„Cu istoricul său slab în materie de gestionare a fondurilor UE, planul de redresare al Italiei va fi un test major pentru viitorul procesului de elaborare a politicilor UE, în general. Deși este larg acceptat faptul că prim-ministrul Mario Draghi trebuie să rămână pe scenă pentru a supraveghea implementarea planului, în ce calitate ar fi el cel mai util?”, se întreabă Nouriel Roubini și Brunello Rosa, pentru Project Syndicate.
<< În ianuarie 2022, parlamentul italian (împreună cu reprezentanții regionali) va vota secret pentru a-l alege pe următorul președinte al țării, iar opțiunea sa va avea implicații mult mai ample decât cred majoritatea oamenilor. De fapt, am identificat alegerile prezidențiale italiene drept unul dintre cele trei voturi care ar putea determina soarta Uniunii Europene, în următorii ani – celelalte două fiind alegerile federale germane, din septembrie, și alegerile prezidențiale și parlamentare franceze, din aprilie anul viitor și, respectiv, iunie. În general, se crede că președintele italian îndeplinește doar un rol ceremonial (la fel ca președintele german). De fapt, deși Constituția italiană statuează Republica drept o democrație parlamentară – cu guvernul dependent de încrederea legiuitorului ales – acel sistem este valabil doar în perioadele de relativă „liniște”. Atunci când sistemul politic este dominat de partide care funcționează bine și care sunt capabile să asigure o majoritate solidă în parlament, rolul președintelui este relativ marginal. Dar în perioadele „turbulente”, când sistemul politic este slab și incapabil să ofere soluții viabile, președintele devine un deus ex machina.
Cele mai importante două instrumente de care dispune președintele sunt puterea de a numi prim-ministrul și de a aproba cabinetul prim-ministrului; ca și puterea de a dizolva Parlamentul după „audierea” președinților celor două camere. Mai mult, în calitate de semnatar al aproape tuturor legilor și decretelor, președintele italian are și puterea de a trimite legislația înapoi în Parlament. Președintele este, de asemenea, comandant suprem al armatei și șef al organului de conducere al sistemului judiciar.
Datorită acestor roluri, a fost recunoscut de mult timp că există două linii de comandă în Italia. Prima îi aparține prim-ministrului, care exercită puterea prin intermediul miniștrilor și al sistemului politic mai larg. Prim-ministrul este responsabil, oficial, de afacerile interne și are cel mai mare impact asupra vieții de zi cu zi a oamenilor. Legitimitatea politică este cheia funcționării acestui birou.
A doua linie de comandă este mai mult instituțională (și implicită) decât politică. Președintele este responsabil de relația Italiei cu Europa (inclusiv de aderarea acesteia la tratatele și regulile UE) și cu aliați precum Statele Unite. Președintele exercită influență prin structurile tehnocrate ale Ministerului Economiei și Finanțelor, în special prin atotputernicul Oficiu de Contabilitate (Ragioneria Generale dello Stato) și al Băncii Italiei. În trecut, atunci când sistemul politic italian părea să se îndrepte către poziții populiste anti-europene, președintele a fost cel care a dat asigurări aliaților cu privire la angajamentul continuu al țării față de acordurile internaționale.
Următoarele alegeri prezidențiale din Italia vin într-un moment crucial. Cu aprobarea existentă deja, de a primi aproape 200 de miliarde EUR (225 miliarde USD) sub formă de granturi condiționate și împrumuturi ieftine din fondul Next Generation UE, de 750 de miliarde EUR, Italia se va lansa într-un program ambițios de reformă între 2022 și 2026. Arătând că redistribuirea intra-UE poate să fie realizată eficient și eficient, Italia ar putea schimba fundamental politica UE, creând terenul pentru un mecanism permanent de redistribuire și crearea unei uniuni fiscale.
Implicațiile politice ar fi profunde. UE ar avea mijloace mai mari de a lega sprijinul fiscal de reformele structurale naționale, cu scopul de a crește potențialul de creștere al blocului. În același timp, politica monetară ar ajunge să joace un rol relativ mai mic, Banca Centrală Europeană concentrându-și atenția aproape exclusiv pe controlul inflației, în loc de urmărirea unor măsuri de tip backdoor pentru a partaja riscul, în absența unei Trezorerie comune.
Dar dacă Italia se va găsi în imposibilitatea de a cheltui eficient fondurile UE , Next Generation EU va rămâne în amintire ca un exercițiu singular. Furnizarea de stimulente economice va continua să fie o sarcină pentru factorii de decizie fiscală la nivel național și pentru BCE.
Prin urmare, este esențial ca Italia să reușească să-și facă economia mai competitivă și mai eficientă. Acest rezultat este departe de a fi asigurat, având în vedere istoricul relativ slab al utilizării fondurilor UE. Aprobarea de către Comisia Europeană a planului de redresare al Italiei se datorează în mare parte faptului că fostul președinte al BCE, Mario Draghi, este acum prim-ministrul Italiei. Întrebarea este, deci, cum să ne asigurăm că Draghi va continua să joace un rol principal în implementarea agendei de reformă.
Există două școli de gândire. Prima îl consideră pe Draghi într-o poziție bună pentru a continua să devină prim-ministru cel puțin până la sfârșitul mandatului actualului Parlament, în februarie 2023. Acest lucru i-ar permite să supravegheze implementarea inițială a planului, în timp ce partidele de centru vor face astfel încât să-i ofere o platformă politică în stare să pună la dispoziția sa o nouă majoritate, la următoarele alegeri generale. Ar avea timp la dispoziție cel puțin până în 2023 – și poate până în 2028 – pentru a implementa agenda Next Generation EU.
A doua școală de gândire consideră că ar fi mai bine ca Draghi să devină președinte. De la vârful celui de-al doilea lanț de comandă, el ar putea supraveghea multe elemente ale planului de reformă în următorii șapte ani, asigurându-se că Italia aderă la tratatele UE – în literă și în spirit – chiar dacă un nou guvern eurosceptic ar urma ajunge la putere în 2023.
Prima variantă pare mai ușoară, pentru că actualul guvern va rămâne neafectat de alegerile prezidențiale din 2022; dar ar putea avea probleme în anul următor, pentru că nu există nicio garanție că Draghi va reveni în funcția de prim-ministru. Al doilea scenariu ar depinde de câștigarea de către Draghi a votului secret pentru președinție, care nici ea nu poate fi garantată; dar ar avea darul să-i securizeze poziția de șef al statului pentru următorii șapte ani. În opinia noastră, varianta aceasta pare de preferat.
Italia rămâne cea mai slabă verigă din zona euro, ceea ce înseamnă că elaborarea politicilor italiene și factorii de decizie din spatele acesteia vor fi cheie pentru supraviețuirea și prosperitatea UE, în următorii ani. Dacă partidele populiste ar reveni la putere cu un nivel al datoriilor și al deficitului deja atât de ridicat, apartenența Italiei la zona euro ar putea fi pusă la îndoială, producând tot felul de perturbări ale pieței. Departe de un ritual pro forma, viitorul vot prezidențial italian nu poate fi mai important. >>
