Timp de secole, ne-am definit prin muncă. Inteligența artificială face ca acest lucru să fie din ce în ce mai puțin plauzibil. Fac aici o propunere subversivă – dar posibil utilă.
În ultimele săptămâni, se pare că temerile legate de faptul că inteligența artificială ar putea produce perturbări prea mari, prea rapid — suficiente pentru a declanșa consecințe majore la nivel societal . Din ce în ce mai mult, nu mai pare nepotrivit sau demodat să te îngrijorezi că o piață liberă, în care atât de multe dintre funcțiile noastre profesionale pot fi automatizate, s-ar putea să nu genereze în mod fiabil suficiente locuri de muncă pentru toți cei care vor să muncească sau au nevoie de venituri — așa cum s-a întâmplat, în mare, încă de la Revoluția Industrială. Un sondaj NBC de luna trecută a arătat că majoritatea americanilor — 57% față de 34% — cred că riscurile AI depășesc beneficiile (inclusiv potențialele atacuri informatice, nu doar impactul asupra locurilor de muncă), iar în această săptămână The Economist arăta că „o abordare de tip laissez-faire nu mai este sustenabilă politic sau înțeleaptă strategic”.
Nu e de mirare, având în vedere că o analiză citată pe larg a Goldman Sachs a estimat că inteligența artificială ar putea afecta în curând până la 300 de milioane de locuri de muncă cu normă întreagă la nivel global, iar toată lumea înțelege că astfel de cifre vor crește probabil până la punctul în care AI ar putea transforma sau elimina o parte semnificativă a muncii realizate de profesioniști educați. Dacă acest lucru se dovedește măcar parțial adevărat, va crea mai mult decât o provocare economică, forțându-ne să confruntăm o întrebare mai profundă: ce se întâmplă cu o cultură care și-a construit identitatea în jurul muncii atunci când munca nu mai este necesară?
La urma urmei, de câteva secole, societățile moderne s-au organizat în jurul ideii oarecum ciudate că munca ne definește. Întrebarea – „Cu ce te ocupi?” – a devenit un mod firesc de a începe o conversație, permițând unor străini să se poziționeze reciproc în lumea socială. Ocupația semnalează competență, statut, identitate și, uneori, chiar valoare morală. O persoană fără loc de muncă — sau al cărei muncă pare trivială — se poate simți invizibilă social (adică poate avea dificultăți în a-și găsi un partener).
Cea mai fragilă dintre toate a fost asupția că economia de piață (plus guvernele, desigur) ar produce cumva suficiente locuri de muncă pentru toți cei care caută de lucru, minus un nivel „natural” al șomajului, care reflectă situația oamenilor aflați între joburi sau temporar fără muncă din diverse motive. Această credință pare aproape religioasă – ar fi o coincidență destul de mare! Într-adevăr, antropologul David Graeber a susținut, în provocator, că mari segmente ale economiei moderne de servicii constau din ceea ce el a numit „joburi inutile” („bullshit jobs”) — roluri care există mai puțin pentru că sunt necesare și mai mult pentru că societățile se simt obligate moral să mențină oamenii angajați. Întregul aranjament este destul de ciudat.
Tindem să uităm că, pentru o mare parte din istoria umanității, idealul suprem nu fost munca, ci libertatea față de ea. În Grecia clasică, Aristotel susținea că scopul societății era să le permită cetățenilor să ducă vieți de virtute, contemplare și participare la viața publică. El credea că activitățile care dau sens vieții — filosofia, politica, arta, prietenia — necesită timp liber. Cuvântul grecesc scholē, din care derivă „școală”, însemna literalmente timp liber, deoarece cultivarea intelectuală era ceva ce se urmărea atunci când erai eliberat de necesitate. Munca era o condiție de care trebuia să scapi; ea ținea doar de necesitate.
Culturile aristocratice ale Europei moderne timpurii au păstrat ecouri ale acestei viziuni. Un „gentleman”, în sensul clasic britanic, era cineva care nu trebuia să muncească pentru a trăi. Venitul său (da, pronumele era de obicei masculin) provenea din pământ, moșteniri sau investiții. Această independență față de constrângerile economice nu era doar un privilegiu, ci parte a definiției rolului său social. Eliberat de nevoia de a câștiga un salariu, se aștepta să se dedice vieții publice, studiului, administrării proprietăților, serviciului militar (destul de curios) sau patronajului artelor. Britanicii sunt, desigur, un caz aparte — dar variante ale acestui model au existat în toată Europa: comerțul și munca erau esențiale pentru societate, dar nu reprezentau vocația ei supremă.
