O dezbatere cu analistul conservator Daniel DePetris
După decenii de colaps economic, represiune politică și strămutări în masă, Statele Unite au supervizat luna trecută îndepărtarea de la putere a lui Nicolás Maduro în Venezuela — o intervenție dramatică, prezentată pe scară largă, cel puțin inițial, drept un nou început pentru democrația venezueleană. Timp de ani de zile, Hugo Chávez și apoi Maduro au distrus instituții, au subminat alegerile și au prezidat o catastrofă care a împins milioane de oameni în exil. În acest context, mișcarea SUA a fost salutată de mulți ca o oportunitate potențială de a restabili integritatea electorală și pluralismul de care țara se bucurase cândva. Mai gândiți-vă.
În câteva săptămâni — unii ar spune chiar zile — a devenit clar că tranziția nu a fost nici curată, nici simplă. În loc să o instaleze pe María Corina Machado — lidera opoziției, care a câștigat alegerile de anul trecut înainte ca acestea să fie fraudate și care are un mandat democratic demonstrabil — Trump și-a semnalat deschiderea față de sprijinirea propriei adjunte a lui Maduro, Delcy Rodríguez, atâta timp cât aceasta urmează un set de politici acceptabil la Washington. Pentru criticii acestei abordări, acest lucru echivalează cu menținerea la putere a unui regim chavist „decapitat”, care încă deține pârghiile reale ale puterii, doar pentru că este dispus să coopereze în chestiuni legate de petrol și aliniere geopolitică.
Rezultatul nu este un răsărit luminos al reînnoirii democratice, ci un fel de realpolitik tranzacțional, în care tipul de regim contează mai puțin decât accesul previzibil la petrol și utilitatea strategică. Dacă acest lucru se confirmă, înseamnă că Trump joacă rolul șefului mafiot suprem.
Asta i-a lăsat pe mulți — de la activiști venezueleni până la tradiționaliști ai politicii externe americane — profund dezamăgiți. Pentru ei, a permite unei facțiuni a vechii ordini să rămână la putere arată ca o validare a exact acelui autoritarism pe care intervenția ar fi trebuit să-l pună capăt. Farsa a atins o notă suprarealistă atunci când María Corina Machado și-a „încredințat” public Premiul Nobel lui Donald Trump, într-un gest care a fost larg ironizat drept teatru absurd. Totul este pur și simplu profund, descurajant de trist. Și totuși, asta este.
Prin urmare, la o lună după ce Statele Unite l-au înlăturat de la putere pe președintele Venezuelei, Nicolás Maduro, am dezbătut cu partenerul meu ocazional de polemică, Daniel DePetris, întrebarea dacă Venezuela va vedea democrație în viitorul apropiat. Ce poate face administrația Trump pentru a împinge Venezuela în această direcție? Sau intervenția SUA a fost de la bun început una despre petrol?
Dan Perry: Construirea de națiuni are un istoric problematic, presărat cu hybris și eșecuri, iar democrația nu poate fi pur și simplu impusă sau „parașutată” de o putere străină. Dar Venezuela nu este o tablă goală. Are o istorie democratică — imperfectă, fragilă, însă reală. Timp de decenii a avut alegeri competitive, alternanță la putere, o presă pluralistă și a cultivat așteptări civice privind responsabilitatea. A încuraja democrația acolo nu înseamnă a inventa ceva străin. Din păcate, nu pare că lui Trump îi pasă câtuși de puțin. Strategia sa de securitate națională disprețuiește explicit promovarea democrației, iar el pare fericit să mențină mafia chavistă la putere atât timp cât oferă acces la petrol. Rușinos.
Daniel R. DePetris: Incursiunea administrației Trump în Venezuela nu a fost niciodată despre răsturnarea unei autocrații și tranziția țării sud-americane către democrație. Pentru președintele Trump, promovarea democrației și construirea de națiuni sunt lucruri de evitat, nu de susținut. Ambele ambiții consumă resurse, timp și, în final, nu sunt nicidecum garantate. În schimb, politica lui Trump față de Venezuela poate fi descrisă cel mai bine ca o revenire la imperialismul de modă veche, în care SUA folosesc amenințări cu forța militară, morcovul angajării diplomatice și controlul asupra industriei petroliere venezuelene pentru a presa autoritățile interimare de la Caracas să răspundă cerințelor de politică ale Washingtonului. Măsura în care succesoarea lui Maduro, Delcy Rodríguez, se ține de scenariul lui Trump va determina dacă acesta va folosi un manual similar și împotriva altor adversari din emisfera vestică, precum Cuba sau Nicaragua.
Perry: A te opune promovării democrației nu este realism, ci nihilism. Democrațiile nu sunt perfecte, dar sunt constant mai puțin ucigașe, mai puțin corupte și mai stabile decât regimurile de tip gangster. A pretinde indiferență față de tipul de regim înseamnă a normaliza represiunea atât timp cât se fac înțelegeri. Acest lucru se aplică și Iranului — Trump i-a încurajat pe protestatari, a avertizat regimul să nu-i masacreze (ceea ce regimul a și făcut), iar acum semnalează că ar putea să-i ignore și să încerce să ajungă la o înțelegere care normalizează regimul. Această incoerență morală are consecințe letale. Ești sigur că nu mai vrei ca America să conducă lumea liberă?
