Dan Dungaciu: Câte divizii are Maia Sandu? „Guvernul din umbră”, baioneta cu care poate duce războiul

„A rămas celebru răspunsul lui Stalin la dorința papei Pius al XII-lea ca Sfântul Scaun să participe la tratativele de pace: Dar câte divizii are papa?…”, scrie Dan Dungaciu, pe platforma LARICS.

„Cam așa se pune problema și astăzi dincolo de Prut: victorioasă cu un scor fără precedent, Maia Sandu va trebui, după ce fanfarele plecă din piață și steagurile nu mai flutură, să răspundă la această întrebare irepresibilă: câte divizii are, până la urmă, președintele Maia Sandu?

Să schițăm, pe scurt și la cald, sub semnul acestei interogații, tabloul (post)electoral de la Chișinău.

1. Rezultatul alegerilor prezidențiale din R. Moldova nu a fost chiar o surpriză și, pe fond, era predictibil chiar din primul tur. Ieșirea în/din decor a lui Vladimir Plahotniuc în 2019 l-a lăsat descoperit pe Igor Dodon, reprezentantul său la putere și la guvernare pe vremea Binomului Plahotniuc-Dodon. Iar lăsat singur, Dodon nu reușește nimic. A fost permanent un secund, un Voronin în pantaloni scurți, un personaj proptit. Și când proptele au dispărut, a căzut și el.
2. Igor Dodon a rămas un politician al trecutului, incapabil să iasă din propria mediocritate. O copie palidă, niciodată un original. Între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale și-a dat arama pe față: a jignit, a amenințat, a folosit tot portofoliul electoral a lui Vladimir Voronin, în vremurile negre ale acestuia, reeșapat: a vorbit chiar despre un scenariu Belarus în R. Moldova, a considerat diaspora „un electorat paralel”, a vrut să „dea la bot” celor care i se opun. Pe scurt, un om înfrânt înainte de turul al doilea. Ultima găselniță a socialiștilor după care Igor Dodon ar putea deveni, după o renunțare la funcția de președinte, premier – numit de președintele interimar Zinaida Greiceanîi, actualul speaker al parlamentului – și să preia guvernul și majoritatea parlamentară, devine și mai ridicolă în lumina diferenței de scor dintre el și Maia Sandu. Un asemenea scenariu, chiar dacă ar fi posibil, teoretic vorbind, este imposibil pentru un personaj precum Dodon… Pentru liderul socialist, clopotele politice au început să bată.
3. Voturile din diaspora au amplificat victoria, nu au fost decisive, dar prezența lor masivă sunt un element care nu mai poate fi neglijat de aici înainte. Pachetul de control, cel puțin la prezidențiale, va trece, treptat, în afara R. Moldova! Vestea bună e că sunt voturi europene, ceea ce arată că posesorii de cetățenii românești sau de pașapoarte românești (fiecare după cum preferă) nu au plecat, politic vorbind, definitiv din R. Moldova pro-europeană sau pro-românească. Și asta nu e rău deloc. Contribuția lor economică (remitențele) s-a dovedit esențială pentru supraviețuirea ca stat a republicii, contribuția lor politică se va dovedi de aici înainte decisivă pentru orientarea strategică a republicii.
4. „Ăștia decid soarta noastră, ăștia ne decid soarta…”, zicea, la un moment dat, cu năduf, un cetățean aflat în localitatea Varnița – printre acei cetățeni de pe malul drept al Nistrului care erau acolo încercând să împiedice ca cei din stânga Nistrului să fie aduși organizat (adică plătit) la vot, iar voturile transnistrene să nu se deverseze în apa electorală din R. Moldova și să o infesteze. Adică să modifice, pervers, rezultatul. De data asta Tiraspolul nu a reușit. Dar ceva rămâne: Transnistria va deveni, în fiecare campanie de alegeri, o amenințare. Dacă până acum regiunea separatistă era o amenințare „externă”, adică purta riscul unei federalizări/statut special a republicii care periclita orice șansă, fie și teoretică, de apropiere a R. Moldova de UE sau România, acum, mult mai concret, Transnistria devine o amenințare „internă”, adică ceva care, la limită, poate perturba sau denatura un proces electoral din stânga Prutului. Ceva bun tot a ieșit de aici: inclusiv din rațiuni electorale, nimănui nu îi va mai trece prin minte să (re)deschidă dosarul „soluționării” transnistrene (includerea regiunii în condițiile actuale ar muta controlul politic și strategic la Tiraspol).
5. Legitimitatea politică a Maiei Sandu este acum la apogeu. Pe bună dreptate. A câștigat glorios, dar, pe fond, este un comandant fără armată. Indiferent cât de bine se vede victoria ei din afară – și se vede bine! -, mingea e în R. Moldova. Care va fi relația între instituții, cum se vor așeza unele față de altele puterile din stat, cum va putea (con)lucra președintele cu guvernul sau parlamentul. Căci indiferent unde va face Maia Sandu prima vizită în calitate de șef de stat – chiar indiferent nu e! -, ea nu poate promite mult și nici nu poate primi mult. Totul depinde de guvern, de majoritatea parlamentară. Și asta va deveni limpede repede pentru toate țările dispuse, teoretic, să dea o mână de ajutor republicii. Să o dea, cui?