În romanul Sense and Sensibility, de Jane Austen, personajul Edward Ferrars afirmă fără jenă că nu a avut „nicio ocupație necesară care să mă implice, nicio profesie care să-mi ofere de lucru”. Demnitatea lui provenea din independență. Hugh Grant a dat viață acestui personaj în filmul din 1995. Pare de-a dreptul nelalocul lui să ți-l imaginezi pe acest aristocrat timid și bâlbâit răspunzându-i unui șef și mai inutil sau trimițând emailuri pare cu adevărat nepotrivit — e ca și cum ai ține o gazelă în cușcă.
Dintr-o varietate de motive, bune sau rele, societatea modernă a inversat această ierarhie: în loc să admire libertatea față de muncă, a ajuns să trateze munca însăși drept principala sursă de identitate, demnitate și sens.
Noțiunea unei nobilimi lipsite de muncă a început să se destrame odată cu transformările religioase și economice ale Europei moderne timpurii. Una dintre cele mai influente explicații pentru această schimbare a fost oferită de sociologul Max Weber în celebra sa lucrare The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism. Weber susținea că anumite curente ale protestantismului, în special calvinismul, au reinterpretat munca obișnuită ca pe o formă de vocație spirituală. Cuvântul german Beruf, analizat pe larg de Weber, îmbină ambele sensuri: profesie și chemare — o distincție subtilă, dar importantă. În această viziune, hărnicia în munca lumească putea fi un semn al grației interioare. Industria, cumpătarea și disciplina au devenit virtuți morale. Lenea, cândva semn al statutului aristocratic, a început să pară suspectă.
În timp, această reinterpretare religioasă s-a îmbinat cu logica economică a capitalismului și cu nevoile organizaționale ale societății industriale. Pe măsură ce economiile au devenit mai complexe, indivizii au ajuns să fie definiți prin locul lor într-o diviziune a muncii elaborată. Sociologul francez-evreu Émile Durkheim descria societățile moderne ca sisteme în care coeziunea socială apare tocmai pentru că indivizii ocupă roluri specializate. Devii avocat, profesor, inginer, jurnalist — iar aceste roluri nu sunt doar slujbe, ci identități.
Până în secolul al XX-lea, transformarea era completă. Munca nu mai era doar o necesitate; devenise axa centrală în jurul căreia gravita viața socială. Educația îi pregătea pe oameni pentru cariere. Statutul social urma succesul profesional. Vieți întregi erau organizate în jurul traiectoriei de avansare în carieră. „Cu ce te ocupi?” a înlocuit, în anumite contexte, „Ce mai faci?” ca formă de salut.
În Aurora, Friedrich Nietzsche observa această schimbare, remarcând că societățile moderne păreau tot mai mult organizate în jurul unei religii neliniștite a muncii: „Ne este rușine să ne odihnim; reflecția îndelungată aproape că provoacă mustrări de conștiință. Gândim cu ceasul în mână… «Trebuie să facem ceva.»”
Povara psihologică pusă pe muncă a devenit și mai grea în ultimele decenii, când societățile au început să insiste că munca nu trebuie doar să ofere venit, ci și sens. Oamenii au fost încurajați să „își urmeze pasiunea”, să caute cariere care le exprimă sinele profund. Jobul ideal ar trebui să ofere simultan stabilitate financiară, împlinire personală, statut social și scop moral.
În cea mai mare parte a istoriei, nimeni nu și-a imaginat că activitatea necesară pentru a plăti chiria ar trebui să satisfacă și aspirațiile spirituale. Ar fi fost o altă coincidență uimitoare. Agricultura, meșteșugurile, comerțul sau administrația erau pur și simplu mijloace de a susține viața. Credința modernă că munca ar trebui să fie și te și împlinească personal este o invenție culturală neobișnuit de exigentă. Îmi place să mănânc pizza pepperoni, să beau vin rosé, să joc biliard și să public pe Substack. Imaginează-ți dacă acestea ar plăti și chiria!
A fost o așteptare remarcabilă, dar foarte rar îndeplinită, ceea ce a dus la valuri de nemulțumire în întreaga lume occidentală. Cât de inteligent este, de fapt, acest principiu de organizare? Iar acum, într-o întorsătură istorică ciudată, inteligența artificială ne-ar putea împinge înapoi către acea idee mai veche de libertate, care, privită dintr-un anumit unghi, este și mai practică.
Ideea că tehnologia ar trebui să pună capăt acestei obsesii pentru muncă nu este complet nouă. Filosoful Bertrand Russell, în eseul In Praise of Idleness, argumenta încă din 1932 că progresul tehnologic ar trebui să le permită oamenilor să muncească mult mai puțin și să dedice mai mult timp creativității, curiozității și vieții civice. Russell credea că adevăratul scandal al societății moderne nu era că oamenii sunt leneși, ci că atât de mulți sunt forțați să muncească inutil doar pentru a menține prestigiul social al muncii. „Cred că se muncește mult prea mult în lume, că un rău imens este cauzat de credința că munca este virtuoasă”, scria el.