DePetris: Definește „lumea liberă”. Cred că acest termen este unul dintre cele mai persistente mituri. Arabia Saudită este liberă? Dar Emiratele Arabe Unite? Sau Egiptul și El Salvador? Statele Unite mențin relații strategice cu numeroase guverne groaznice din lume întrucât cei aflați la putere au concluzionat că acest lucru servește unui anumit interes național american. Probabil spre asta ne îndreptăm și în privința Venezuelei. Chavismul deține încă pârghiile puterii și, în ciuda schimbărilor destul de cosmetice adoptate de autoritățile interimare, cea care dictează în continuare este tot o structură de stat represivă. Poți fie să accepți această realitate și să încerci să lucrezi cu ea, fie să încerci să transformi această structură într-o utopie democratică — ceea ce este o modalitate excelentă de a submina deschiderea diplomatică mai largă de care Caracasul este în prezent interesat.
Perry: „Lumea liberă” înseamnă democrațiile, conduse de o superputere care poate menține în același timp relații pragmatice cu statele nedemocratice, încurajându-le totuși spre mai puțină represiune. În Venezuela, Hugo Chávez și Nicolás Maduro au distrus țara, împingând un sfert din populație în exil. A ignora un scrutin furat și a nu susține victoria Maríei Corina Machado înseamnă abandonarea decenței fără niciun câștig strategic. Restabilirea democrației ar servi intereselor SUA și ar stabiliza emisfera pe termen lung. A transmite, așa cum o face Donald Trump, că nu este nimic în neregulă cu represiunea aduce un deserviciu tuturor lucrurilor pe care un patriot ar trebui să le iubească la America.
DePetris: Toate acestea sună bine, dar trebuie să recunoaștem cât de dificilă va fi, în realitate, sarcina de a restabili democrația. Da, mișcarea politică a lui Machado a obținut o victorie zdrobitoare asupra lui Maduro la alegerile prezidențiale de anul trecut. Dar pentru Statele Unite nu este atât de simplu precum să accepte rezultatele, să o urce pe Machado într-un avion și să o trimită la Caracas pentru a prelua sistemul politic. Sincer vorbind, cei care contează cel mai mult în această situație sunt cei care dețin armele și portofoliile ministeriale, iar niciunul dintre ei nu are interesul să-și diminueze propria putere și propriile privilegii — oricât de ilegitime ar fi acestea. În afara unui Premiu Nobel pe care i l-a oferit lui Trump într-un gest jalnic de auto-umilire, Machado nu are prea multă pârghie în interiorul Venezuelei.
Perry: Și ce dacă? Tot nu aș legitima un scrutin furat și nici nu m-aș mulțumi cu „domesticirea” mafiei existente. Putem fi mai buni de atât. Am trăit în toată lumea și am întâlnit oameni care presupun ce e mai rău în duplicitatea și cinismul Americii. Este trist să vezi o administrație care validează această percepție și este amuzant (sau poate tragicomic) să vezi cum liberalii de centru par să deplângă acest lucru mai mult decât mulți conservatori!
DePetris: Din nou, nu ar trebui să fie Statele Unite cele care „să fie mai bune de atât”. Depinde de venezueleni. În ceea ce privește Iranul, nimeni nu contestă că regimul actual de la Teheran este oribil. Și totuși, nimeni nu poate spune cu mâna pe inimă cine sau ce ar prelua puterea într-un scenariu ipotetic în care Khamenei ar fi ucis sau răsturnat. Dacă ai o idee, te rog să mi-o spui. Nu există o opoziție iraniană organizată în interiorul țării, care să se pună de acord asupra a ceva, cu atât mai puțin asupra modului în care ar trebui să arate Iranul după plecarea clericilor. Ce mai probabil ar prelua frâiele Corpul Gardienilor Revoluției Islamice, iar nu vreo figură de tip Nelson Mandela. Factorii de decizie americani trebuie să se gândească la toate acestea, nu să fie ghidați de reacții emoționale și de asumpții din registrul celui mai bun scenairu.
Perry: Desigur că ai dreptate atunci când spui că trebuie să evităm emoția și impulsul. Uneori însă alegi varianta mai puțin rea și îți asumi riscul. Vreau ca Republica Islamică să dispară, așa cum vor majoritatea iranienilor, chiar dacă actori înarmați — probabil inclusiv o parte a Gardienilor Revoluției — ar pune mâna pe putere. Nu există nicio cale prin care Republica Islamică, așa cum este ea constituită, să fie opțiunea mai puțin rea. Același lucru este valabil și în Venezuela, unde trebuie măcar să încurajăm o schimbare democratică. Ceea ce resping este o versiune a Americii care preferă, de fapt, dictatori cleptocrați, autoritari criminali sau teocrați jihadiști în locul unei schimbări imperfecte.
DePetris: Recomandarea mea, pentru Venezuela, e simplă: lucrați cu guvernul pe care îl aveți. Asta face, în esență, administrația Trump acum, deși cu un grad ridicat de constrângere. Singura altă opțiune ar fi instigarea unei reveniri la guvernare democratică. Acesta poate fi un obiectiv american pe termen lung, dar nu ar trebui să ghideze politica de acum, fie și doar pentru că chavismul nu va coopera sub nicio formă într-un asemenea plan. Dimpotrivă, este probabil să i se opună, creând și mai multe probleme pentru Statele Unite într-un moment în care acestea încearcă să împingă Venezuela într-o direcție geopolitică mai favorabilă. Acest subiect nu va dispărea prea curând.
- Daniel R. DePetris este cercetător la Defense Priorities și editorialist de politică externă, ale cărui articole sunt publicate în mai multe ziare, inclusiv în Chicago Tribune
Munchen 2026. Conferința de securitate de anul acesta va fi despre riposta Europei
