ACEASTĂ ZI ÎN ISTORIE: Referendumul care a dat naștere unui lung coșmar internațional
În clasicul lui Hitchcock, North by Northwest, personajul interpretat de Cary Grant îl întreabă personajul dubios al Evei Marie Saint: „Cum ajunge o fată ca tine să fie o fată ca tine?” Ea îl întreabă ce vrea să spună, iar el răspunde: „Năzdrăvană. Răutăcioasă. Pusă pe rele”. Aceasta descriere se potrivește destul de bine cu Republica Islamică Iran. Cum a ajuns astfel? Există câteva momente critice în această narațiune sumbră și tragică, iar unul dintre ele a avut loc acum 47 de ani, în această zi.
Revoluțiile sunt adesea amintite ca momente de alegere colectivă. În realitate, ele sunt de obicei momente de prăbușire instituțională, urmate de o cursă haotică de a defini ce urmează. Iranul din 1979 este un caz tipic. Țara nu a pornit, în niciun fel coerent sau unitar, cu scopul de a deveni un stat teocratic. A devenit unul pentru că puterea s-a schimbat mai repede decât politice au putut alternativele să se organizeze — și pentru că instituțiile capabile să oprească această schimbare au ales să nu o facă.
În centrul acestei transformări au stat două referendumuri. Primul, pe 30-31 martie, a fost formulat în termeni generali, privind înființarea unei Republici Islamice. Iar referendumul constituțional din decembrie 1979 a stabilit termenii exacți. Împreună, ele au transformat tulburările revoluționare într-un sistem durabil de guvernare clericală. Dar pentru a le înțelege semnificația, trebuie să începem înainte ca buletinele de vot să fie puse în urne.
Până la sfârșitul anului 1978, regimul lui Mohammad Reza Pahlavi se destrăma. Mișcările de protest se răspândiseră în întreaga țară, reunind o coaliție neobișnuit de largă de liberali seculariști, marxiști, negustori din bazar, conservatori religioși și studenți. Ceea ce îi ținea împreună era opoziția față de autocratie, corupție și represiune — nu o viziune comună despre ceea ce ar trebui să le înlocuiască. Și, cu siguranță, nu dorința de a fi conduși timp de jumătate de secol de clerici fanatici și criminali în masă.
Deci, cum s-a întâmplat acest lucru?
Momentul decisiv a venit în februarie 1979. Șahul părăsise țara, iar armata — încă una dintre cele mai puternice instituții din Iran — și-a declarat neutralitatea. Această decizie s-a dovedit a fi crucială. Dacă forțele armate ar fi intervenit decisiv, coaliția revoluționară ar fi putut să se fragmenteze sau să fie înfrântă. În schimb, prin retragerea lor, au permis ca impulsul revoluționar să se concentreze în jurul facțiunii celei mai organizate și disciplinate. Această facțiune era condusă de Ruhollah Khomeini.
Rețeaua lui Khomeini, înrădăcinată în moschei, instituții clericale și structuri sociale informale, era unic poziționată pentru a se mobiliza rapid. În timp ce grupurile laice și de stânga dezbăteau, adepții săi construiau sisteme paralele de autoritate: comitete revoluționare, rețele locale de aplicare a legii și o narațiune moral-politică ce încadrase revolta în termeni religioși. Până când politica formală a revenit, echilibrul puterii se schimbase deja.
În martie 1979, noile autorități au acționat rapid pentru a legitima ordinea emergentă printr-un referendum național. Întrebarea pusă a fost tranșantă: „Republică Islamică: Da sau Nu”. Nu erau oferite modele alternative — nici republică seculară, nici monarhie constituțională, și nici o articulare clară a ceea ce ar însemna o „Republică Islamică”. Efectul? Votul a fost mai puțin o alegere între sisteme și mai mult o aprobare a unui slogan.
Rezultatul oficial — peste 98% în favoare — a fost mult timp tratat cu scepticism. Grupurile de opoziție au avut capacitate limitată de a se organiza sau de a face campanie; unele au boicotat procesul cu totul; conceptul în sine rămânea nedefinit; iar entuziasmul revoluționar, combinat cu presiunea socială, era covârșitor. Mai mult, votul nu a fost în mod credibil secret. Existau susținători reali ai unei rupturi cu trecutul și pentru o ordine politică impregnată de identitate islamică. Dar nu exista un consens informat asupra structurii instituționale care urma să fie adoptată. Referendumul a amânat această discuție, oferind totodată facțiunii dominante un puternic drept la legitimitate.
Lunile care au urmat au fost decisive. Un corp ales, Adunarea Experților pentru Constituție, a fost însărcinat să elaboreze un nou cadru. În teorie, aceasta oferea o oportunitate pentru forțele politice diverse ale Iranului să modeleze viitorul sistemului. În practică, terenul fusese deja înclinat. Vocile laice și moderate erau tot mai marginalizate, în timp ce instituțiile revoluționare loiale lui Khomeini câștigau putere. Competiția politică a continuat, dar sub forme din ce în ce mai restrânse — subtilă în unele locuri, coercitivă în altele.
