Diferențele dintre protestele din China, din 1989, și cele din prezent sunt la fel de importante precum asemănările, scrie The Economist.
<< Liderul Chinei, Xi Jinping, avertizează adesea oficialii cu privire la riscul ca guvernarea Partidului Comunist să se destrame. El le-a spus să se ferească de eforturile „forțelor ostile” de a stimula o „revoluție colorară” în China: „un pericol prezent”, așa cum îl vede el. Le-a ordonat să fie atenți la pericolele „previzibile și imprevizibile” care s-ar putea transforma „în amenințări politice dacă nu sunt gestionate prompt și eficient”. Le-a reamintit, în mod repetat, cum s-a prăbușit Partidul Comunist Sovietic, în 1991. Cuvântul pe care îl folosește pentru a exprima acel moment este hualala. Este un zgomot de prăbușire.
Apelurile lui Xi la vigilență începuseră din vremuri mai bune pentru partid, când economia Chinei era în creștere puternică și când America încă nu-și lansase campania pentru a ține sub control ascensiunea Chinei. Imaginați-vă, așadar, cum se simte acum în timp ce examinează provocările – o economie sufocată de eforturile sale de a nimici Covid-19, un virus care amenință să sfideze controalele draconice, și un popor care dă semne de furie din ce în ce mai mare față de restricțiile din pandemie. În ultimele zile, China a trecut prin cel mai mare val de proteste de la revoltele pro-democrație din 1989. Între 25 și 27 noiembrie, protestele au cuprins mai multe orașe din China. Acestea au fost declanșate de un val de compasiune pentru cele zece persoane care muriseră în urma unui incendiu declanșat într-un bloc de apartamente din Urumqi, capitala îndepărtatei regiuni din vestul Xinjiang. Protestatarii cred că măsurile de izolare au contribuit la decese. Unii manifestanți au mers mai departe de a ține doliu. Ei le-au cerut lui Xi și partidului să renunțe la putere.
Protestele s-au domolit pe măsură ce poliția a intervenit cu hotărâre pentru a împiedica alte adunări. Dar, ca o persoană atât de atentă la istoria propriului partid și a celorlalte țări comuniste, pe Xi îl vor trece fiorii la unele dintre ecourile trecutului. Studenții s-au adunat în numeroase campusuri, cerând nu numai libertate prin eliminarea blocajelor legate de Covid, ci și libertăți politice mai mari. Acțiunile lor amintesc de primele zile ale protestelor de acum 33 de ani, când studenții au profitat de o oportunitate – doliu oficial pentru moartea unui lider reformist – pentru a face presiuni pentru schimbare politică.
Pe 30 noiembrie, un alt lider, Jiang Zemin, a murit la vârsta de 96 de ani. El nu este amintit, pentru că era liberal din punct de vedere politic, când a condus țara în anii 1990 și începutul anilor 2000. Dar, printre unii chinezi, acele vremuri sunt amintite ca fiind mai puțin represive, iar Jiang drept cineva care, spre deosebire de Xi, avea o latură prietenoasă și îți inspira încredere. Chinezii nemulțumiți ar putea scoate în evidență această diferență ca un mod de a-l înlătura de la putere pe Xi. Unii ar putea chiar să-l plângă pe Jiang, care în ultimii săi ani devenise subiect de meme virale, pe internet. El a condus China în vremurile de boom, când ascensiunea țării părea mai puțin afectată de obstacole.
Tulburările recente din campus rezonează cu evenimentele care au precedat demult revoltele din Piața Tiananmen. Propria naștere a partidului, în 1921, a avut loc pe fondul agitației generate de protestele conduse de studenți, cu doi ani mai devreme. Mișcarea din 4 Mai, așa cum este cunoscută, a fost marele declanșator al activismului studențesc din China.
Partidul preferă să o amintească drept revărsare de sentiment anti-occidental. Participanții erau furioși pe cedarea către Japonia a teritoriului deținut de germani în China, de către învingătorii Primului război Mondial. Dar a dat naștere și la o cercetare asupra elementelor care făcuseră Occidentul puternic. Mulți au ajuns la concluzia că elementele esențiale fuseseră știința și democrația. În 1989, protestatarilor studenți le plăcea să se prezinte drept militanți de 4 mai ce duc o luptă pentru un obiectiv de mult timp neglijat. Pe 27 noiembrie, la Universitatea Tsinghua din Beijing, un protestatar a părut să reflecte un sentiment larg împărtășit în timpul revoltei de la Tiananmen, acela că studenții au datoria conferită de istorie de a conduce lupta pentru libertatea politică. „Dacă nu îndrăznim să vorbim pentru că ne este frică să nu fim arestați, cred că poporul nostru va fi dezamăgit de noi”, a spus ea, într-un miting din campus, la care s-au alăturat câteva sute de studenți.
