Statele Unite au fost concepute să reziste regilor, însă acum se comportă ca și cum ar avea unul
Este războiul cu Iranul în pauză ori s-a încheiat? Și totodată, ce condiții poate accepta America? Ei bine, în esență depinde de Trump, deoarece republicanii care controlează Congresul i-au cedat puterile de război. Vor ataca SUA Cuba? Trump decide. Va da înapoi în privința tarifelor? Trump. Revenirea la Organizația Mondială a Sănătății? Ieșirea din NATO? Abandonarea Națiunilor Unite? Reluarea amenințărilor la adresa Groenlandei? Totul depinde de Trump.
În aproape fiecare problemă importantă a momentului, toată lumea îi așteaptă cuvântul. Multe probleme care țin pe toată lumea în tensiune nici nu ar fi existat dacă Trump nu le-ar fi inventat din senin – precum obsesia pentru Canada sau pentru morile de vânt. A spune că asta nu e normal e o formulă care avea o adecvată întrebuințare în primul mandat. Acum este vorba de mult mai mult decât atât: o mutație șocantă a ceea ce trebuia să fie republica americană.
Și de aceea principalul organism global de monitorizare a democrației a retrogradat recent SUA de la rangul de „democrație liberală” la cel de „democrație electorală”, unde liderii sunt aleși, dar cam atât. „Viteza cu care democrația americană este în prezent demontată este fără precedent în istoria modernă”, se arată în raportul Varieties of Democracies (V-Dem) din Suedia, care notează că „suprimarea și intimidarea presei și a vocilor disidente” înseamnă că libertatea de exprimare în SUA „este acum la cel mai scăzut nivel de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial”. Ramura executivă își dezvoltă puterile de ceva vreme – Arthur Schlesinger a scris The Imperial Presidency în 1973 – dar acesta este un alt nivel: Statele Unite, concepute ca o republică a autorității distribuite, se comportă ca o curte în care președintele este un suveran al cărui temperament stabilește direcția statului.
Trump personifică această concentrare pe personalitate prin faptul că este, ei bine, concentrat pe propria persoană. Vorbește constant despre a primi (sau a i se refuza) meritul (adăugând uneori: „dar nu contează”), vorbește de alți lideri care îl „plac”, se laudă cu cât de respectat este („îmi spun sir”) și face lobby pentru Premiul Nobel pentru Pace.
Părinții fondatori ai Constituției, suspicioși față de monarhie în toate formele ei, au conceput un sistem menit să împiedice exact acest tip de situație. Războiul necesita deliberare. Comerțul necesita legislație. Alianțele necesitau consimțământ. Fiecare ramură trebuia să-și apere cu gelozie prerogativele, iar fricțiunea era considerată o virtute.
Acea fricțiune s-a erodat. Ceea ce a rămas este o președinție capabilă să inițieze confruntări economice majore, să redefinească alianțe și să orienteze cursul războiului cu foarte puține constrângeri efective.
Luați în considerare comerțul. Tarifele, odinioară rezultatul unei doctrine legislative minuțioase, au devenit instrumente de influență personală. Sectoare întregi ale economiei globale au fost zguduite de decizii izvorâte din instinctul și resentimentele lui Trump (într-un caz, chiar din cauza unei reclame TV canadiene). Rezultatul este o volatilitate pe care atât aliații, cât și adversarii se străduiesc să o interpreteze, deoarece nu urmează ritmurile previzibile ale unui sistem. Urmează în schimb o persoană imprevizibilă, cu un ego insațiabil.
Politica externă, odinioară domeniul semnalelor calibrate și al consultărilor pe mai multe paliere, suferă aceeași soartă. Ideea de a achiziționa Groenlanda și, eventual, de a o prelua de la un aliat NATO, lansată și abandonată cu o lejeritate uimitoare, a surprins noua realitate în miniatură. Nu a fost atât o dezbatere de politici, cât o obsesie personală ridicată temporar la nivelul unei urgențe strategice globale, apoi aparent abandonată: existau îngrijorări reale că daunele aduse NATO erau atât de mari încât China ar putea profita de moment pentru a invada Taiwanul.
Relațiile cu Canada, unul dintre cele mai stabile parteneriate, au fost supuse unor fluctuații retorice care altădată ar fi fost de neconceput. Trump a sugerat anexarea ei și îl numește pe prim-ministru „guvernator”.
Războiul din Ucraina aduce miza într-un relief mai clar. Sprijinul pentru o țară care rezistă agresiunii fusese prezentat ca o chestiune de principiu și interes strategic. Trump pur și simplu a oprit totul – sugerând chiar, în mod absurd, că, dintre cele două, Ucraina este agresorul și dictatura.
