Călin Georgescu se “activează” într-un mod suspect în interesul Rusiei. Și nu e vorba atât de ceea ce poți deduce din elementele discursului său general, ci mai degrabă din ceea ce lasă să se întrevadă câteva episoade concrete care bat puternic la ochi.
Am identificat două astfel de momente cruciale în care candidatul pro-rus la președinția României s-a sincronizat cu Moscova cu o (încă) inexplicabilă promptitudine și precizie.
O dată, Georgescu s-a sincronizat cu rușii, repet, bizar de prompt și de precis, tocmai în zilele în care Rusia se pregătea să invadeze Ucraina, cu nici măcar o lună înainte de ordinul dat de Putin tancurilor sale de a trece frontiera.
A doua oară, a făcut-o acum, când Rusia se pregătește intens de eventualitatea unor negocieri de pace, forțată fiind de împrejurări vitrege deopotrivă interne și externe – dificultățile economice și militare de a mai susține efortul de război la intensitatea impusă de realitatea frontului, respectiv presiunea exercitată de președintele Donald Trump care a promis că va aduce pacea în 24 de ore (deși după ce a câștigat alegerile și a ieșit din logica populismului electoral, a lărgit orizontul la 100 de zile, apoi la șase luni și nu e exclus chiar să-l mai lărgească o dată, la patru ani, cât ține mandatul său).
Așadar, să vedem filmul.
1. Serghei Narîșkin este președintele Societății Istorice Ruse, dar mai ales el este directorul Serviciului de Informații Externe al Federației Ruse (SVR).
Așadar, Serghei Narîșkin conduce departamentul de falsificare a istoriei și departamentul de spionaj, altfel spus două dintre cele trei instrumente fundamentale de afirmare a imperialismului rus; cel de-al treilea fiind armata.
Conform unei știri din 28 ianuarie a agenției TASS, Serghei Narîșkin a subliniat, printre altele, deschiderea Rusiei de a invita țările vecine cu Ucraina la un ospăț comun din pământurile și populația Ucrainei.
Această teză revizionistă care nu face altceva decât să îndemne la violarea unor tratate și la un atac militar din direcții multiple asupra teritoriului ucrainean, nu a fost lansată de ruși în premieră pe 28 ianuarie 2025, ci a fost doar resuscitată de acest tulburat aghiotant al lui Putin.
De ce?
În esență, nu este exclus ca Narîșkin să fi repus acest subiect pe ordinea de zi a războiului informațional (dus de Moscova în paralel cu cel armat) din rațiuni ce țin strict de specificul perioadelor care preced negocieri sau tentative de negocieri de pace, perioade în care fiecare tabără își încordează mușchii, își arată colții, agită toate apele posibile și imposibile. E de presupus acest lucru întrucât tocmai o astfel de perioadă traversează acum depotrivă Ucraina și Rusia, iar gravitând în jurul lor, în speranța încheierii războiului, SUA, UE, Turcia, China.
2. Nikolai Patrușev, azi un soi de consilier pe transporturi al lui Vladimir Putin, a condus până anul trecut Consiliul de Securitate al Federației Ruse. Pentru context, poate merită semnalat că Patrușev este și cel care a preluat șefia FSB de la Vladimir Putin, cu peste un sfert de secol în urmă, atunci când dictatorul a făcut pasul cel mare din cariera sa – de la poliția politică la marea politică.
În 14 ianuarie, deci cu două săptămâni înaintea subitei intervenții a lui Seghei Narîșkin, tot agenția TASS semnalase și o subită intervenție a altui necrofag din menajeria Kremlinului, Nikolai Patrușev.
Degresând cârnatul interviului acordat de Patrușev și ventilat de TASS, esența extrasă e următoarea: în 2025, s-ar putea ca Ucraina să înceteze să mai existe ca stat.