Filosoafa Hannah Arendt a anticipat și ea un astfel de paradox, în The Human Condition. Ea avertiza că civilizația modernă a ridicat munca la un nivel atât de înalt încât riscă să creeze o situație în care oameni formați psihologic de disciplina muncii trăiesc într-o lume în care aceasta este din ce în ce mai puțin necesară.
Pe măsură ce acest proces se desfășoară, o posibilitate de a reduce șomajul ar fi păstrarea mai multor oameni angajați, dar cu program parțial. Economistul John Maynard Keynes, în eseul său din 1930 Economic Possibilities for our Grandchildren, prezicea că progresul tehnologic ar putea reduce în cele din urmă săptămâna de lucru la cincisprezece ore.
Dar dacă și munca part-time dispare, atunci trebuie să ne readaptăm. Privit prin prisma lui Russell și Arendt, pericolul pare mai puțin grav. În loc să ne temem, am putea concluziona că problema a fost rezolvată. În esență, dezvoltarea tehnologică ne-ar putea transforma pe toți în „doamne și domni”.
Aceasta necesită însă o schimbare de mentalitate: trebuie să renunțăm la ideea că suntem munca noastră. Societățile ar putea avea nevoie să regândească fundamentele identității. Presupunerea că o viață plină de sens trebuie să se învârtă în jurul angajării s-ar putea dovedi o abatere istorică, nu o caracteristică permanentă a civilizației umane. Evident, acest lucru va fi dificil; poate va fi nevoie să treacă una sau două generații. Unii oameni — în special tinerii, mă tem — ar putea deveni descurajați și chiar violenți.
Și mai există o problemă: vechea aristocrație cel puțin avea avere — aceasta era, de fapt, identitatea membrilor ei. O posibilitate discutată este introducerea unui venit de bază universal — o plată regulată, necondiționată, oferită de stat tuturor cetățenilor pentru a asigura securitatea financiară. Presupunând că „roboții” creează valoare, acești bani ar putea exista. Eu propun o ajustare: un venit universal ridicat. Acest lucru ar putea genera inflație; capitalismul ar putea avea nevoie de o reconfigurare.
Chiar și un venit ridicat ar putea intra în conflict cu latura noastră întunecată. Mulți oameni nu își doresc doar să aibă mult, ci mai ales să aibă mai mult decât ceilalți. Asta le definește identitatea. Acest impuls a fost amplificat de rețelele sociale, care creează presiuni psihologice în jurul muncii și succesului. Platformele care afișează constant fragmente atent curate de bogăție și lux au extins enorm gama de comparații.
The Theory of the Leisure Class, economistul Thorstein Veblen observa, scriind despre „consumul ostentativ”, că oamenii consumă adesea nu pentru utilitate, ci pentru a-și afișa bogăția ca marker de statut. Astăzi, aceste afișări circulă la nivel global prin micile ecrane luminoase — alimentând un tip de statut care oferă avantaje în toate formele noastre de interacțiune socială. Joburile importante sunt o scurtătură pentru a atinge acest scop (am avut și eu unele și pot confirma că așa este). Când ocuparea forței de muncă era ceva sigur, astfel de impulsuri competitive, uneori lacome, ne împingeau poate spre excelență. Acum, ar putea duce la conflicte.
Așadar, ce îi va arăta obiectului aspirațiilor tale că ai o valoare cu adevărat specială? O posibilitate este ca creativitatea să devină mai centrală. La urma urmei, artistul german Joseph Beuys declara cândva că „fiecare om este un artist”.
El nu voia să spună că toată lumea ar trebui să picteze pe pânză; voia să spună că creativitatea este o capacitate umană universală, care depășește cu mult arta practicată profesional. Am unele îndoieli în privința asta, imaginându-mi poezii foarte proaste, glume groaznice și „instalații” chinuitoare. Dar poate merită încercat.
Serialul Seinfeld a anticipat acest lucru, ca pe atâtea altele, încă din anii ’90. Când Jerry și George, mereu sub-ocupați, îi prezentau președintelui NBC ideea unui serial-în-serial despre propriile lor vieți, au fost întrebați ce ar arăta un episod tipic. „Nimic!” declară George. Când este presat, insistă: „Nu se întâmplă nimic în serial. E exact ca viața!”
„Atunci de ce l-aș urmări?” întreabă executivul. „Pentru că e la televizor!” răspunde entuziasmat George. „Nu încă”, replică acesta, cu o indiferență acidă.
Și, desigur, întregul concept ajunge la televizor. Asta chiar e creativitate! Nu poți pune un preț pe așa ceva. Și, de fapt, s-ar putea chiar să îți aducă statut.
