului este adesea sceptică față de intervențiile militare și preferă să redirecționeze resursele spre probleme interne, cum ar fi sănătatea și educația. Aceste sentimente reflectă o critică mai largă a intervenționismului american, ducând la o tensiune în cadrul partidului privind rolul Americii pe scena mondială.
Pe partea republicană, abordarea tradițională nu este deloc împărtășită de aripa dominantă, MAGA, a Partidului Republican, care va exercita o puternică influență asupra politicii americane în anii ce vor urma.
Așadar, lumea va trebui să se adapteze la posibilitatea ca leadershipul global al SUA, cel puțin în forma în care l-am cunoscut, să ajungă la sfârșit.
Realegerea lui Trump este un dezastru. Dar ar putea salva Orientul Mijlociu