Precum în cazul de la punctul 1, și în speța de la punctul 2 situația se repetă pe fond: nici dispariția statalității Ucrainei nu este o idee a Moscovei care să fi fost rostită în premieră, în acest ianuarie 2025, și nici Patrușev nu este singurul sau primul neghiob moscovit care să o fi scuipat ciobănește printre dinți, din vârful limbii.
Dispariția statalității Ucrainei este obsesia unor indivizi bolnavi de putere, cu Putin în centrul lor, este scula unor violatori în grup ai istoriei. Dispariția statalității Ucrainei este o teză fundamentală a putinismului și totodată reflectă obiectivul războiului total și neprovocat declanșat de Rusia împotriva Ucrainei.
Și atunci, de ce a reiterat-o Nikolai Patrușev, rostind-o tocmai la jumătatea lui ianuarie 2025?
Ei bine, a procedat astfel fix din același motiv pentru care, exact două săptămâni mai târziu, a primit și o completare corespunzătoare, prin vocea lui Serghei Narîșkin: pentru a plusa în jocul de barbut geopolitic al Rusiei, în perioada care premerge eventualele negocieri sau tentative de negocieri de pace.
3. Dar poate că aspectul cu adevărat interesant pentru noi, românii care ne pregătim să votăm președintele țării, e faptul că tonul dat de cei doi KGB-iști de la Moscova, în 14 și 28 ianuarie, și-a găsit cu promptitudine ecou la București, în 29 ianuarie.
Papagalul autohton de serviciu și de servicii (ruse) este pro-rusul Călin Georgescu:
Intervievat de Ion Cristoiu, Călin Georgescu a făcut două lucruri: a pledat pentru impărțirea Ucrainei, după modelul sfâșierii hoitului de prădători, și a prezis, jubilând, înfrângerea Kievului în războiul început de Rusia.
- „Se schimbă lumea. Se vor schimba frontiere. Mai mult de atât – dacă se schimbă frontiere, unde suntem noi? Avem Bucovina de Nord – interes. Avem Bugeacul, avem Maramureșul de Nord – corect? Din fosta Transcarpatia mai rămâne și pe la unguri, Lvovul care o să rămână la polonezi, și Malorusia”, asta a repetat papagalul, parcă vorbind după dictare.
- Iar cu privire la împărțirea prăzii, Călin Georgescu a admis că pariază pe ea „sută la sută”. Și că: „Sută la sută va fi asta. Păi altfel n-au cum! Nu există, drumul e inevitabil”.
Celor care (mai) au ochi să vadă, urechi să audă și intelect ca să priceapă, Călin Georgescu le-a reconfirmat două aspecte fundamentale:
- Că este într-adevăr un candidat pro-rus la președinția României, din moment ce și prompt, și aproape cuvânt cu cuvânt a preluat în discursul său două teze fundamentale de pe agenda și din politica Rusiei față de Ucraina.
- Că în ciuda faptului că se prezintă drept un porumbel al păcii, Călin Georgescu ar fi gata-gata să bage România în război cel puțin cu Ucraina pentru a-i prelua o parte din teritorii. Având în vedere că nici un om normal la cap nu se poate aștepta ca autoritățile de la Kiev să renunțe de bunăvoie la propriile pământuri, logica banală ne avertizează că ele nu-i pot fi smulse țării vecine decât prin forța armelor. Desigur, dacă România ar trece la o astfel de politică de rapt la drumul mare față de Ucraina, cu Georgescu președinte, logic este că astfel să fie deschisă o belicoasă Cutie a Pandorei și față de Ungaria, poate de Bulgaria – de ce nu? – și față de Serbia. Într-un asemenea scenariu în lanț, nu doar că porumbelul Călin Georgescu nu le-ar asigura românilor promisa pace, nu doar că ar putea avânta țara în mai multe războaie cu vecinii, dar ar face cât se poate de probabil spectrul înfrângerii țării noastre, căci e greu de dus un război doar pe un singur front (uitați-vă la Rusia însăși), darămite să porți războaie și să le și câștigi pe mai multe!
