Trump pare să creadă că conducerea lumii libere este o treabă pentru fraieri și că Ucraina ar trebui vândută ca fier vechi
Din momentul în care a fost reale Donald Trump, ar fi trebuit să fie clar că abordarea sa față de Ucraina va fi una de trădare (după cum am și prezis în aceste pagini). Săptămâna aceasta, el a demonstrat acest lucru fără nicio urmă de îndoială, prin declarații despre război care nu au fost doar o capitulare în fața propagandei rusești, ci și o interpretare fundamental greșită a intereselor americane. Se poate ca până și cei care anticipaseră această evoluție să se fi așteptat la ceva măcar puțin mai puțin îngrozitor. A fost în schimb o abandonare – în egală măsură imprudentă și nemiloasă – a întregii strategii americane de după al Doilea Război Mondial, fapt care dezvăluie instincte periculos de prost aliniate la realitățile puterii globale.
Întotdeauna au existat două moduri de a privi acest război. O viziune susține că Rusia este pur și simplu un agresor, iar a încerca să-l potolești pe Vladimir Putin ar fi echivalent cu infamul Acord de la München din 1938 – un act de slăbiciune care nu ar face decât să-l încurajeze să avanseze și mai mult, poate în Moldova, în țările baltice sau chiar dincolo de acestea. Conform acestei logici, lupta Ucrainei nu este doar despre supraviețuirea sa, ci și despre arhitectura de securitate a Europei și credibilitatea NATO.
Cealaltă perspectivă, la care Trump aderă în mod evident, argumentează că, deși invazia Rusiei a fost ceva greșit, granițele Ucrainei de dinainte de război erau, într-o anumită măsură, artefacte ale istoriei sovietice – trasate uneori arbitrar și nu neapărat sacrosancte. Din acest punct de vedere, Rusia avea temeri legitime în legătură cu prezența NATO atât de aproape de Moscova, iar cel mai bun rezultat acum ar fi o înțelegere negociată care să recunoască unele dintre câștigurile teritoriale ale Rusiei, asigurând totodată securitatea Ucrainei prin aderarea la UE și alte garanții.
Se poate crede în oricare dintre aceste poziții. Ambele sunt, din punct de vedere intelectual, poziții ce pot fi apărate. Dar abordarea lui Trump nu este doar o alegere între două cadre de interpretare, ci este adoptarea celei mai proaste execuții posibile a oricărui cadru
Dacă obiectivul ar fi o înțelegere negociată, aceasta ar trebui realizată cu grijă, având Ucraina și Europa ca actori centrali. În schimb, Trump încheie acorduri cu Putin peste capul Ucrainei, marginalizând aliații europeni și făcând concesii înainte chiar ca negocierile să înceapă. Acest lucru este, în cel mai bun caz, amatorism și, în cel mai rău caz, o trădare nesăbuită nu doar a Ucrainei, ci și a principiilor fundamentale ale conducerii occidentale.
Și mai îngrijorător este faptul că Trump și marionetele din Cabinetul său au început să facă ecou retoricii lui Putin. Săptămâna aceasta, el a sugerat că Ucraina „a început” războiul – o minciună flagrantă care se aliniază perfect cu propaganda Kremlinului. A afirmat, fără nicio bază, că Zelenski are un rating de aprobare de 4% – o altă invenție totală pe care mass-media de stat rusă a amplificat-o imediat. Ba chiar a susținut ideea că suspendarea alegerilor în Ucraina din cauza războiului pune sub semnul întrebării legitimitatea țării – un argument care reflectă în mod convenabil încercările recente ale lui Putin de a-l delegitima pe Zelenski. Este o absurditate evidentă, având în vedere că Putin este un dictator ale cărui „alegeri” sunt o farsă pe față.
Apoi, există fiascoul legat de NATO. Echipa lui Trump a declarat deschis că Ucraina nu va fi niciodată acceptată în NATO. Indiferent dacă cineva crede sau nu că aderarea Ucrainei la NATO este realistă, faptul de a anunța public și unilateral acest lucru elimină un atu esențial de negociere. Este o concesie inutilă,este un eșec diplomatic de cel mai înalt grad. Dacă Trump ar fi cu adevărat maestrul negocierilor, care care pretinde că este, ar înțelege că nu începi prin a anunța ce ești dispus să faci concesii pe nimic.