6. Când candidezi pe o platformă anti-corupție e relativ simplu să fii inclusiv, să aduni în jurul tău mulțimi diverse și cu agende nu neapărat comune. Problema este că, ulterior, trebuie să fii extrem de exclusiv, adică exclusivist, respectiv să fii foarte atent cu cine te aliezi și pe cine girezi. Căci cei care te-au susținut pentru lupta ta anti-corupție nu e clar pe cine aveau în primul rând în minte când se gândeau la corupție! Iar azi, în parlamentul R. Moldova, este plin de asemenea potențiale „candidaturi”. Nici PSRM (partidul coruptului Igor Dodon), nici PDM, nici Pro-Moldova, nici Partidul Shor nu mai pot deveni parteneri de dialog, nici măcar „soluții imorale”. Orice alianță cu aceștia ar deveni o anulare din start a oricărui proiect politic Maia Sandu. Ar însemna anularea fulgerătoare a unei legitimități fantastice și câștigate cu greu.
7. Și totuși, ce e de făcut? Anticipatele sunt misiune (practic) imposibilă, mai ales dacă le faci cu Constituția în mână. Strada te poate ajuta, prin presiuni, dar nu mai mult. Deci, cum o faci? Aici nu avem niciun răspuns ferm. Important este pentru Maia Sandu să nu facă pași greșiți. Timpul va răspunde la această întrebare, probabil că presiunea – tacită – a străzii, legitimitatea Maiei Sandu plus anumite condiționalități din afară pentru finanțarea unei republici aproape pe butuci vor fi elementele care vor debloca procesul. Inclusiv anticipatele.
8. Ce înseamnă să nu facă pași greșiți? Chestiunea revenirii la „consensul” din iunie 2019, evident, nu se mai pune. Dacă nu se pot genera anticipate, ce mai poate face până în 2023, anul alegerilor parlamentare la termen? Un joc de rezistență politică. Flancată de o echipă solidă de consilieri, Maia Sandu poate începe o luptă la baionetă cu o majoritate parlamentară și un guvern ostile. Cu un veritabil „guvern din umbră”, președinția ar ține sub o presiune enormă executivul și legislativul. Responsabilități mari nu va avea, dar va avea o tribună redutabilă, și internă și internațională. În acest scenariu, teoretic, în 2023, proiectul politic Maia Sandu – la nivel de legislativ și executiv – va putea deveni realitate. Și cel mai puternic din republică.
9. Unioniștii sunt perdanții principali ai acestor alegeri, cel puțin la nivelul proiectului politic distinct. Altminteri, ca pro-europeni, au câștigat. Doar că ei nu sunt doar atât, dacă vor să fie ceva. „Moldovenismul europenist” al Maia Sandu nu este anti-românesc, dar nici nu poate fi foarte pro-românesc; nu se află în contradicție/opoziție cu unionismul basarabenilor dar nici nu se suprapune cu el. Suportul liderilor unioniști pentru Maia Sandu a fost explicit și de înțeles. Dar de aici înainte e de urmărit cum va funcționa această relație. Până la urmă, în perspectiva unor anticipate, când vor fi fiind ele, sau a alegerilor la termen, unionismul nu se poate identifica cu proiectul politic al Maiei Sandu fără riscul anihilării lui politice. Sigur, sunt și ei (pe) acolo, pro-europeni, dar unioniștii nu trebuie să fie indistincți. Căci dacă nu își mai asumă nicio diferență, de ce i-ar mai vota cineva? Mai bine o votează direct pe Maia Sandu. În politică, nimeni nu votează copia când are la îndemână originalul.
10. Petru cineva de la București care a urmărit alegerile din republică, un gând care i-ar veni în minte ar fi că R. Moldova seamănă izbitor cu România: vot masiv în diaspora pentru prezidențiale, secții de vot fără buletine suficiente, cozi interminabile… Da, dar să nu exagerăm. Dihotomia românească din dreapta Prutului nu este între Est și Vest, precum ruptura adâncă din R. Moldova (Maia Sandu o fi încercat să nu divizeze societatea, dar va prezida deasupra uneia gata dezbinate de predecesorul Igor Dodon!). Ca să ilustrăm printr-o metaforă: în România nu există, la nicio alegere, două rânduri de cozi electorale, ca în R. Moldova. Două rânduri de cozi care ilustrează, în mic, destinul republicii desprinse din fosta URSS. Despre ce e vorba? Despre cozile la vot de la Varnița (unde transnistrenii pro-ruși votau masiv pentru Dodon) și cozile de la Frankfurt (unde pro-europenii votau masiv pentru Maia Sandu)… Ele reprezintă, în realitate, contradicția și tensiunea strategică a republicii. Două cozi electorale ca două cordoane ombilicale care leagă R. Moldova de spații diferite. Ca să folosim expresia lui Igor Dodon, o leagă, concomitent, de două „lumi paralele”… De data asta, în 2020, a învins Frankfurtul. Dar ce va fi mâine, nu vom ști, într-o republică politică cu suișuri și coborâșuri, cu iluziile unora și deziluziile altora, niciodată decisive, niciodată definitive. Căci viața politică din stânga Prutului plutește, bezmetic, în valuri, când unii sus, când alții jos, fără ca tabăra Est sau Vest să repurteze vreo victorie decisivă, fără ca republica să-și găsească vreo ancoră solidă care, cel puțin, dacă nu o împinge în Vest, măcar să o oprească de a se mai întoarce vreodată în Est. Până la urmă, miza proiectului politic Maia Sandu este dacă va fi de partea valurilor care se duc și se sparg de țărm, sau de partea ancorei ferme.”

Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experți LARICS.â