Un briefing special. Trump are dreptate că Groenlanda este strategic vitală. Însă confundă nevoia de acces cu dreptul de proprietate și creează o criză globală.
„Avem nevoie de Groenlanda pentru securitatea națională și, într-un fel sau altul, o vom obține”, a spus Donald Trump cu câteva zile în urmă. Acum adaugă: „Orice mai puțin” decât controlul SUA asupra Groenlandei este „inacceptabil”.
Mulți dintre noi am crescut într-o lume în care cuvintele aveau valoare dincolo de rezultate imediate, cum ar fi „Am făcut titlurile zilei”. Fiasco-ul Groenlandei este greu de procesat din cauza disonanței cognitive pe care o produce: mintea refuză să creadă ceea ce tocmai a auzit. Dar nu poate fi ignorat sensul cuvintelor: pentru prima dată în istorie, Statele Unite amenință cu războiul un aliat NATO și o democrație europeană. Război împotriva Danemarcei — asta a spus el, chiar dacă ai crede că nu poate să fie serios.
Este tentant să suspectăm faptul că Trump nu știe că pe hărți, din cauza proiecției Mercator, Groenlanda pare de peste 10 ori mai mare decât este în realitate. Dar adevărul este că, așa cum se întâmplă adesea cu Trump, afirmațiile sale nu sunt complet lipsite de fundament, ci doar în mare parte. Chiar dacă Rusia și China nu încearcă să „obțină” Groenlanda, așa cum susține el, și par să respecte mai mult teritoriul NATO decât o face el, teritoriul groenlandez este unul extraordinar de strategic. De fapt, Harry Truman a încercat odată să-l cumpere, dar ca o persoană rațională, atunci când Danemarca a spus nu, a renunțat.
Întâlnirea de miercuri dintre liderii Danemarcei și Groenlandei și JD Vance și Marco Rubio arată cât de departe a ajuns această criză.
Așadar, este momentul să analizăm istoria, miza și ceea ce se întâmplă cu adevărat.
Când Trump spune că Statele Unite au nevoie de Groenlanda „pentru securitatea națională” și că „într-un fel sau altul o vom obține”, el combină două afirmații foarte diferite într-o singură propoziție. Prima poate fi apărată și este larg împărtășită de strategi serioși. Cea de-a doua este cu totul altceva. Împreună, ele creează o formulare care nu este doar una provocatoare, ci și una destabilizatoare pentru sistemul de alianțe care a stat la baza puterii americane de la al Doilea Război Mondial încoace.
Groenlanda este unul dintre cele mai importante strategic teritorii de pe planetă. Se află pe rutele cele mai scurte dintre America de Nord și Rusia. Ancorează sistemele de avertizare timpurie pentru rachete balistice și supraveghere spațială. Este centrală pentru orice concepție serioasă privind securitatea Arcticii, care devine tot mai relevantă pe măsură ce schimbările climatice modifică rutele de transport maritim și planificarea militară. Oricine tratează Groenlanda ca pe un teritoriu marginal trece cu vederea un aspect esențial.
Dar recunoașterea acestei realități nu conduce în mod firesc la concluzia că Statele Unite trebuie să o dețină. Logica aceea care sare de la „contează” la „trebuie să o posedăm” aparține unei lumi mai vechi, unei jungle hobbesiene în care forța făcea dreptul, o junglă pe care Statele Unite au petrecut decenii încercând să o înlocuiască cu ceva mai colaborativ și civilizat (da — doctrina Monroe).
Prezența militară a SUA în Groenlanda datează de pe vremea celui de‑al Doilea Război Mondial, când Washingtonul și‑a asumat responsabilitatea de a apăra insula după ce Danemarca căzuse sub ocupație nazistă. Acea relație s‑a adâncit în timpul Războiului Rece. Baza de la Thule — redenumită acum Pituffik Space Base — a devenit un pilon al sistemului american de avertizare timpurie pentru rachetele sovietice. Astăzi, Pituffik este operată de US Space Force și rămâne un nod critic în apărarea antirachetă și supravegherea spațiului.
Cu alte cuvinte, funcțiile de securitate de bază care fac Groenlanda importantă sunt deja îndeplinite de Statele Unite, cu consimțământul Danemarcei, în cadrul NATO și cu implicarea autorităților locale. Dintr‑o perspectivă strict militară, nu e de rezolvat nicio problemă de acces. A cere suveranitate ar fi ca și cum ai cere să preiei Marea Britanie… sau Venezuela sau Gaza.
