De la pierderea deceniului din America Latină, în anii 1980, până la criza greacă, mai recentă, există o mulțime de amintiri dureroase despre ceea ce se întâmplă atunci când țările nu își pot achita datoriile. O criză globală a datoriilor probabil va arunca milioane de oameni în șomaj și va face alimenta instabilitatea și violența în întreaga lume.
- Un material semnat de Joseph E. Stiglitz și Hamid Rashid, pentru Project Syndicate, pe care îl vom reda pe larg.
În timp ce pandemia COVID-19 face ravagii, peste 100 de țări cu venituri mici și medii vor trebui să plătească în acest datorii combinate de 130 de miliarde de dolari – aproximativ jumătate din ele fiind trebuind să meargă la creditori privați. Cu mare parte din activitatea economică suspendată și venituri fiscale în cădere liberă, multe țări vor fi obligate să nu facă plățile. Altele vor cârpi din te miri ce pentru a plăti creditorii, reducând cheltuielile sociale și sănătatea, altfel atât de necesare. Alții vor recurge la împrumuturi suplimentare, recurgând astfel la proverbiala metodă a rostogolirii datoriilor, o sarcină aparent mai ușoară acum, din cauza inundației de lichidități de la băncile centrale din întreaga lume.
De la pierderea deceniului din America Latină, în anii 1980, până la criza greacă, mai recentă, există o mulțime de amintiri dureroase despre ceea ce se întâmplă atunci când țările nu își pot achita datoriile. O criză globală a datoriilor va arunca astăzi milioane de oameni în șomaj și va alimenta instabilitatea și violența din întreaga lume. Mulți își vor căuta de lucru în străinătate, cu riscul de a copleși sistemul de control la frontieră din Europa și America de Nord. O altă criză de migrație costisitoare va abate atenția de la nevoia urgentă de a aborda schimbările climatice. Astfel de urgențe umanitare devin noua normă.
Acest scenariu de coșmar poate fi evitat dacă acționăm acum. Sunt ușor de înțeles originile crizei datoriilor de astăzi. Datorită relaxării cantitative, datoria publică (în mare parte obligațiuni suverane) din țările cu venituri mici și medii mai mult decât că s-a triplet, de la criza financiară globală din 2008. Obligațiunile suverane sunt mai riscante decât datoriile „oficiale” de la instituțiilor multilaterale și agențiile de ajutorare din țările dezvoltate, deoarece creditorii pot renunța la ele în voie, declanșând o depreciere bruscă a monedei și alte perturbări economice de anvergură.
În iunie 2013, ne-am temut că „piețele financiare cu mioape, care lucrează cu guvernele mioape” „puneau temelia pentru următoarea criză a datoriilor”. Acum, a venit ziua socotelilor. În martie, Organizația Națiunilor Unite a solicitat scutirea de datorie a țărilor celor mai puțin dezvoltate din lume. Mai multe state membre G20 și Fondul Monetar Internațional au suspendat serviciul datoriei pe parcursul anului și au solicitat creditorilor privați să le urmeze exemplul.
Nu este surprinzător că aceste apeluri au ajuns la urechi surde. Nou-formatul Africa Private Creditor Working Group, de exemplu, a respins ideea modestă, dar de larg impact a scutirii de datorii a țărilor sărace. Drept urmare, mult, dacă nu cea mai mare parte din beneficiile scutirii de datorii de la creditorii oficiali se va acumula în dreptul creditorilor privați care nu doresc să ofere scutiri.
Rezultatul este că contribuabilii din țările creditoare vor sfârși din nou prin a salva asumarea de riscuri excesive și împrumuturile imprudente de către actori privați. Singura modalitate de a evita acest lucru este de a avea o pauză comprehensivă a datoriei, care să-i include și pe creditorii privați. Dar, fără acțiuni hotărâte din partea țărilor în care sunt în vigoare contractele de creanță, este puțin probabil ca creditorii privați să accepte un astfel de acord. Prin urmare, aceste guverne trebuie să invoce rațiuni de necesitate și forță majoră pentru a impune măsuri cuprinzătoare privind serviciul datoriei.