Cel mai semnificativ aspect a fost acela că Khomeini și aliații săi au promovat o viziune doctrinară specifică: Velayat-e Faqih sau tutela jurisconsultului. Acest concept plasa autoritatea politică supremă în mâinile unui cleric senior responsabil să asigure că statul rămâne fidel principiilor islamice.
În decembrie 1979, proiectul de constituție a fost supus unui al doilea referendum național. Până atunci, trăsăturile esențiale ale noii ordini erau deja stabilite: un Lider Suprem cu autoritate finală, instituții concepute să verifice legislația și candidații politici, și un sistem hibrid care combina mecanisme electorale cu supraveghere clericală. Rezultatul oficial, absurd și necredibil — în jur de 99% aprobare — a sugerat din nou fals un consens aproape total.
Atmosfera politică a favorizat aprobarea mai degrabă decât disidența. Constituția în sine era complexă, iar mulți alegători nu era probabil să-i fi înțeles pe deplin implicațiile. Cel mai important, referendumul nu a avut loc într-un mediu neutru. El a urmat unor luni în care puterea se consolidase deja în jurul unei viziuni particulare.
Pe tot parcursul acestui proces, un factor a dominat în fundal: absența unui contrabalans decisiv. Declarația de neutralitate a armatei, din februarie 1979, nu a fost doar pasivă. A fost o alegere care a modelat toate rezultatele ulterioare. Prin refuzul de a interveni — fie pentru a păstra monarhia, fie pentru a impune o autoritate de tranziție, fie pentru a sprijini o coaliție mai largă — armata a permis câmpului revoluționar să fie dominat de către cea mai coezivă forță.
Acest lucru este critic deoarece, în revoluții, armata — cei cu armele — determină adesea, cel puțin în etapele inițiale, direcția evenimentelor. Așa s-a întâmplat, după cum AQL a scris anterior, și în România în 1989, și în Egipt în 2011. Astfel, într-un moment critic, instituția cea mai capabilă să schimbe traiectoria a ales să nu o facă. În acest sens, Republica Islamică nu a fost doar construită de către cei care au preluat puterea, ci a fost și facilitată de către cei care s-au dat la o parte.
De ce? Probabil că unii generali s-au temut. Unii poate nu și-au imaginat că revoluția islamică va fi atât de extremă și se va consolida atât de puternic. Înțelegând toate acestea, regimul a înființat Garda Revoluționară ca, practic, o forță militară alternativă și mai puternică. Aceasta protejează regimul și a încercat să infiltreze armata și să determine conducerea acesteia. Teoretic, totuși, un război civil în Iran ar putea încă să opună cele două forțe.
Există și o lecție constituțională mai largă aici. Constituțiile sunt adesea concepute nu doar pentru a organiza puterea, ci și pentru a o consolida — pentru a lega generațiile viitoare de un cadru ideologic particular. Constituția Republicii Islamice Iran este un exemplu clar. Elemente de bază — caracterul islamic al statului și principiul tutelajului clerical — sunt efectiv plasate dincolo de posibilitatea de amendament. Chiar și procesul de revizuire este strict controlat, necesitând inițiativa vârfului sistemului. Și, desigur, clericii îi verifică pe toți politicienii înainte ca aceștia să candideze pentru funcții, inclusiv președinția și parlamentul — astfel că nicio opoziție reală nu poate apărea în cadrul instituțiilor recunoscute.
Dacă Iranul ar trece printr-o tranziție politică autentică spre un sistem mai democratic, ar fi extrem de dificil ca această transformare să aibă loc în cadrul constituțional existent. Când o constituție împiedică schimbarea fundamentală, acea schimbare tinde să aibă loc în afara ordinii constituționale. În Iran, o viitoare transformare nu ar avea probabil forma unei amendandpri treptate. Ar necesita, în schimb, convocarea unei adunări constituante, elaborarea unui nou cadru constituțional și supunerea acestuia unui referendum cu adevărat competitiv. Cu alte cuvinte, sistemul stabilit în 1979 nu ar fi rescris gradual; ar fi probabil abandonat.
Înainte de 1979, Iranul nu era o democrație liberală, ci o monarhie autoritară cu trăsături laice semnificative: un sistem juridic civil, modernizare condusă de stat și un rol formal limitat pentru clerici în guvernare. Totuși, conținea și rețele și identități religioase adânci pe care statul nu le-a eliminat complet. Revoluția a adus aceste rețele în prim-plan. Transformarea de la un stat cu tendințe laice la unul teocratic nu a fost o expresie inevitabilă a societății iraniene. A fost produsul colapsului instituțional, al asimetriei organizaționale, al conducerii strategice și al absenței unor constrângeri eficiente.
Referendumurile din 1979 au creat un strat subțire de legitimitate populară — dar au generat un coșmar de 47 de ani, care are puține de-a face cu ceea ce își doresc majoritatea iranienilor. Vede asta oricine i-a întâlnit — pe cei din diaspora, dar și pe amărâții care locuiesc în țară, însă reușesc ocazional să iasă. Cu puțină dreptate, vor fi în curând liberi.
