Emma Răducanu a făcut istorie, fiind cea mai tânără jucătoare britanică care a ajuns în sferturile de finală ale US Open. Olivia Marks se întâlnește cu vedeta de tenis de 18 ani, care a cucerit inimile și gândurile națiunii, scrie revista Vogue.
🔹 Jap! Racheta de tenis a Emmei Răducanu taie aerul, ceea ce îi face pe spectatori să exclame aprobator, pe măsură ce praful se ridică din locul unde picioarele ei au aterizat grațios. De sub șapcă, se uită drept înainte, concentrată, serioasă. Apoi, camera face clic și tânăra de 18 ani din Kent zâmbește larg, arătându-și dinții.
Răducanu – tânăra vedetă de tenis care, în această vară, a apărut ca de nicăieri pentru a deveni cea mai interesantă jucătoare a națiunii din ultimii zece ani – se află într-un studio din nordul Londrei, fotografiată pentru Vogue, oferind privitorilor încântați (stilistul, make-up artistul, asistenții) un mic instantaneu al talentului care a ajutat-o să devină prima debutantă britanică în 42 de ani care a ajuns în sferturile de finală de la Wimbledon.
Zilele pe care adolescenta le-a petrecut pe celebrele terenuri cu iarbă și care i-au schimbat viața pot fi comparate cu un vârtej fantastic, martore la modul în care deținătoarea unui wild card (drept extraordinar de participare la o competiție acordat unui sportiv sau unei echipe care nu s-a calificat pe cale convențională) – aflată inițial pe locul 338 mondial, ea este, la momentul scrierii articolului, pe 184 – abordează confruntarea cu trei jucătoare de top ale lumii (Vitalia Diatchenko, Sorana Cîrstea, Markéta Vondroušová) și le spulberă pe fiecare în parte. Apoi, la cinci zile după primul său meci, când era singura britanică rămasă la simplu, turneul lui Raducanu s-a încheiat la fel de dramatic pe cât a început, când a trebuit să părăsească meciul împotriva Ajlei Tomljanovic la jumătatea setului secund, după ce a început să întâmpine dificultăți cu respirația. A fost o dezamăgire zdrobitoare pentru Raducanu și noua ei legiune de fani. Dar nu mai conta: revendicase deja inimile publicului britanic, probabil cel mai greu de câștigat premiu dintre toate.
„La un moment dat la mijlocul jocului, am lăsat racheta să-mi cadă din mână pentru că pur și simplu nu-mi venea să cred că reușisem acea lovitură”, spune ea două săptămâni mai târziu, dând din cap, încă neîncrezătoare. De-a lungul turneului, „a ieșit cu adevărat la iveală”, crede ea, plăcerea ei autentică și netulburată de a juca, acesta fiind unul dintre motivele pentru care consideră că a cucerit publicul atât de repede – „și, de asemenea, faptul că simt că relaționez cu publicul mai tânăr, știți, cei care sunt încă la școală ”.
Până acum câteva luni, și Raducanu era elevă. Încă așteaptă rezultatele la nivelul A când ne întâlnim și, cu o seară înainte de ședința foto pentru Vogue, era pusă la țol festiv, pe un teren de golf din Orpington, la balul școlii (a urmat o școală din apropiere, la fel, întâmplător, ca o altă sportivă de top a Marii Britanii, Dina Asher-Smith), înconjurată de colegii ei mândri, care păreau să nu-și mai revină din uimire. Pentru ei, Râducanu râde, este încă „puștoaica dintr-a șaptea”, „cea liniștită, care nu prea ridica mâna”.
Este aproape imposibil să încerc să împac imaginea tinerei din fața mea, care sare prin aer într-o rochie Alexander McQueen – aceeași pe care am urmărit-o cum stârnește entuziasmul mulțimii la Center Court, bucurându-se de strigăte precum „Se întoarce acasă, Emma!” – cu imaginea pe care o zugrăvește despre ea însăși ca școlăriță timidă. „Cred că încrederea vine doar din credința interioară”, spune Raducanu, savurând un prânz cu ton și salată într-o pauză dintre fotografii. „Mama mea este de origine chineză, chinezii au foarte multă încredere în ei înșiși. Nu înseamnă neapărat să spui tuturor cât de bun ești, ci să crezi asta în sinea ta. Chiar respect asta la cultura lor. ”
Sportul a jucat, fără îndoială, rolul său în sporirea încrederii în sine naturale, de invidiat, pe care Raducanu o afișează astăzi. Născută în Toronto, copil unic, s-a mutat în Marea Britanie alături de mama ei chineză, Renee, și de tatăl român, Ian (care lucrează amândoi în finanțe) când avea doi ani. Crescând în Bromley, de la o vârstă fragedă a avut un program extrașcolar pe care obosești doar citindu-l – în timp ce mama ei era „mai tradițională” și o ducea la lecții de balet și step, tatăl ei a introdus-o în lumea golfului, a sporturilor cu motor, karting și dirt biking (curse de motocicletă pe teren accidentat). Și, desigur, tenisul. „El susține că trebuie să fii diferit”, spune ea, „și să nu-ți pese de ce ar putea crede alții la un moment dat”.
La început, Raducanu a trebuit să se obișnuiască cu sentimentul de a fi „cea care iese în evidență”, dar apoi a început să-i placă. „Când eram mai mică, eram singura fată din grupul meu care făcea karting sau motocross și mi s-a părut destul de cool”, spune ea, cu un entuziasm atât de autentic încât, pentru o clipă, îți amintești cât de tânără este încă. „De exemplu, odată, profesorul meu de motocross a zis, bine, acum facem flotări. Am fost singura care a putut să le facă, așa că am fost mândră de mine.” Chiar și atunci când a început să joace tenis, „În echipa mea erau numai băieți. A fost destul de intimidant la început, să știi, să ies din carapace și să încep să mă bucur cu adevărat de ceea ce făceam pentru că eram atât de speriată. Nu sunt sigură de ce.”
