O mare întrebare fără răspuns a celui de-al doilea mandat Trump a fost cum va fi influențată strategia internațională a Chinei de respingerea categorică de către Trump a ordinii globale existente. Secretarul de stat al SUA, Marco Rubio, a numit această ordine atât „obsoletă”, cât și „o armă folosită împotriva” Statelor Unite, iar în discursul său de la Națiunile Unite, din 23 septembrie, președintele Donald Trump a criticat instituția „globalistă” întrucât „creează noi probleme pe care trebuie să le rezolvăm”. În primele luni ale acestui an, răspunsul Beijingului la atacurile Washingtonului asupra ordinii internaționale a părut în mare parte prudent și măsurat. China a schimbat tarife cu Statele Unite într-un joc de tip „ochi pentru ochi”, dar, în rest, a rămas mulțumită să stea deoparte și să culeagă beneficii din înstrăinarea aliaților americani de către Trump și retragerea acestuia din instituțiile internaționale, notează Foreign Affairs.
<< Acea perioadă de prudență s-a încheiat acum. Beijingul a ales o cale mult mai ambițioasă, prezentându-și planurile în mod spectaculos la o reuniune din septembrie a Organizației de Cooperare de la Shanghai. Găzduind această structură regională economică și de securitate, odinioară adormită, liderul chinez Xi Jinping și-a strâns mâna cu președintele Rusiei, Vladimir Putin, și cu prim-ministrul Indiei, Narendra Modi, și s-a întâlnit cu alți 18 lideri din întreaga Eurasie. Câteva zile mai târziu, alături de Putin și de liderul nord-coreean Kim Jong Un, Xi a prezidat o paradă militară masivă la Beijing pentru a-și etala arsenalul în rapidă expansiune. Remarca lui Trump privind vizionarea summitului la televizor — „Sperau că mă uit, și mă uitam” — a dezvăluit, fără să vrea, poziția exactă în care China spera să plaseze Statele Unite: președintele american, de atâtea ori motorul principal al politicii globale, devenise un simplu spectator pe marginea unei lumi aflate în schimbare.
Xi urmărește să stabilească China ca punct de sprijin al unei lumi multipolare emergente și promovează o nouă strategie diplomatică, mai activă, pentru a atinge acest obiectiv. În loc să forțeze Statele Unite să renunțe la poziția lor de lider în sistemul internațional sau să răstoarne ordinea existentă, China profită de abdicarea rapidă și voluntară a rolului Washingtonului sub conducerea lui Trump. Totodată, China își consolidează propria putere și prestigiu în cadrul instituțiilor existente, căutând să le deplaseze irevocabil centrul de greutate către Beijing. Dacă această strategie va reuși, ea va transforma ordinea internațională din interior spre exterior, plasând China în prim-plan și subminând influența Statelor Unite într-un mod pe care viitoarele administrații americane ar putea să-l găsească greu de inversat.
Construirea lumii
Nu cu mult timp în urmă, analiștii de politică externă ar fi putut trece cu vederea fastul summitului orgabnizat de China. La urma urmei, reuniunile Organizației de Cooperare de la Shanghai sunt adesea bogate în simbolistică și sărace în conținut. Neînțelegerile dintre membrii-cheie ai grupului, precum disputa de frontieră de lungă durată dintre China și India, au avut tendința să cântărească mai mult decât aspectele lor comune. Într-adevăr, unii comentatori și oficiali americani au respins recentele evenimente găzduite de China ca fiind „pur performative”, „de fațadă” și doar „o oportunitate pentru fotografii”.
La opt luni de la debutul celui de-al doilea mandat Trump, această interpretare este optimistă, în cel mai bun caz. Ea ignoră măsura în care reacțiile globale la acțiunile lui Trump modelează din nou lumea. Ordinea internațională pe care Statele Unite au construit-o și au menținut-o timp de decenii se apropie de sfârșit, iar ceea ce urmează este încă incert. Multe țări concurează pentru influență, iar în locul cooperării pe termen lung, noua normă devine încheierea de înțelegeri tranzacționale, pe termen scurt — inaugurând o etapă pe care unul dintre noi a numit-o în Foreign Affairs „multipolaritate mercenară”. Statele Unite și China rămân cele mai puternice două țări, dar altele, precum India și Rusia, la fel ca și Uniunea Europeană, sunt jucători importanți cu propriile lor agende. Iar pe măsură ce alianțele americane se fracturează sub conducerea lui Trump, rivalii Statelor Unite colaborează în moduri din ce în ce mai semnificative.
