Mark Rutte greșește atunci când înăbușă discuțiile. Riscurile destrămării alianței sunt prea mari pentru a fi ignorate, notează The Economist.
Defectul fatal al unui comandant, sugera Carl von Clausewitz, generalul prusac din secolul al XIX-lea, este încăpățânarea sau „rezistența împotriva judecății noastre mai bune”. Ca exemplu modern al acestui comportament, nu trebuie să căutăm mai departe de secretarul general al NATO, Mark Rutte.
De câteva luni, Mark Rutte refuză să admită că alianța transatlantică, piatra de temelie a securității europene de mai bine de șapte decenii, este aproape de a se destrăma. Asta necesită o orbire voluntară. Rutte ignoră declarațiile repetate ale lui Donald Trump, care pun sub semnul întrebării disponibilitatea Americii de a onora Articolul 5 al NATO, potrivit căruia un atac asupra unuia este un atac asupra tuturor. Trump vorbește, de asemenea, despre retragerea unor trupe din Europa. Cu toate acestea, Rutte, fost prim-ministru al Țărilor de Jos, insistă cu îndârjire că nu are nicio îndoială că America este „complet angajată față de NATO, complet angajată față de Articolul 5”. El susține că NATO nu are nevoie de un „Plan B” în cazul în care America ar părăsi brusc alianța. A interzis chiar orice discuție despre un asemenea plan în cadrul sediului NATO. Din toate aceste puncte de vedere, el greșește.
În apărarea lui Rutte, este de spus că acționează diplomatic. Încercând să mențină America în alianță, l-a flatat pe Trump, i-a suportat tiradele și l-a numit „tătic”. Rutte se teme că încercările Europei de a se desprinde de garanțiile de securitate americane l-ar putea supăra și mai mult pe imprevizibilul președinte și ar putea grăbi divorțul pe care restul NATO încearcă să îl evite.
Alți lideri europeni recurg și ei la lingușire și încearcă să apeleze la instinctele de negociator ale lui Trump prin cheltuirea a miliarde de dolari pe arme americane, multe dintre acestea fiind destinate Ucrainei. În unele cazuri, nu au de ales. De exemplu, Europa are puține alternative la sistemele americane de apărare antiaeriană Patriot.
Chiar și simpla idee de a gândi un Plan B le provoacă generalilor anxietate. O mare parte din descurajarea NATO provine din capacitatea sa de a îmbina forțele armate ale mai multor țări într-o singură forță coerentă, sub un comandament unificat condus de un general american. Fără superputerea care să mențină ordinea, restul alianței ar putea fi slăbit de dispute legate de cine ar trebui să conducă — și de îndoieli dacă ar avea cu adevărat autoritatea de a lua decizii în cazul în care Europa s-ar afla în război.
Totuși, în ciuda riscurilor planificării deschise a unui „divorț”, Europa nu are de ales. Optimismul lui Rutte a fost depășit de evenimente. Amenințările lui Trump, din ianuarie, de a prelua Groenlanda de la Danemarca, stat membru NATO, au determinat mai multe țări europene să înceapă planificări secrete pentru a lupta fără America. De atunci, Trump a subminat asigurările oficialilor săi că retragerea va fi lentă și ordonată, pe măsură ce Europa își asumă responsabilitatea pentru propria apărare convențională. A anunțat, de asemenea, reduceri neașteptate ale numărului de trupe staționate în Europa și a anulat desfășurarea altora. La 22 mai, se aștepta ca America să reducă forțele pe care se angajează să le trimită în Europa în caz de război. Aliații săi nu pot fi siguri că vor primi armele pe care le-au cumpărat de la SUA, care amână livrările pentru a-și reface stocurile epuizate în Iran.
Renovarea alianței conduse de America va fi dificilă și costisitoare: un motiv în plus ca aceasta să înceapă acum. Europa ar putea europeniza structurile NATO; ar putea forma o nouă alianță; sau ar putea construi pe baza unora aflate încă în stadiu incipient, precum Forța Expediționară Comună (Joint Expeditionary Force), formată din zece membri și condusă de Marea Britanie; sau „coaliția celor dispuși”, care plănuiește să ofere garanții de securitate Ucrainei. Fiecare variantă ar fi riscantă — dar mai puțin riscantă decât a nu face nimic.
