“Nesimțirea e mare în multe locuri, să știți”, a constatat premierul Ilie Bolojan atunci când a dat ca exemplu de măcinare a banului public o suveică ai căror protagoniști sunt de ani buni RA-APPS, un privat și o bancă de stat.
Fără îndoială, nesimțirea de care vorbește Bolojan e mare nu doar pentru că numai în acest caz e deja vorba de milioane de euro scăpate controlat printre degete de instituții ale statului român, ci pentru că exemplele de acest gen, iar unele chiar mai flagrante cel mai probabil se întind ca o pânză de păianjen de la un capăt la altul al țării și de la o instituție la alta a statului.
Fără doar și poate, dimensiunea “nesimțită” a cheltuielilor de la bugetul public trebuie să devină un punct-cheie al demersurilor guvernamentale de reducere a deficitului.
Pe de o parte, e drept că nu va putea rezolva integral problema de ansamblu, dar tot va putea să întoarcă la matcă sume frumușele. Iar pe de alta, va putea susține un efort eficient de comunicare publică, în caz că autorităție vor și avea inteligența de a-l iniția cu contribuabilii ai căror bani hrănesc statul.
De altfel, guvernul Bolojan ar fi mai mult decât inspirat dacă s-ar gândi să facă din demascarea sistematică a “nesimțirii” în materie de cheltuieli un element de sine stătător al eforturilor sale de salubrizare și apoi vindecare bugetară.
Nu este nevoie ca Bolojan să iasă personal la rampă de fiecare dată când sunt descoperite astfel de exemple, ci e suficient ca aparatul de lucru al premierului și aparatul de lucru al fiecărui ministru să aducă continuu în atenția presei și a publicului genul acesta nesimțit de abateri. Bag mâna-n foc că, la cât s-a sifonat, ar fi de lucru pe trei schimburi.
Până la urmă, chiar și cel mai onest și bine planificat efort de asanare a cheltuielilor publice se poate ușor gripa dacă nu va fi însoțit și de o strategie de “cucerire” a spațiului comunicațional.
Și este aici vorba de o cucerire legitimă a acestui spațiu, căci până la urmă, oamenii au dreptul să știe nu doar ce se va face de aici înainte cu banii lor din taxe și impozite, ci și ceea ce s-a făcut până acum cu ei de am ajuns din nou să strângem cureaua.
Iar guvernul, la rândul său, dacă într-adevăr va vrea să decolmateze conturile și obiceiurile statului, atunci va avea nevoie să își atragă opinia publică de partea sa, căci rezistența va fi oricum uriașă și din subterane și de la suprafață.
Dar pentru ca opinia publică să perceapă acest guvern ca fiind altfel decât toate celelalte, iar astfel să găsească motive limpezi să îi accepte pilula amară, va trebui să fie convinsă pe bune că așa stau lucrurile. Caz în care, nu poate fi decât de mare ajutor o politică asumată la vârful Palatului Victoria pe linia devoalării sistematice, factuale, lipsite de menajamente și oarbe la eventualele culori politice pe care unele spețe inevitabil le vor avea. Desigur, ar fi ideal ca executivul să aibă un sprijin neechivoc pentru așa ceva și în cadrul coaliției, dar să nu fim copii – acest lucru va fi greu de obținut, însă și Bolojan poate găsi căi de a le forța partenerilor mâna.
Desigur, dacă problema deficitului bugetar ce trebuie astupat ar fi atârnat doar de cuiul dimensiunii nesimțite a cheltuielilor din bani publici, guvernul Bolojan nu ar fi fost în situația de a se percepe pe sine ca unul de sacrificiu, după cum s-a exprimat chiar premierul care îl conduce.
Căci, iată, mai există și dimensiunea prostiei. Este o dimensiune deloc de subevaluat, căci uneori prostia sau, mai precis, incompetența pură poate fi chiar mai prădătoare decât morala jegoasă.
Având în vedere gradul de politizare a funcțiilor din aparatul public – din teritoriu și până la nivel central – incompetența s-a cuibărit inevitabil în pliurile aparatului de stat.
Trei decenii de concursuri trucate, de angajări sau promovări prin delegări interminabile au poluat și nucleul, și vârful diverselor instituții cu neaveniți cu studii fantomatice, ori fără studii relevante pentru postul ocupat sau chiar fără studii.
Guvernul Bolojan e forțat de împrejurări să atace frontal și aceste zone, să o facă deci cel puțin la fel de agresiv precum dă semne premierul că ar fi dispus să procedeze când vine vorba de dimensiunea nesimțită a cheltuielilor.
Până la urmă, nesimțirea și prostia sunt oarecum legate. Căci nu e mai puțin nesimțit nici să fi fost promovat pe pile, nici să fi fost angajat prin concursuri de formă și cumpărate, nici să fi fost delegat pe termen nedefinit, strivind practic sensul de dicționar al termenului “delegare”.
În orice caz, nu există reformă pe care actualul guvern să nu trebuiască să o facă – restanțele moștenite sunt pe tot palierul. Și, deopotrivă pe fond și pe formă, nici nu există metodă neconvențională în abordarea reformei, a cărei utilizare să fie exclusă din start.
Guvernul Bolojan se va izbi, inerent și la tot pasul, de inerție, neîncredere, reticență și recalcitranți – uneori pe drept, alteori nu. De aceea și riscă înainte chiar și de a-și începe treaba să pericliteze succesul oricărei tentative de vidanjare sau de reformă dacă nu își va lua, în mod conștient, ca aliat opinia publică. Iar pentru asta, cum ziceam mai sus, va fi nevoie de comunicare ofensivă, atent planificată, bine sistematizată, dar neapărat nu de o comunicare goală de conținut.
Buna reputație de care se bucură Ilie Bolojan constituie fără îndoială un activ prețios pentru actualul guvern, mai ales că genul acesta de reputație nu este de găsit în cazul tuturor miniștrilor săi. Dar buna reputație dobândită anterior instalării la Palatul Victoria îi va ține de cald lui Bolojan doar pe prima sută de metri a noului său drum. Grosul va trebui clădit pe parcurs.
În contextul gradului extraordinar de expunere publică a funcției de prim-ministru, reputația pe termen lung a lui Ilie Bolojan va depinde masiv de calitatea tangoului în care va antrena faptele și vorbele.
E important ca premierul să țină cont de acest imperativ, căci de reputația lui Bolojan vor depinde multe în ceea ce privește succesul sau insuccesul activității întregului guvern. Implicit și succesul sau insuccesul României de a se recupera rapid și în profunzime de pe urma tarelor acumulate în ani și ani de populism rapace, odioasă căpușare, neverosimilă contra-selecție a cadrelor.
