Conflictul se transformă într-un test de voință între Iran și adversarii săi, notează The Economist.
Flăcările se înălțau în noaptea întunecată, aruncând o strălucire apocaliptică peste Teheranul aflat în război. Un atac israelian derulat târziu în noaptea de 7 martie a lovit mai multe depozite de combustibil din capitala iraniană și din Karaj, localitate aflată la 40 km (25 de mile) spre nord-vest. În caz că reușiseră să doarmă măcar puțin, locuitorii s-au trezit în întuneric: o cupolă de fum negru a plutit deasupra orașului mult timp după răsărit. Unele benzinării au fost închise sau au raționalizat combustibilul, din lipsă de aprovizionare.
Pe parcursul nopții, apărarea antiaeriană a Arabiei Saudite a doborât val după val de drone iraniene (21 în total) ce se îndreptau spre câmpul petrolifer Shaybah, unul dintre cele mai mari din regat. Dimineața a adus un atac iranian asupra unei uzine de desalinizare a apei din Bahrain, țară care depinde de astfel de instalații pentru cea mai mare parte a apei potabile. Oficialii au spus că au existat pagube, dar aprovizionarea nu a fost întreruptă. Astfel de atacuri indică o nouă fază în cel de-al treilea război din Golf. Când a început, pe 28 februarie, atât SUA, cât și Iranul ar fi putut spera la un final rapid. Donald Trump a speculat că regimul iranian ar putea încheia un acord în câteva zile și părea să creadă că orice impact asupra prețului petrolului — care a depășit 100 de dolari pe baril când s-a reluat tranzacționarea, după weekend — va fi trecător. Goldman Sachs, a avertizat că prețul ar putea ajunge la maxime istorice, aproximativ 150 de dolari pe baril, dacă războiul continuă până la sfârșitul lunii martie. Republica Islamică, la rândul ei, a mizat pe faptul că monarhiile din Golf se vor dovedi punctul slab al Americii în Orientul Mijlociu: provoci suficient haos acolo și ele îl vor implora pe Trump să oprească războiul.
Totuși, acum, când războiul a intrat în a doua săptămână, ambele părți se confruntă cu limitele strategiilor lor, care au atins obiective militare, dar până acum nu au reușit să producă rezultate politice. Regimul s-a dovedit rezilient până acum. La fel și aliații din Golf ai Americii. Războiul se transformă astfel într-un test al voinței, în care puterea militară nu este neapărat mai importantă decât capacitatea de a suporta durerea economică și daunele produse infrastructurii vitale.
Ai putea umple o carte cu declarațiile mereu schimbătoare ale lui Trump despre război, dar majoritatea oamenilor din Washington cred că el ar fi încheiat cu plăcere un acord cu un insider docil al regimului. Niciunul nu a apărut. Iranienii nu sunt impresionați de cererea lui de a avea un rol în alegerea următorului lider suprem, ca și cum ar fi o relansare persană a emisiunii „The Apprentice”, nici de apelul său pentru „CAPITULARE NECONDIȚIONATĂ”. De asemenea, nu există semne că populația s-ar ridica pentru a-și răsturna guvernul, așa cum a îndemnat-o Trump. O populație deja obosită de război, care se ascunde de fumurile toxice de la petrol și de forțele de ordine ale regimului, este puțin probabil să se mobilizeze.
Într-adevăr, președintele Americii spune că o capitulare a Iranului s-ar putea produce pur și simplu atunci când țara „nu va mai putea lupta”. Aceasta sugerează o campanie prelungită menită să afecteze nu doar capacitățile militare ale Iranului, ci și baza economică care le susține.
Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), garda pretoriană a regimului, obține profituri considerabile din industria petrolieră. Pe lângă atacurile asupra depozitelor de combustibil — despre care Israelul spune că sunt controlate de Gardieni — consilierii lui Trump au discutat despre posibilitatea de a trimite trupe de forțe speciale pentru a ocupa Insula Kharg, locul principalului terminal de export petrolier al Iranului. Poate că este doar vorbărie: președinții nu oferă de obicei avanpremiere ale unor raiduri secrete ale comando-urilor. Indiferent de asta, scopul Americii pare din ce în ce mai mult destabilizarea regimului, mai degrabă decât încheierea unui acord cu acesta. Un asemenea rezultat probabil i-ar conveni Israelului, care de decenii vede Iranul drept principalul său adversar. Dacă nu poate răsturna regimul, Israelul s-ar mulțumi să-l paralizeze (la fel și pe aliații săi regionali, în frunte cu Hezbollah din Liban).