Această distincție între acces și proprietate este esențială. Puterea modernă se construiește pe tratate, acorduri de baze, alianțe și colaborări. Statele Unite au baze în Germania, Japonia, Coreea de Sud, Italia, Qatar și în zeci de alte țări. Ele nu „dețin” sau „conduc” acele teritorii și nu au nevoie să facă asta.
Desigur, Statele Unite au mai explorat și în trecut ideea de a cumpăra Groenlanda. În 1946, președintele Truman i‑a oferit Danemarcei 100 milioane de dolari în aur pentru insulă (echivalentul a circa 1,6 miliarde de dolari astăzi), dar Danemarca a refuzat, iar subiectul s‑a stins, fără vreo retorică belicoasă de tip „Trumpy”, întrucât Truman s‑a comportat ca un adult.
Istoricii consideră acest episod ca fiind ultimul moment în care achizițiile teritoriale mai puteau intra în cadrul practicilor diplomatice acceptate. După crearea NATO și consolidarea sistemului ONU, suveranitatea a încetat să mai fie tratată ca o marfă. De atunci, abordarea americană a fost de a securiza ceea ce are nevoie prin cooperare, nu prin posesie — și aceasta a funcționat, beneficiind de legitimitate.
Retorica lui Trump introduce, în schimb, ideea că dacă ceva este important pentru securitatea SUA, atunci ar trebui să aparțină Statelor Unite. Odată adoptat un astfel de principiu, nu mai există un punct natural de oprire.
Trump și susținătorii săi invocă pericolele Chinei și Rusiei, sugerând că dacă America nu „obține” Groenlanda, unul dintre aceste două state o va face.
Dar niciuna dintre aceste țări nu a emis revendicări teritoriale asupra Groenlandei. Rusia militarizează Arctica, extinzând baze și patrule de-a lungul coastei sale nordice, dar tratează Groenlanda ca parte a teritoriului NATO. China, în schimb, a urmărit influență economică în loc suveranitate, căutând puncte de sprijin prin investiții în minerit, aeroporturi, porturi și proiecte de infrastructură.
Mai multe dintre aceste inițiative chineze au fost blocate de autoritățile daneze și groenlandeze tocmai din cauza preocupărilor de securitate ale SUA și NATO. Un proiect de aeroport susținut de China în 2018 a fost oprit după ce Danemarca a intervenit cu finanțare. Interesul Chinei este real, dar este economic și politic, nu teritorial. Ea operează prin contracte și capital, nu prin cucerire. Interesul Rusiei este militar și strategic, dar nu a arătat nicio intenție de a contesta direct suveranitatea Groenlandei. Nu există un vid care să aștepte să fie umplut.
Prin urmare, SUA se comportă agresiv și expansionist într-un mod care nu a mai fost încercat de peste un secol, iar consecințele pentru NATO sunt devastatoare. Alianța se bazează pe asumpția că granițele dintre membrii săi sunt stabilite. Danemarca este membru fondator NATO. Groenlanda face parte din regatul danez, cu autonomie extinsă și cu un parcurs clar către o posibilă independență viitoare.
Autoritatea morală a NATO se sprijină pe ideea că există pentru a descuraja constrângerea – și, în special, de către actori externi. Faptul că acest lucru se întâmplă tocmai pe planul său intern este absurd și explică agitația europeană. Totodată, subminează întreaga logică a ordinii post-1945.
Pentru cei care au nevoie de o reamintire: NATO și ordinea de după al Doilea Război Mondial au fost utile deoarece au instituționalizat ideea că puterea trebuie să fie constrânsă de reguli și că securitatea trebuie să fie colectivă, nu coercitivă. După două catastrofe născute din naționalism necontrolat și intimidarea din partea marilor puteri, sistemul de alianțe a fost conceput nu doar pentru a descuraja agresiunea externă, ci și pentru a face de neconceput războiul între propriii membri. Ordinea post-1945 a fost construită pentru a înlocui frica cu predictibilitatea, intimidarea de tip sumă zero cu obligațiile reciproce și forța brută cu legitimitatea. Ea a menținut Vestul relativ stabil timp de aproape opt decenii, a creat o prosperitate uriașă pentru America și a răspândit-o în întreaga lume.
Aceeași logică a fost reiterată de blocarea proiectelor chineze de către autoritățile daneze și groenlandeze pentru securitatea NATO, demonstrând cât de relevantă și fragilă rămâne ordinea instituționalizată de după 1945.