Totuși, cum forma finală a acestei noi ordini nu este încă definită, Xi vede o fereastră de oportunitate pentru a construi o lume centrată pe China, fără a înfrunta direct Statele Unite, prin avansuri hotărâte în domeniile unde politicile „America pe primul loc” ale lui Trump lasă spații libere. Acest proiect depășește cu mult spectacolul reunirii liderilor globali în orașe chinezești. În timp ce președintele american se certa cu liderii Braziliei și Indiei, Xi s-a adresat unei reuniuni virtuale BRICS găzduite de Brazilia pe tema „rezistenței la protecționism” și l-a primit pe Modi în China pentru a consolida legăturile cu aceste două puteri-cheie. În timp ce Trump impune tarife asupra unei mari părți a lumii și elimină ajutorul extern al SUA, Xi îi curtează pe liderii lumii în curs de dezvoltare: Beijingul a anunțat în iunie reduceri ale tarifelor chineze pentru bunurile africane și a declarat, în septembrie, că va intensifica eforturile de reformare a Organizației Mondiale a Comerțului pentru a sprijini creșterea economică a țărilor în curs de dezvoltare. În timp ce administrația Trump a îmbrățișat un naționalism tehnologic fără rezerve, intitulându-și planul de acțiune privind inteligența artificială „Winning the Race”, China și-a organizat conferința anuală „World Artificial Intelligence Conference” sub sloganul „Global Solidarity in the AI Era”, susținând că Beijingul dorește să împartă beneficiile AI și anunțând un nou proiect global de guvernanță în domeniu. Iar în timp ce Trump a atacat schimbările climatice numindu-le „cea mai mare înșelătorie dintotdeauna” și a sărit peste un summit ONU pe această temă, Xi și-a stabilit un obiectiv de reducere a emisiilor care, deși extrem de lipsit de ambiție, i-a adus laude în anumite cercuri. Lista poate continua.
Poate cel mai îngrijorător pentru Washington este faptul că acțiunile lui Xi au clarificat că această lume centrată pe China va răsplăti rezistența în fața Statelor Unite. Nu există simbol mai potrivit al acestei promisiuni decât decizia lui Xi de a-i acorda locul de onoare, în timpul paradei militare de la Beijing, liderului nord-coreean Kim Jong Un, a cărui țară a fost supusă sancțiunilor dure timp de decenii și care a trimis trupe să lupte în războiul Rusiei împotriva Ucrainei. Xi a procedat similar cu alți lideri care au opus rezistență Statelor Unite într-un fel sau altul: Putin, Modi și președintele iranian Masoud Pezeshkian au primit, de asemenea, o primire fastuoasă în China.
China se concentrează acum pe a fi percepută nu ca un factor perturbator, ci ca apărător al ordinii internaționale, oferind o nouă interpretare efortului său de lungă durată de a asigura o poziție privilegiată în cadrul instituțiilor existente și de a-și spori capacitatea de a stabili norme și reguli în interiorul acestora. Până de curând, China prefera calea mai sigură de a critica politicile nepopulare ale SUA și de a-și concentra activitățile în domenii care atrag atenție internațională limitată, cum ar fi dezvoltarea, cultura și menținerea păcii. Însă, odată cu un Trump combativ care a pus sub semnul întrebării însăși menirea ONU în discursul său în fața Adunării Generale, Beijingul are acum un public internațional care poate fi mai receptiv la demersurile sale. „China a acționat întotdeauna ca un apărător ferm al păcii și securității mondiale”, a declarat premierul chinez Li Qiang la ONU, la doar câteva zile după discursul lui Trump.
În septembrie, Xi și-a anunțat inițiativa de Guvernanță Globală, care urmărește să imprime marca Chinei asupra sistemului Națiunilor Unite. Ea evocă dorința multor țări pentru o ordine internațională mai „dreaptă și echitabilă” și o plasează pe China — mai degrabă decât pe orice altă țară sau organism internațional — ca arbitru al ceea ce va însemna această nouă ordine. Beijingul promovează deja principii care îi sunt favorabile, precum o concepție absolutistă, dar selectivă, a suveranității naționale, pe care o aplică sieși, dar nu tuturor țărilor, și marginalizează valori pe care le consideră amenințătoare, cum ar fi drepturile universale ale omului. China a oferit puține detalii despre cum ar rezolva disputele din cadrul instituțiilor internaționale sau cum ar introduce reforme, și nu are niciun interes să suporte mai multe cheltuieli pentru programele costisitoare ale ONU. Dar, dat fiind disprețul arătat de administrația Trump față de ONU, țările care rămân angajate față de sistemul ONU ar putea foarte bine să accepte solicitările Chinei de a sprijini noua inițiativă și pozițiile acesteia pe diverse probleme substanțiale. Împreună cu investițiile chineze proeminente, deși modeste, în organismele ONU și în personalul acestora, Xi speră că neglijența continuă a lui Trump îi va permite Chinei să modeleze aceste instituții după cum dorește.
