O lungă istorie ajută la explicarea motivului pentru care i-a fost atât de Parisului să se rupă complet de Moscova, notează The Economist.
<< Voltaire era atât de încântat de imperiul rus, încât i-a scris scrisori exuberante Ecaterinei cea Mare. În anii 1760 și 1770, gânditorul iluminist francez și împărăteasa rusă au schimbat 197 de scrisori, toate în limba franceză, o limbă preferată de nobilimea rusă. Voltaire a lăudat-o pe Ecaterina ca fiind un „despot luminat” și i-a spus: „Dacă aș fi fost mai tânăr, aș fi devenit rus”. În 1773, ea l-a primit la Curtea din Sankt Petersburg pe Denis Diderot, un alt philosophe avut. Astfel, Rusia a apărut în imaginația franceză ca un paradis al artelor și al literelor, al triumfului civilizației asupra haosului.
Dacă războiul Rusiei împotriva Ucrainei a dezvăluit dependența industrială a Germaniei față de Moscova, în Franța a scos la iveală un alt tip de dependență: o fascinație fatală pentru Rusia. La extrema stângă, aceasta este o relicvă a revoluției bolșevice, a anti0americanismului și a comunismului. În timpul războiului rece, Partidul Comunist Francez a privit spre Moscova și abia în 2013 a renunțat la secera și ciocanul de pe carnetul de membru. La extrema dreaptă, aceasta provine din admirația pentru naționalismul patriotic și conducerea autoritară. Campaniile electorale ale lui Marine Le Pen au fost parțial finanțate de o bancă rusă.
- Citiți și: Cumpăna Germaniei
Influența Rusiei asupra imaginației franceze nu se limitează la extreme. Ea ajunge până în saloanele establishement-ului din Paris. În tinerețe, Jacques Chirac, un fost președinte gaullist în căutarea unei o lumi multipolare pentru a contrabalansa hegemonia americană, a tradus în franceză „Evgheni Oneghin” al lui Pușkin. Chirac a primit cea mai înaltă distincție a Rusiei și, la rândul său, i-a acordat lui Vladimir Putin Legiunea de Onoare. François Fillon, un prim-ministru de centru-dreapta, era un invitat regulat al lui Putin. A doua zi după intrarea tancurilor, Fillon a renunțat la posturile de conducere a două firme rusești, după ce nu păruse să vadă invadqarea Crimeei din 2014 ca un obstacol în calea acceptării acelor posturi.
Cei care gravitau în această lume se consolau cu gândul că acest „tropisme russe” al Franței nu era nici periculos, nici viermănos, ci rodul unei înțelegeri culturale speciale. Timp de aproape un deceniu, din 2008, Alexandre Orlov, pe atunci ambasadorul Rusiei la Paris, a întreținut elita pariziană și a supravegheat construcția unei catedrale ortodoxe ruse strălucitoare, poleită cu aur, pe malul stâng al Senei. Când Orlov și-a publicat memoriile, în 2020, prefața a fost scrisă de Hélène Carrère d’Encausse, „secretarul perpetuu” al Académie Française. Cartea lui, sugerat ea, îi va ajuta pe cititori să înțeleagă „dezordinea” rușilor sovietici în timpul prăbușirii țării lor.
Bineînțeles, în arena dezbaterii politice tumultuoase din Franța, ca și pe culoarele coridoarele liniștite ale serviciului diplomatic, concurează tensiuni geopolitice rivale. O simpatie reflexivă pentru Rusia nu este nici universală, nici irezistibilă. François Hollande, un fost președinte socialist, a anulat un contract francez de livrare către Rusia a două nave de război din clasa Mistral, după ce aceasta anexase Crimeea. Bernard-Henri Lévy, un filosof francez pentru care niciun câmp de luptă nu rămâne nevizitat și nicio cămașă albă necălcată, a îndemnat de ani buni Franța să facă mai mult pentru a rezista agresiunii ruse în Ucraina; cel mai recent film al său în acest sens, „Slava Ukraini”, apare pe 22 februarie.
Chiar și narațiunea postbelică a Franței privind echidistanța strategică între America și Uniunea Sovietică are partea sa de mitologie. După cum spune Benjamin Haddad, unul dintre parlamentarii lui Emmanuel Macron, „fascinația geopolitică pentru Rusia este parțial reconstruită cu ajutorul retrospectivei”: în caz de criză, Charles de Gaulle a stat alături de aliații săi transatlantici. În ceea ce privește poporul francez, ei par clari: în sondaje, trei cincimi spun că au o părere pozitivă despre ucraineanul Volodimir Zelenski și mai puțin de unul din zece despre Putin.
Acesta este fundalul în care ar trebui să se înscrie diplomația Franței, sub conducerea lui Macron. La Versailles, unde călătorise Petru cel Mare, proaspăt alesul Macron l-a invitat pentru prima dată pe Putin cu mare fast, lăudând „Rusia care vrea să se deschidă către Europa”. Mai mult decât orice alt lider european, președintele francez de centru a crezut că l-ar putea convinge pe Putin să nu meargă la război, chiar dacă își adunase tancurile la granițele Ucrainei, iar spionii Americii avertizau că invazia este iminentă. Aproape singur, Macron a tot meditat la o zi în care Rusia ar putea fi adusă într-o „nouă arhitectură de securitate europeană”, pentru a nu cădea în „brațele” Chinei. Invazia, masacrele, bombardarea civililor și a copiilor: toate ororile de nedescris ale războiului lui Putin au forțat, de-a lungul timpului, o formă de doliu asupra liderului francez. Ofensiva lui de farmec a eșuat, în mod brutal.
Umbra Versailles-ului
Acesta este un moment critic pentru Macron. El continuă să asculte atât vocile care îl sfătuiesc la prudența și reținerea tradiționale, cât și pe cei care îl îndeamnă să preia mai mult conducerea în ceea ce privește Ucraina și să risipească iluziile despre o viitoare Rusie. Încercarea sa de a îmbrățișa complexitatea războiului și a păcii va genera, fără îndoială, o ambiguitate suplimentară. Președintele francez nu a mai vorbit cu Putin din septembrie 2022, dar spune că liniile sunt încă deschise. Cu doar două luni în urmă, el mormăia despre „garanțiile de securitate” postbelice pentru Rusia. Macron dorește atât să sprijine Ucraina în război, cât și să fie o voce mediatoare la masa negocierilor, atunci când vine vorba de pace.
Cu toate acestea, în ultimele săptămâni, rareori a fost la fel de clar, declarând că Franța susține Ucraina „până la victorie”, și livrând din ce în ce mai mult armament greu – deși nu a promis încă tancuri de luptă, spre deosebire de mulți dintre aliații săi. „Cred că s-a schimbat și de data asta cu adevărat”, a spus nimeni altul decât Zelenski, în ziarul Le Figaro, pe 8 februarie, ziua în care a zburat la Paris, de la Londra, pentru cină. Când, a doua zi dimineață, cei doi lideri s-au urcat în avionul prezidențial francez, cu destinația Bruxelles, cine altcineva trebuia să fie acolo, la aeroport, pentru o discuție, în afară de domnul Lévi, în cămașă albă. Urechile lui Macron sunt deschise. Dar în cele din urmă, în diplomație, precum în toate chestiunile, el este propriul său consilier. Ar putea fi prea mult să ne așteptăm ca președintele francez să renunțe cu totul la fascinația rusească a țării; dar se îndreaptă în direcția bună. >>
Multe depind de această întrebare: se rup Franța și Germania de Rusia, începând cu 2023?