În ceea ce privește Iranul, de la începutul războiului acesta a lansat peste 2.000 de rachete și drone asupra statelor din Golf de la începutul războiului. Deși majoritatea au fost interceptate, ele au provocat pagube reale. Cel puțin 14 persoane au fost ucise (în mare parte muncitori migranți). Rafinării de petrol și uzine de lichefiere a gazului s-au închis. Mii de zboruri au fost anulate. Metropolele din deșert, care importă aproape toată hrana lor, au suferit perturbări majore ale lanțurilor de aprovizionare.
Cu toate acestea, Iranul nu a reușit să rupă relația dintre America și partenerii săi din Golf. În ciuda unor declarații dure, aceștia nu s-au alăturat încă efortului de război — dar nici nu i-au cerut lui Trump să-l oprească. Dimpotrivă, intensitatea atacurilor Iranului pare să fi consolidat opinia că regimul de la Teheran reprezintă o amenințare inacceptabilă. În discuții derulate în ultima săptămână, surse bine plasate din patru dintre cele șase monarhii din Golf au spus că America trebuie să termine ceea ce a început.
Unii oficiali iranieni recunosc că această abordare ar putea fi contraproductivă. Președintele Masoud Pezeshkian și-a cerut scuze pe 7 martie pentru atacurile asupra țărilor vecine. El a spus că consiliul interimar de conducere al Iranului, format din trei membri — din care face parte și el — a ordonat oprirea unor astfel de lovituri și că, de acum înainte, Iranul va ataca doar ținte militare americane din Golf.
În caz că mesajul său urmărea să fie unul conciliant, publicul vizat l-a primit cu scepticism, dacă nu chiar cu dispreț. Oficialii din Golf știu că nimeni din Iran nu îl ascultă pe Pezeshkian, un pragmatic căruia i s-a permis să câștige alegerile din 2024 tocmai pentru că era slab. Chiar înainte de război, el se plângea adesea de propria lipsă de putere. Mai mult, atacurile asupra țărilor lor nu sunt un accident: ele reprezintă o strategie deliberată, pe care Iranul a avertizat-o înainte de război.
În mod previzibil, salvele au continuat chiar și după decretul lui Pezeshkian. Pe lângă dronele îndreptate spre câmpurile petroliere saudite, Iranul a tras și asupra cartierului diplomatic din Riyadh, și asupra aeroportului internațional din Dubai. Pe 8 martie, o dronă a lovit sediul fondului public de pensii din Kuwait. Volumul focului provenit din Iran a scăzut de la începutul războiului, dar roiurile sale de drone sunt tot mai concentrate asupra țintelor politice și militare.
Cine va ceda primul? Războiul este deja nepopular în America; o lovitură spectaculoasă a Iranului care ar face ca prețurile petrolului să crească și mai mult probabil l-ar face și mai nepopular. Unii oameni de afaceri din Golf au început să murmure public despre costul războiului. Dacă acesta se prelungește luni de zile, conducătorilor lor le va fi greu să își păstreze calmul și fermitatea.
Totuși, o escaladare suplimentară este riscantă pentru regimul iranian. Arabia Saudită a amenințat că se va alătura războiului dacă Iranul va provoca daune serioase industriei sale petroliere. O lovitură care ar perturba alimentarea cu apă a unei țări din Golf ar putea declanșa un răspuns mai amplu. Iranul crede că le poate supraviețui adversarilor săi, țări bogate care au o toleranță limitată pentru durerea economică. Dar, după decenii de gestionare economică defectuoasă, regimul s-ar putea dovedi mai puțin rezilient decât crede.
Ecourile lui Putin și ale Ucrainei în războiul lui Trump din Iran