Însă Călin Georgescu, prin demența senilă din punct de vedere geopolitic pe care a expus-o în interviul luat de Cristoiu, i-a pus în alertă nu doar pe cei care (încă) au ochi să vadă, urechi să audă și intelect ca să priceapă, ci și pe aceia care (încă) mai au memorie ca să își amintească.
Ce să își amintească?
Ei bine, să își amintească un episod nu mai puțin suspect decât cel reprezentat de nenorocirile spuse în interviul acordat recent lui Ion Cristoiu: prompta sincronizare a lui Călin Georgescu cu Moscova în momente critice pentru Kremlin.
Căci înainte de suspecta sa sincronizare cu semnalele date luna asta de Narîșkin și Patrușev, Călin Georgescu s-a mai sincronizat acum fix trei ani cu ceea ce numeam la vremea respectivă (textul din 2 februarie 2022 – AICI) “trei episoade anti-România, consumate la București, Moscova și Sofia”.
Le voi relua, mai jos, pe puncte – A, B, C – în cele ce urmează.
Țineți minte, era final de ianuarie spre început de februarie 2022, deci cu aproape o lună înainte ca Rusia să invadeze Ucraina. La acel moment, rușii aveau nevoie de publicitate maximă în jurul ideii că la Kiev, dar și în țări NATO din vecinătate, pute a nazism și a fascism. Peste numai trei săptămâni aveau să invadeze Ucraina tocmai sub pretextul de a o “denazifica” așa că le venea mănușă umflarea acestei narațiuni de camuflaj.
Călin Georgescu a sărit imediat și cu mult spor în ajutor prin ode la adresa lui Zelea Codreanu și Ion Antonescu – intervenția o puteți găsi AICI.
Reiau așadar cele trei puncte pe care le semnalam în textul din 2 februarie 2022 sau “momente anti-România”, după cum le numeam atunci. Au pus într-o lumină nouă intervenția pro-legionară a lui Călin Georgescu.
A. BUCUREȘTI. Conform anunțului de pe pagina de Facebook a Ambasadei Rusiei în România, marți „Centrul Rus de Știință și Cultură din București a găzduit lansarea cărții Aventura lui Ion Antonescu: românii în războiul împotriva URSS 1941-1944, tradusă în limba română cu asistența Ambasada Federației Ruse în România. Autoarea cărții, istoricul rus T.P.Maliutina, doctor în științe istorice, profesor la Catedra de istorie a Rusiei la Universitatea Pedagogică de Stat din Voronej a sosit special în România pentru a-și prezenta monografia publicului din România”. Ocazie cu care, în intervenția sa din deschidere, ambasadorul rus, Valeri Kuzmin, a punctat că Antonescu a fost un criminal de război, lăsând să se înțeleagă faptul că România nu scapă de culpa ei, iar Moscova va avea grijă să i-o reamintească și primăvara, și vara, și toamna, și iarna, 24/24, 7/7. Tema României ca stat agresor la adresa Rusiei, a fascismului românesc de nespălat nici peste veacuri e una dragă și utilă propagandei ruse și făcută ferfeniță de la cât a fost de exploatată până acum de către diplomația de la Moscova. Iar azi, în contextul crizei declanșate de Rusia la granițele Ucrainei, traversăm, unul dintre acele momente propice, în care subiectul, din perspectivă moscovită, merită scos pe bulevard și plimbat de către Kremlin și diplomații săi de dimineața până seara. Aceeași poveste, de data asta privind fascismul ucrainean niciodată îngropat, a fost reactivată în ultima vreme la tonalități și mai stridente ca de obicei. După cum se arată pe pagina de Facebook a Ambasadei Rusiei, ambasadorul Kuzmin deja nu mai doarme noaptea „constatând tendințele periculoase de renaștere a neonazismului și neofascismului, încercările tot mai mari de falsificare a istoriei celui de-al Doilea Război Mondial, din ce în ce mai evidente nu