Istoria americană oferă exemple de depășiri ale puterii executive și de acțiuni unilaterale îndrăznețe. Diferența constă în amploarea totală a fenomenului și în abdicarea ecosistemului care ar fi putut oferi limitări.
Congresul, teoretic prima ramură a puterii, a arătat puțin interes în a-și recâștiga prerogativele. Birocrația, denigrată în lumea lui Trump ca „statul paralel”, s-a dovedit în practică mai maleabilă decât credeau mulți.
Și, esențial, Trump a realizat că instanțele, prin natura lor deliberative și reactive, se mișcă prea lent pentru a modela evenimentele în timp real – astfel încât președintele poate încălca legea o perioadă considerabilă. Iar Curtea Supremă este acum atât de conservatoare încât, în mare parte, a fost permisivă. Decizia recentă împotriva tarifelor lui Trump a fost o excepție majoră, provocându-i furia și părând să-l surprindă.
Cultura s-a adaptat în moduri care întăresc această tendință. Acoperirea mediatică gravitează în jurul persoanei, amplificând figura centrală și reducând vizibilitatea sistemului mai larg – și mai plictisitor. Aliații politici trec în plan secund, rolurile lor fiind reduse la cele de susținători sau executanți.
Interesant este faptul că, deși Trump a beneficiat de simplificarea excesivă a mass-mediei, o detestă — la fel ca orice autocrat.
Există și o buclă feedback. Pe măsură ce puterea devine mai vizibil concentrată, atenția publică se restrânge și mai mult, ceea ce, la rândul său, amplifică percepția acestei concentrări – și normalizarea ei. Începe să pară firesc să te întrebi ce va face președintele, să aștepți semnalul lui, să interpretezi declarațiile sale ca fiind decisive. Ceilalți actori ies treptat din prim-plan.
Toate acestea sunt amplificate de rețelele sociale, care devin din ce în ce mai dominante și care, în mod natural, nu gravitează în jurul deliberărilor, instituțiilor sau proceselor, ci al „influencerilor” – individul.
În această situație nefericită, sunt cruciale calitățile personale ale individului ajuns cumva să ocupe această poziție. Ar trebui să sperăm că, cel puțin, această persoană posedă o judecată solidă, cunoștințe profunde, o înțelepciune reală și o disciplină riguroasă, pe lângă decență, probitate și respect pentru limitele funcției.
În schimb, îl avem pe Trump.
Avem impulsivitate, gust pentru spectacol, o viziune tranzacțională asupra relațiilor și o relație laxă cu adevărul – toate acestea căpătând o importanță mai mare decât atunci când existau mecanisme de control capabile să le absoarbă sau să le contrabalanseze. Chiar și la nivelul existent în primul mandat al lui Trump. Este ceva ce, după cum ar spune el, „nimeni nu a mai văzut vreodată”.
Rezultatul este în fața noastră: în esență, un stat semi-autoritar, în care se poate întâmpla orice, iar drepturile cetățenilor nu sunt pe deplin garantate.
Sunt suficient de în vârstă încât să-mi amintesc fiecare președinte american de la Richard Nixon încoace și nu a existat nimic nici pe departe asemănător cu asta. „Nu sunt un escroc”, insista Nixon, într-un mod aproape simpatic, deși nu foarte convingător. Trump spune că ar putea împușca pe cineva pe Fifth Avenue și ar scăpa basma curată. „Sunt un escroc”, spune el, în esență, apoi postează imagini cu el însuși ca Iisus sau ceva de genul acesta.
Acest spectacol sordid capătă o notă aparte într-o țară care s-a prezentat mult timp drept un model de forță instituțională și reziliență democratică. A o vedea astfel diminuată înseamnă a asista la o tragedie.
Încă mai este timp pentru a îndrepta lucrurile. Statele Unite au mai trecut prin crize. Reziliența lor a provenit adesea din capacitatea de a corecta direcția, de a restabili echilibrul după perioade de exces. Mecanismele există, fiind încorporate în Constituție. Dar, pentru moment, ele sunt inutile, deoarece republicanii cedează fără opoziție. Un partid care odinioară se mândrea cu principiile constituționale se regăsește acum aliniat cu un stil de guvernare care – spus blând – se împacă greu cu democrația.
Acești „lemmingi” se tem că vor fi înlăturați de alegătorii din alegerile primare, dacă Trump se întoarce împotriva lor. Este de înțeles, dar nu prea cadrează cu ideea de lider și de demnitate. Dacă nu își găsesc curajul, s-ar putea ca alegătorii, la alegerile de la jumătatea mandatului, să le administreze o corecție de genul acela pe care, cum ar spune chiar Trump, „n-au mai văzut-o niciodată”.
