<< Pe cine ascultă Vladimir Putin și de ce? Răspunsul aruncă o lumină asupra mașinăriei ruse de luare a deciziilor, în special pe subiecte sensibile precum Ucraina și NATO. Factorii politici ruși moderni au disprețuit întotdeauna expertiza externă, iar Putin și ofițerii omniprezenți KGB/FSB plantați la toate nivelurile birocrației țării au înrăutățit situația, considerând fiecare străin ca pe un potențial spion sau un agent al influenței occidentale >>, notează Irina Borogan și Andrei Soldatov, într-o analiză pentru CEPA.
<< Think tank-urile nu au fost niciodată un lucru important în birocrația Moscovei, o deficiență cu rădăcini istorice. În mod tradițional, sistemul KGB i-a clasat pe operativi deasupra analiștilor, nu în ultimul rând pentru că Biroul Politic sovietic, de teamă de posibila revenire la o represiune asemănătoare celei din vremea lui Stalin, restrânsese în mod conștient funcția analitică a KGB.
Chiar și așa, în primii 15 ani în care s-a aflat la putere, Putin a înțeles bine că are nevoie de oameni pe care să-i asculte pentru a se asigura că paleta sa de opțiuni politice este suficient de largă. În acea perioadă, un grup pestriț de oameni a avut acces la urechea președintelui – un regizor de film care se prezenta ca un descendent al Rusiei aristocratice pre-revoluționare; un preot ultra-conservator; mai mulți PR-guru și tehnologi politici formați de oligarhi; un grup de vizionari financiari din Sankt Petersburg; un jurnalist adorator în mod demonstrativ al lui Pinochet; și, ca întotdeauna, o grămadă de veterani KGB.
Putin a tăiat acest cerc în mod semnificativ după anexarea Crimeei, în 2014. Cercul a devenit mai mic și, conform informațiilor, mult mai omogen: în zilele noastre este vorba în principal despre Consiliul de Securitate, adică acei oficiali de nivel înalt cu experiență în serviciile de securitate, cunoscuți în mod obișnuit ca siloviki.
Cu toate acestea, la Kremlin, cererea pentru idei proaspete rămâne de actualitate, poate acum mai mult ca niciodată, având în vedere escaladarea periculoasă a tensiunilor cu Occidentul și o provocare a succesiunii care se profilează (Putin împlinește 70 de ani anul acesta.)
La fel ca mulți politicieni care au rămas la putere atât de mult timp, el devine din ce în ce mai interesat de istorie, cel mai important de istoria Rusiei (și, fără îndoială, de locul lui în panteonul ei).
Cu siguranță, Putin s-a jucat cu istoria națională încă de la începuturile lui la Kremlin – la urma urmei, e binecunoscut faptul că și-a început primul mandat prezidențial, în 2000, reintroducând imnul național al lui Stalin și steagul roșu. Dar în primii 15 ani în care s-a aflat la putere, a exploatat istoria în scopul de a manipula populația, pentru a chema fantomele vechii Rusii să îi susțină stăpânirea și să îi sublinieze legitimitatea. Ceva s-a schimbat; acum, este dornic să studieze „lecții de istorie” pe care le-ar putea folosi astăzi. Fiecare articol recent scris de Putin folosește paralele istorice pentru a privi conflictele din prezent. Și aceste scrieri nu par cinice, nu caută pur și simplu să provoace un răspuns popular. În multe cazuri, se pare că crede ceea ce scrie.
Câțiva dintre cei mai apropiați asociați ai lui Putin par să fi fost mai bine pregătiți pentru această nouă etapă a domniei lui Putin; alții, mai putin.
Garda Națională, Ministerul de Interne, Serviciul Federal de Protecție (pretorienii lui Putin) sunt perdanții evidenti, deoarece comandanții lor nu s-au deranjat niciodată cu istoria.
Alexander Bortnikov, șeful FSB, pare să fie undeva la mijloc. FSB a investit în istorie, dar Bortnikov a limitat domeniul de aplicare al agenției în geografie și în timp – istoricii săi interni au fost în cea mai mare parte ocupați să expună crimele naziste din Țările Baltice și Ucraina pentru a oferi muniție ideologică pentru atacurile mass-media pro-Kremlin asupra guvernelor din acele țări. Pentru statul rus, acestea sunt lucruri de rutină.
Nikolai Patrușev, secretarul Consiliului de Securitate, a intrat relativ târziu la joc, neinvestind anterior în subiect: în prezent, este la fel de interesat precum stăpânul său.
Există doi câștigători clari. Primul este Serghei Narîșkin, șeful SVR. Cu mult înainte de a atinge poziția în serviciile de informații străine, el a sponsorizat învierea Societății de Istorie Rusă, în 2012. Aceasta s-a bucurat de o ascensiune amețitoare, de atunci. În zilele noastre, societatea este o întreprindere de producție la scară aproape industrială, care produce cantități mari de material istoric dirijat ideologic și împarte granturi pe o gamă largă de subiecte.
Temele prioritare din acest an sunt aniversarea a 145 de ani de la începutul Războiului de Eliberare din Balcani; aniversarea a 100 de ani de la sfârșitul Războiului Civil din Rusia; a 100-a aniversare a Uniunii Sovietice; a 100-a aniversare a folosirii ilegalilor în spionaj de către Uniunea Sovietică; și cea de-a 60-a aniversare a crizei din Caraibe (criza rachetelor din Cuba). Narîșkin are, de asemenea, istorici interni care generează materiale inspiraționale despre munca spionilor ruși, ceva care a fost mereu aproape de sufletul lui Putin.
Al doilea câștigător clar este Serghei Șoigu, ministrul apărării. Șoigu are propria sa pârghie pe zona istorică – Societatea Istorică Militară, condusă de un fost ministru al culturii ultra-conservator, energic, numit Vladimir Medinski, cu sprijinul oferit de Serghei Ivanov, încă un membru al Consiliului de Securitate, fost ministru al apărării și general KGB. Societatea este, de asemenea, foarte productivă, angajându-se în inițiative bazate pe ideologie, cum ar fi schimbarea înțelegerii istorice despre Stalin (nu totul e rău, se pare) prin trimiterea oficialilor Societății să deshumeze morții din mormintele comune din vremea dictatorului sovietic, din Karelia, astfel încât responsabilitatea pentru crimele în masă din vremea Marii Terori să poate fi puse așezate la ușa armatei finlandeze.
Șoigu a avut întotdeauna o afecțiune personală pentru Georghi Jukov, cel mai nemilos și ambițios dintre mareșalii lui Stalin, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Șoigu a schimbat chiar uniforma vestimentară a armatei pentru a o face să semene cu uniforma lui Stalin, din 1945, cu guler în picioare. Acum inspectează paradele militare din Piața Roșie purtând această uniformă.
Toate ajutoarele lui Putin în materie de istorie își înțeleg sarcina – aceea de a oferi material care să demonstreze că Rusia poate supraviețui doar sub conducerea unui puternic vojd sau a țarului, într-o stare de confruntare permanentă cu Occidentul. Când Putin are nevoie de un exemplu istoric care să justifice o manevră politică sau să ofere ceva inspirație, el știe unde să caute.
Istoria Rusiei servește acum statul rus. Și asta nu este foarte încurajator. >>