Avea cinci ani când a început să joace la Centrul de Tenis Bromley și, pe măsură ce hobby-ul ei a devenit mai serios, iar weekend-urile au început să fie dedicate călătoriilor și concursurilor la turnee, sporturile cu motor a trebuit să treacă pe planul doi (a devenit o chestiune de selecție naturală, glumește ea). Dar este încă o mare pasiune – următoarea ei ambiție este „să îmi iau permisul de motocicletă”, spune ea zâmbind. „Ca să mă pot întoarce acolo.”
Acel curaj (pe bune, câți oameni știți care vor să participe la curse de motociclete?) este evident atât pe teren, cât și în afara lui. Este greu să înțelegi ce trebuie să simți când joci un meci în fața conaționalilor tăi, cu speranțele națiunii pe umeri și apoi să fii obligată să te retragi, la sfatul medicului, la jumătatea drumului. Fotbalistul englez Marcus Rashford este unul dintre puținii care pot înțelege acea presiune unică și a fost printre primii care au consolat-o pe Raducanu pe Twitter. A fost, spune ea, „foarte benefic pentru moralul meu în acel moment. Simțeam că i-am dezamăgit pe oameni, așa că am fost extrem de recunoscătoare că m-a susținut în acest fel”. O săptămână mai târziu, Rashford era cel pe care oamenii se străduiau să-l consoleze și să-l apere de o ploaie de comentarii răutăcioase după ratarea penalty-ului în finala Euro 2020.
Raducanu a luat „o decizie intenționată de a nu intra pe rețelele de socializare” în timpul turneului (urmărirea ei de pe Instagram a explodat), adăugând că a evitat știrile din ultima lună, dându-i telefonul fizioterapeutului spre păstrare. Ceea ce înseamnă că probabil – sperăm – a evitat remarcile făcute de comentatori precum Piers Morgan și John McEnroe, care au sugerat că ar fi renunțat în ultimul său meci din cauza presiunii psihice. Din punctul ei de vedere, va exista întotdeauna cineva care „are ceva de spus și eu respect părerile și deciziile tuturor”, spune Raducanu, „așa că nu prea port pică nimănui”.
În fond, Raducanu știa că „a fost cea mai bună decizie pentru sănătatea mea și corpul meu” să se retragă din meci. La fel crede ea și în ceea ce o privește pe Naomi Osaka care a renunțat la conferințele de presă și, în cele din urmă, la French Open-ul din mai, trebuie „să-ți acorzi prioritate”. „Dacă acesta este cel mai bun lucru pentru sănătatea, sănătatea psihică și starea ei de bine, atunci cred că acesta este lucrul corect de făcut, pentru că în fond, ești singur în această călătorie, indiferent cât de mulți oameni te susțin.”
Și Raducanu are mulți susținători – de la astronautul Tim Peake până la fostul lider al Oasis, Liam Gallagher, care ambii și-au exprimat pe Twitter sprijinul pentru ea. Numele celui din urmă înseamnă ceva pentru o tânără de 18 ani? „Desigur! Nu poți să nu respecți un astfel de simbol”, spune ea, adăugând că Oasis are „unele hituri bune din acele timpuri. Trebuie să asculți muzică diversă.”
Dar părinții ei rămân oamenii pe care Raducanu vrea să-i impresioneze cel mai mult – și care, probabil, rămân cel mai greu de impresionat. „Sunt foarte greu de mulțumit și au așteptări mari”, spune ea. „Deci, acesta este un factor motivant important în dorința mea de a performa.” Nu sunt dintre cei care se culcă pe lauri. În schimb, rolul lor a fost „să mă țină cu picioarele pe pământ”, continuă ea. „Cred că au făcut o treabă grozavă. Pentru că nu simt că s-a schimbat ceva, în vreun fel. M-am întors direct la muncă. Și cred că acesta este rezultatul multor ani în care ei s-au concentrat foarte mult pe obiectivul nostru, fără să se entuziasmeze prea mult, dar, în același timp, fără să facă o tragedie când pierdeam.” După ultimul ei meci de la Wimbledon, „au spus: „Suntem mândri de tine.” De mai mult nu aveam nevoie.”
Este timpul să se întoarcă în lumina reflectoarelor și, odată ce această ședință foto se termină, să se pregătească pentru călătoria în America, unde Raducanu, căreia i s-a acordat un alt wild card, va concura în turneul Mubadala Silicon Valley Classic și, după aceea, să-și dedice următoarea parte din viață pentru a fi jucătoare profesionistă. După Wimbledon, Raducanu a fost invitată la școala primară pentru a se întâlni cu elevii. Se implică deja să fie un model pentru copii și tinere. „Când am crescut, nu exista o femeie despre care să spun: „Wow, vreau să fiu ca ea”, spune. „Simt că vreau să îi răsplătesc pe toți cei care m-au ajutat.”
Înainte să plece, o întreb ce i-a oferit tenisul. „Eram o fetiță foarte timidă, care nu vorbea prea mult”, spune ea. „Și, practicând sport și trebuind să fiu îndrăzneață pe teren, neînfricată și să lupt, am căpătat o forță interioară. Dacă ai asta, zâmbește ea, atunci poți realiza cu adevărat tot ce vrei.” 🟦
