- O analiză The Economist
Când Emmanuel Macron a urcat pe scena Națiunilor Unite, la New York, pe 22 și 23 septembrie, a ținut un discurs de referință, pentru recunoașterea de către Franța a unui stat palestinian, și încă unul în apărarea multilateralismului. Primul i-a adus aplauze călduroase; al doilea le-a reamintit susținătorilor săi de ce l-au votat. „Nu avem dreptul la cinism. Nu avem dreptul la oboseală. Nu avem dreptul la spiritul înfrângerii”, a declarat el. Macron rămâne o figură activă în politica externă. Totuși, nicio diplomație energică în străinătate nu poate ascunde ceea ce se întâmplă acasă: destrămarea marelui său proiect centrist.
Numit pe 9 septembrie, noul prim-ministru al Franței, Sébastien Lecornu,a petrecut săptămâni încercând să formeze un guvern funcțional. Când noua sa echipă va fi numită oficial, va fi al cincilea guvern al țării în doi ani, un ritm nemaivăzut în Franța de peste o jumătate de secol. Franța continuă să joace un rol important în modelarea viitorului Europei. Însă instabilitatea politică, parlamentul blocat și finanțele publice întinse creează un gol îngrijorător în centrul continentului. Dacă partidele centrului larg nu își vor depăși diferențele, există șansa reală ca, cu următoarea ocazie, puterea să ajungă în mâinile extremelor
Aceasta reprezintă o preocupare pentru centriști nu doar în Franța. În 2017, când a devenit președinte din postura de debutant electoral, la vârsta de 39 de ani, Macron a promis „să se asigure că nu mai există niciun motiv să fie votate extremele”. Prin aducerea laolaltă a moderaților de stânga și de dreapta într-un nou proiect post-partizan, Macron a căutat să ridice un zid de apărare împotriva extremei stângi și a extremei drepte și să pună capăt disputelor ideologice care blocau reformele. Prezentând această miză drept un moment aproape existențial pentru apărarea valorilor democratice, Macron a împiedicat de două ori accesul la Președinție al extremistei de dreapta, Marine Le Pen, învingând-o în tururile doi din 2017 și 2022.
Astăzi, însă, sprijinul pentru centru se prăbușește. La un total de 577, numărul de locuri deținute în camera inferioară de RN-ul lui Le Pen a crescut de la opt în 2017 la 123; cele deținute de partidul de stânga radicală, La France Insoumise, al lui Jean-Luc Mélenchon, au urcat de la 17 la 71. RN conduce în prezent intențiile de vot din primul tur parlamentar cu 32%; grupul de stânga urmează cu 25%; centriștii lui Macron se află abia pe locul trei, cu doar 15%. Pentru alegerile prezidențiale, programate abia în 2027, un sondaj Ifop din 29 septembrie sugerează că Le Pen ar ajunge în turul doi cu 33%; cel mai bine plasat candidat centrist — Edouard Philippe, fost prim-ministru — are 16% și ar reuși cu greu să se califice în turul doi.
Centriștii sunt descurajați. Acest lucru a fost ilustrat într-un recent discurs de primire a Legiunii de Onoare de către Jean Pisani-Ferry, economist responsabil de programul electoral al lui Macron în 2017. Autodescris drept „bătrânul morocănos” al macronismului, el a amintit cum s-a alăturat proiectului, ca răspuns la „jocurile de rol” ale stângii și dreptei, care „alimentau dezamăgirea democratică și extremismul”. Totuși, astăzi, spunea el, Franța se confruntă cu „amenințarea supremă a unei alunecări către autoritarism”. În fața unei audiențe tăcute, a continuat: „Nu știu ce s-a întâmplat”.
Unul dintre răspunsuri ar fi legat de o serie de greșeli de calcul. În 2022, Macron a fost reales, dar nu a reușit să desfășoare o campanie convingătoare pentru alegerile legislative care au urmat și și-a pierdut majoritatea parlamentară. „Acesta a fost adevăratul punct de cotitură”, spune Alexandre Holroyd, unul dintre foștii săi deputați. În loc să caute o coaliție cu partidul de centru-dreapta, Les Republicains, el a mers înainte cu un guvern minoritar slăbit, impunând reforma pensiilor prin parlament, fără vot, și stârnind resentimente populare. Decizia sa pripită de anul trecut, de a dizolva parlamentul, i-a redus și mai mult minoritatea și a consolidat un blocaj în trei tabere. În septembrie, popularitatea lui Macron a scăzut la 22%, un nivel-record. Sprijinul s-a mutat către stânga și dreapta. „Centrul este strâns de ambele părți ale menghinei”, spune Mathieu Gallard, de la geupul de sondaje Ipsos.
Un alt motiv ține de schimbarea amplă spre dreapta din Europa, alimentată de politica identitară. În Marea Britanie, ascensiunea partidului de dreapta al lui Nigel Farage, Reform, este de dată recentă. În Franța, RN se pregătește pentru putere de ani buni. Partidul lui Le Pen este o versiune rebranduită și „îngrijită” a celui pe care tatăl ei l-a cofondat în 1972. Cu cât RN încearcă să se prezinte mai respectabil, cu atât cordonul sanitar devine mai fragil.
Asta pune centrul pe defensivă. Mulți dintre cei veniți de la stânga ezită să adopte o poziție dură în privința imigrației. Partidele ce compun centrul bsunt divizate și în alte chestiuni și se străduiesc să rămână relevante în fața alegătorilor. Precum alți centriști, tehnocrații moderați ai lui Macron se confruntă cu un set limitat de instrumente împotriva indignării brute și a certitudinilor provocatoare ale populistilor, atât de ușor de transformat în clipuri virale pe TikTok.
O ultimă problemă este cea a derapajului bugetar. Apelul existențial al lui Macron pentru un vot împotriva RN se baza pe competență, dar și pe valori. Azi, acest argument este mai greu de susținut, deficitul bugetar fiind de 5,4% din PIB, iar piețele de obligațiuni neliniștite. Sondajele arată că alegătorii rămân sceptici cu privire la competența RN, însă opinia publică devine tot mai neconvinsă de afirmația centriștilor că doar ei pot oferi protecție împotriva haosului.
Acest lucru nu înseamnă că s-a terminat cu centrismul din Franța. În 18 luni se pot întâmpla multe. Dar destrămarea centrului înseamnă că lunile ce urmează vor fi cel mai probabil dedicate improvizației. „Nu vă așteptați la un mare compromis de tip german”, spune deputatul centrist Roland Lescure. El crede în continuare că există o cale îngustă către un compromis parlamentar pragmatic privind politica fiscală și reducerea deficitului.
Totuși, Franța nu are o cultură a compromisului politic. Chiar și Lecornu s-a autointitulat „cel mai slab prim-ministru din cadrul celei de-a Cincea Republici”. Dacă piețele de obligațiuni își pierd încrederea sau dacă nu reușește să treacă bugetul, o situație complicată s-ar putea transforma într-o criză. Franța era odată un exemplu despre cum să ții la distanță extremele. Astăzi, terenul de mijloc pare mai fragil ca niciodată.