Însă blocajele nu vor rezolva problema sistemică a datoriei excesive. Pentru aceasta, avem nevoie urgentă de restructurarea profundă a datoriilor. Istoria arată că, pentru multe țări, o restructurare prea mică, prea târziu nu face decât să pregătească terenul pentru o altă criză. Și lupta îndelungată a Argentinei de a-și restructura datoria în fața creditorilor privați recalcitranți, miopi, încăpățânați și nesentimentali a demonstrat că clauzele de acțiune colectivă concepute pentru a facilita restructurarea nu sunt atât de eficiente cum se sperase.
Cel mai adesea, o restructurare inadecvată este urmată de o altă restructurare în termen de cinci ani, cu o suferință enormă pentru cei din țara debitoare. Pe termen lung, chiar și creditorii pierd.
Din fericire, există o alternativă neutilizată: răscumpărarea voluntară a datoriilor suverane. Achizițiile de datorii sunt răspândite în lumea corporativă și s-au dovedit eficiente atât în America Latină, în anii 90, cât și, mai recent, în contextul grec. Și au avantajul de a evita termenii aspri care vin de obicei cu schimburi de datorii.
Obiectivul principal al unui program de răscumpărare ar fi reducerea sarcinilor datoriei prin asigurarea unor reduceri semnificative la valoarea nominală a obligațiunilor suverane și prin minimizarea expunerii la creditori privați cu risc. Însă, un program de răscumpărare ar putea fi proiectat și pentru a promova obiectivele de sănătate și climă, trebuind ca beneficiarii să cheltuiască banii care altfel ar fi mers în serviciul datoriei, pentru crearea de bunuri publice.
Așa cum explicam într-un document recent, publicat de Center for Economic Policy Research, o facilitate multilaterală de răscumpărare ar putea fi gestionată de FMI care poate utiliza resurse eja disponibile (funcția New Arrangements for Borrow și fonduri suplimentare de la un consorțiu global de țări și instituții multilaterale).
Țările care nu au nevoie de întreaga alocare din Special Drawing Rights, din cadrul FMI, le-ar putea dona sau împrumuta noii facilități. O nouă emisiune de DST, pentru care există o nevoie clară, ar putea oferi resurse suplimentare. Pentru a asigura reducerea maximă a datoriei pentru o anumită cheltuială, FMI ar putea efectua o licitație, anunțând că va cumpăra doar o sumă limitată de obligațiuni.
Pe termen lung, este necesar un mecanism previzibil de restructurare a datoriilor, bazat pe reguli, modelat după legislația municipală a falimentului din SUA („Capitolul 9”). Asta ar corespunde recomandărilor Comisiei de experți a ONU pentru reformele post-2008 ale sistemului monetar și financiar internațional.
Obiecția obișnuită la astfel de propuneri este că acestea ar distruge piața internațională de capital. Dar experiența arată altceva. Nu poți stoarce apa de pe o piatră. Restructurare va exista – singura întrebare este dacă ea va fi ordonată. Propunerile noastre ar ajuta la realizarea acestui obiectiv și, astfel, la consolidarea piețelor de capital.
Totuși, în cele din urmă, îngrijorarea noastră nu ar trebui să fie legată de sănătatea piețelor de capital, ci de bunăstarea oamenilor din țările în curs de dezvoltare și de pe piețele emergente. Există o nevoie urgentă de scutire de datorii acum, în mijlocul pandemiei. Ea trebuie să fie cuprinzătoare – inclusiv creditori privați – și mai mult decât o simplă suspendare a datoriei. Avem instrumentele necesare. Avem nevoie doar de voință politică.
- Opiniile exprimate aici aparțin autorilor și nu reflectă punctele de vedere ale Națiunilor Unite sau ale statelor membre.