numai în Ucraina, ci și în țările democratice ale Uniunii Europene, Marea Britanie și SUA”. Ei bine, din perspectiva jocului de putere executat de Rusia în regiune, oare nu s-a potrivit mănușă intrarea prin alunecare a unui lider AUR, de nivelul lui Călin Georgescu (propunere de premier, propunere de președinte al țării), pe tema Codreanu-Antonescu? Nu poate arăta, astfel, Moscova cu degetul către un București „neonazist” și „neofascist”, atâta vreme cât AUR e partid parlamentar, iar Călin Georgescu, teoretic, ar putea intra la un moment dat în cărți pentru o funcție la Palatul Victoria sau Palatul Cotroceni? Sigur că este evidentă perspectiva schizoidă din tot aranjamentul făcut de Rusia și propagat prin canalele sale. Dar trebuie să și vrei să o vezi. Pe de o parte, Călin Georgescu promovează regulat teme dragi Moscovei, în ieșirile sale publice (în primăvară, Sputnik l-a elogiat pentru că a spus că „șansa României e înțelepciunea rusească”); pe de alta, tocmai acum, când Moscova simte nevoia să crească sonorul la placa fascismului și nazismului țărilor nealiniate din Est, apare Călin Georgescu și, din două-trei fraze, legitimează o stufoasă narațiune de război psihologic a Kremlinului. E limpede: omul de front-desk al AUR merită o vodcă. Dar, cine știe, poate că a și fost deja cinstit cu una…
B. SOFIA. În capitala vecinilor bulgari, tot luni, ambasadoarea Rusiei a ținut o lecție de istorie și actualitate al cărei tâlc merge în varii direcții: de la a sparge unitatea dintre doi aliați NATO și totodată vecini pe harta fizică și politică, până la refrenul-sperietoare, pentru urechile românilor, cum că într-o încleștare sunt ținte balistice. „Nu se pune problema ca ţările care au aderat la NATO după 1997 să iasă din NATO. Noi vorbim despre retragerea contingentelor militare, a bazelor şi armelor strategice staţionate pe teritoriile lor începând din 1997. Iar la ora actuală nu vorbim deloc despre Bulgaria, întrucât în prezent nu aveţi nici baze şi nici armamente strategice ofensive, dar aceasta priveşte România într-o anumită măsură”, a transmis Eleonora Mitrofanova, omoloaga de la Sofia a lui Valeri Kuzmin de la București.
C. MOSCOVA. Ei bine, aici tot un joc de amenințare și altul cu vecinii s-au consumat marți, a doua zi așadar după ieșirea în decor a lui Călin Georgescu. Diferența e că nivelul de la care s-a ridicat cortina a fost mai înalt, cel mai înalt. Lansatoarele din România și Polonia sunt o amenințare pentru Rusia, a declarat președintele Vladimir Putin. Iar marți, din perspectiva Putin, nu a fost doar ziua dedicată tehnicii militare occidentale de la noi, ci și primirii ostentative a omologului maghiar, Viktor Orban, liderul unei țări aliate (în NATO și UE) și vecine României. Și, totodată, premierul „vestic” care, anterior sosirii la Kremlin, a beneficiat de laudatio pe multiple voci din partea propagandei ruse, dar care, în contrapartidă, își „închiriase” romantica întâmpinare prin excese anterioare în cascadă, de apropiere față de Moscova; cel mai recent fiind episodul de zilele trecute, când ministrul său de Externe a anunțat că Ungaria nu poate sprijini Ucraina în actuala criză declanșată de Rusia.
“Pacifistul” și “patriotul” Călin Georgescu promova ca la ordin interesele de război (clasic și hibrid) ale Rusiei cu mult înainte ca această puturoasă conservă putinistă să devină un candidat arhicunoscut via TikTok și totodată o amenințare mainstream pentru democrația și suveranitatea propriei țări prin intermediul procesului electoral intern.