Măcar la Ialta, Franklin Roosevelt negocia cu o Uniune Sovietică care, la acea vreme, era pe un oarecare picior de egalitate cu Statele Unite. SUA trecuseră printr-un război mondial, iar forțele lui Stalin ocupaseră deja o mare parte din Europa de Est. În schimb, Trump îi oferă pe gratis lui Putin tot ceea ce Putin își dorește. Nu recunoaște nevoia legitimă a Ucrainei de securitate și nici nu obține concesii semnificative din partea Rusiei. În loc de asta, el renunță la pârghiile Americii în cel mai nesăbuit și miop mod cu putință.
De ce face Trump toate acestea? Posibilele motivele sunt numeroase. Admirația sa de lungă durată pentru autocrați ca Putin, convingerea sa profund înrădăcinată că aliații sunt o povară și ostilitatea sa instinctivă față de NATO și ordinea de securitate europeană (există, de asemenea, posibilitatea unor încrengături financiare personale). Dincolo de toate acestea, poate exista și un element profund personal: răzbunarea. Ucraina a jucat un rol în prima procedură de „impeachment” deschisă împotriva lui Trump, iar Trump nu iartă niciodată; este o insultă care trebuie răsplătită cu aceeași monedă.
Toate acestea indică o problemă mai mare decât Ucraina: Trump reprezintă o amenințare la adresa ordinii mondiale construite de America și care, într-o măsură mai mare sau mai mică, a menținut pacea după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
Și totuși, există un sâmbure de adevăr strategic în poziția sa generală. Statele Unite petrec într-adevăr prea mult timp încercând să convingă bogatele națiuni europene să își plătească partea corectă pentru apărare. Este absurd ca, la 80 de ani de la război, America să poarte în continuare o povară atât de disproporționată pentru securitatea Europei. Lăsând deoparte metodele grosolane ale lui Trump, există un argument legitim conform căruia Europa ar trebui să-și asume mai multă responsabilitate pentru propriile capacități militare, la fel cum există o anumită logică în faptul că abordarea sa confruntațională față de Orientul Mijlociu a zguduit dinamici politice de mult timp stagnante.
Și totuși, recunoașterea acestei realități nu justifică modul în care Trump gestionează situația. Există o diferență între a încuraja strategic autonomia europeană în materie de apărare și a abandona cu totul aliații în timp ce liniștești un adversar. În loc să forțeze Europa să-și asume responsabilitățile, Trump face ca Ucraina și întreaga regiune să fie mai instabile, consolidând totodată poziția lui Putin.
Poate cel mai rușinos aspect al poziției lui Trump rezidă în încercarea sa de a transforma ajutorul militar american într-o formă de șantaj tranzacțional. El a sugerat că Ucraina ar trebui să „ramburseze” asistența SUA cu minerale rare – o abatere grotescă de la comportamentul așteptat din partea unei mari puteri. Dacă Statele Unite ajută Ucraina, ar trebui să o facă fie din interes strategic, fie dintr-un imperativ moral, nu pentru a obține un câștig material. Transformarea ajutorului militar într-o schemă de extorcare degradează rolul Americii pe scena globală, făcând-o nu măreață, ci un simplu interlop. Este un mesaj teribil și periculos.
Și acum, ce urmează? În primul rând, Trump trebuie să înceteze să mai vorbească despre Ucraina. Fiecare cuvânt pe care îl rostește pe acest subiect subminează influența Americii, destabilizează Europa și întărește poziția lui Putin.
În al doilea rând, Europa trebuie să preia conducerea în ceea ce privește viitorul Ucrainei. Dacă aderarea la NATO nu este o opțiune în acest moment, atunci UE ar trebui să-și asume un angajament clar: aderarea Ucrainei va fi accelerată, cu garanții economice și de securitate care vor face inutule pe termen lung câștigurile teritoriale ale Rusiei.
America a fost cândva liderul lumii libere. Trump pare să considere că aceasta este o treabă pentru fraieri. Dacă va continua pe această cale abominabilă, nu va fi reținut doar ca președintele care a trădat Ucraina, ci și ca omul care a distrus reputația Americii.