Așa cum s-ar fi întâmplat și cu Organizația de Cooperare de la Shanghai, analiștii ar fi putut odinioară să respingă inițiativa de Guvernanță Globală, considerând-o doar un slogan. Dar ea face parte dintr-un set de proiecte — inclusiv Inițiativa pentru Dezvoltare Globală, Inițiativa pentru Civilizație Globală și Inițiativa pentru Securitate Globală — pe care oficialii chinezi lucrează intens pentru a le transforma în realitate. Cercetătoarele Sheena Chestnut Greitens, Isaac Kardon și Cameron Waltz au constatat recent, de exemplu, că agențiile de securitate internă ale Chinei și-au extins semnificativ parteneriatele internaționale în poliție și cooperarea în domeniul securității non-militare sub umbrela Inițiativei pentru Securitate Globală, în special în Asia de Sud-Est, Asia Centrală și Insulele Pacificului, dar și în Africa și America Latină. Pe măsură ce Statele Unite se retrag, China construiește discret noi tipuri de parteneriate peste legăturile comerciale deja robuste, cu scopul ca, în timp, tot mai multe țări să considere Beijingul — nu Washingtonul — drept relația lor cea mai importantă.
Obstacole pe drum
Este nerealist să ne așteptăm ca administrația Trump să își schimbe brusc abordarea față de diplomație și multilateralism sau să înțeleagă înțelepciunea de a sprijini aliații și de a concura cu China pentru influență la ONU. Astfel de măsuri ar avea sprijin în rândul populației americane, o majoritate covârșitoare considerând că alianțele SUA aduc beneficii Statelor Unite și că ONU joacă un rol necesar, chiar dacă imperfect, în lume. Însă aceste acțiuni ar fi pur și simplu prea contradictorii cu ideologia „America first” a administrației pentru a prinde contur. Prin urmare, în următorii câțiva ani, Statele Unite vor lăsa probabil China cu teren liber în instituțiile internaționale.
Eforturile lui Xi pot câștiga impuls suplimentar datorită abordării lui Trump față de diplomația cu Beijingul. Înainte de vizita sa planificată în China în 2026, Trump se concentrează pe imaginea relației sale personale cu Xi și pe încheierea unui acord bilateral — care, dacă negocierile anterioare sunt un ghid, poate fi judecat de mare parte a lumii ca un acord favorabil Chinei, chiar dacă Trump îl prezintă ca pe o victorie. Alte țări urmăresc cu atenție aceste negocieri, iar orice acord care pare să răsplătească rezistența Chinei la cererile SUA va consolida și mai mult percepția că influența Chinei crește în raport cu cea a Statelor Unite.
Însă succesul Chinei nu este garantat. Beijingul ar putea întâmpina dificultăți în a-și transforma aspirațiile grandioase într-o reală rearanjare globală. Multe țări înțeleg că o lume centrată pe China ar veni cu obligații atașate, iar Beijingul ar putea să nu reziste tentației de a-și escalada numeroasele dispute teritoriale din Asia sau de a-și exercita capacitățile coercitive. De nenumărate ori în ultimul deceniu, acțiunile Beijingului — de la măsuri economice punitive împotriva principalilor parteneri comerciali, până la hărțuirea maritimă a pretendenților teritoriali rivali în Marea Chinei de Sud — au atras opoziția țărilor care prețuiesc autonomia lor. Acum, aceste țări ar putea rezista eforturilor Chinei de a modela ordinea globală reducându-și dependența atât de Beijing, cât și de Washington. O lume mai fragmentată și anarhică nu este neapărat una pe care China o va domina.
Pașii greșiți ai Chinei sau opoziția altor țări ar putea împiedica planurile lui Xi. Pentru Statele Unite, astfel de eșecuri pot câștiga timp — până când o conducere diferită, la Washington, va avea din nou o viziune asupra viitorului construit pe mai mult decât grija exclusivă față de propriile interese. >>