Au și răsunat ecourile anului 1989, în cântecele și sloganurile recentelor proteste. Așa cum era atunci, imnul comunist, „Internationala”, este unul dintre ecourile favorite. Acesta joacă un rol dublu în China. Pe 1 iulie anul trecut, la sărbătorirea a 100 de ani de la nașterea partidului, în Piața Tiananmen Xi a condus un miting al miilor de oameni care cântau versurile sale celebre: „Voi, osîndiţi la foame, sus!” Protestatarii scot aceleași cuvinte, gândindu-se la ei înșiși ca fiind sclavii partidului.
„Vrem să fim cetățeni, nu sclavi”, a fost, de asemenea, o scandare populară în ultima vreme, printre studenți, precum și printre oameni din alte categorii sociale, care s-au alăturat adunărilor pe străzile aglomerate din Beijing, Shanghai, Guangzhou și din alte părți. Cuvintele sunt cele folosite de un protestatar singuratic pe bannere pe care le-a legat de un pod din Beijing pe 13 octombrie, cu câteva zile înainte de un congres cincinal al partidului. El a fost arestat rapid, dar acțiunea sa îndrăzneață a stârnit proteste de compasiune, care au implicat studenți de pe continent, aflați la numeroase universități occidentale – cele mai răspândite de acest gen de-a lungul deceniilor.
Conflictele de atunci
Xi s-ar putea consola, totuși, că există diferențe între protestele recente și evenimentele din 1989. Un factor favorabil, crucial, în amplificarea protestelor din Piața Tiananmen (ele s-au răspândit la nivel național, afectând majoritatea orașelor mari), a fost reprezentat de diviziunea și divergențele dintre liderii Chinei. Divergențele dintre ei erau uriașe și evidente. Pe de o parte, erau reformatorii care doreau să dea frâu liber forțelor pieței și să creeze un climat politic mai relaxat. Conservatorii au vrut contrariul. Conflictul dintre ei a împiedicat o acțiune rapidă pentru a reduce neliniștea. Studenții care ieșeau din campusurile lor pentru a mărșălui spre piață au fost surprinși să constate că poliția dispare treptat.
De data aceasta, poliția a intervenit mai repede. Nu există niciun semn de dezacord între lideri. În octombrie, după congresul partidului, Xi a dezvăluit o nouă linie a Comitetului permanent al Biroului Politic format din șapte membri, vârful puterii partidului. Pentru prima dată, toți membrii săi îi sunt acum, în mod clar, loiali. A fost foarte diferit în 1989, când comitetul includea un secretar general reformist, Zhao Ziyang, și un prim-ministru profund conservator, Li Peng. Faptul că ei se aflau în conflict, era un presupus secret. În timpul protestelor, Zhao a fost înlăturat de către Deng Xiaoping (pe atunci șeful militar al țării) pentru că-și arătase simpatia față de studenți.
O astfel de tensiune este greu de imaginat astăzi. Xi este secretar general și șef al forțelor armate. El a retrogradat, în mod indirect, rolul de prim-ministru. Bătrânii retrași, care erau atunci foarte influenți, reprezintă o mică amenințare pentru Xi. Moartea lui Jiang, predecesorul său, a înlăturat un lider potențial al opoziției, însă Jiang era mult prea slăbit, din punct de vedere fizic și politic, pentru a reprezenta vreo provocare serioasă. Predecesorul imediat al lui Xi, Hu Jintao, nu a fost niciodată foarte puternic din punct de vedere politic. Chiar și atunci când era la conducere, se înclina în fața lui Jiang.
Puterea enormă a lui Xi nu îl va împiedica să-și facă griji. În septembrie, cu mult înainte de recentele proteste, oficiosul forțelor armate, Cotidianul Armatei de Eliberare a Poporului, a avertizat că „forțele ostile își intensifică eforturile de a instiga la o revoluție colorată în China”. Tot în acea lună, șeful poliției din țară, Wang Xiaohong, a cerut „să se concentreze pe prevenirea și rezistența” la un astfel de eveniment. Wang, un prieten de multă vreme al lui Xi, a fost numit în funcție în iunie, în urma înlăturării înalților oficiali de poliție, considerați neloiali față de liderul țării. Declanșarea bruscă a mai multor proteste simultane – deși mult mai mici și mai puțin răspândite decât cele din 1989 – îl va zgudui și pe Wang.
Xi s-ar putea îngrijora în special de faptul că unii protestatari au depășit granițele politice care fuseseră observate în mod obișnuit de omologii săi din Tiananmen. În 1989, unii demonstranți au scandat „Jos cu Deng Xiaoping”, dar cei mai mulți nu au cerut răsturnarea partidului. Au fost mult mai puține rezerve din partea sutelor care s-au adunat pe 26 noiembrie, pe Wulumuqi Road, din Shanghai (numele său în engleză folosește o ortografie alternativă a lui Urumqi – locul a fost ales pentru relevanța sa în contextul incendiului din Xinjiang). Strigătele lor, cum ar fi „Xi Jinping, demisionează!” și „Jos Partidul Comunist!”, au fost o erezie pe care Xi nu o va uita. Se va asigura de două ori că nu se va mai întâmpla. >>
